Insurance indemnity claim annulled for lack of proof of representative’s authority and precluded by positive effect of res judicata from prior arbitral award

Şedinţa publică din data de 30 septembrie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 16 septembrie 2013 şi sub nr. x/2013, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtele S.C. B. S.A., S.C. C. S.R.L., S.C. D. S.R.L., S.C. E. S.A. (în prezent F.) şi S.C. G. S.R.L. pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea pârâtelor la plata sumei de 612.274,11 euro reprezentând indemnizaţia de asigurare achitată ca urmare a producerii evenimentului asigurat din data de 16 septembrie 2010, în cadrul Galeriilor Comerciale H. din Bucureşti, precum şi la plata dobânzii legale calculată asupra sumei solicitate, de la data introducerii cererii de chemare în judecată şi până la data achitării integrale a debitului pretins, cu cheltuieli de judecată.

În cauză pârâtele au formulat întâmpinări prin care au fost invocate mai multe excepţii, respectiv netimbrarea acţiunii, lipsa dovezii calităţii de reprezentant al semnatarului cererii de chemare în judecată, lipsa calităţii procesuale active, excepţia necompetenţei generale a instanţelor.

Pârâta C. S.R.L. a formulat cerere de chemare în garanţie împotriva S.C. I. S.R.L., S.C. J. S.R.L., S.C. D. S.R.L., S.C. B. S.A., S.C. H. S.R.L., S.C. K. S.R.L., S.C. L. S.R.L., INSPECTORATUL PENTRU SITUAŢII DE URGENŢĂ "DEALU SPIRII" AL MUNICIPIULUI BUCUREŞTI.

Prin sentinţa civilă nr. 1340 din 20 martie 2014 tribunalul a admis excepţia necompetenţei generale a instanţelor privind cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtele S.C. B. S.A. şi S.C. C. S.R.L. şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamantă şi pe aceste pârâte în favoarea Curţii Comerciale de Arbitraj International de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României. Totodată, tribunalul a respins excepţia necompetenţei generale a instanţelor privind cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâtele S.C. D. S.R.L., S.C. E. S.A. şi S.C. G. S.R.L., a disjuns cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă în contradictoriu cu aceste din urmă trei pârâtele, inclusiv a cererii de chemare în garanţie formulată de pârâta S.C. C. S.R.L. în contradictoriu cu S.C. I. S.R.L., S.C. J. S.R.L., S.C. D. S.R.L., S.C. B. S.A., S.C. H. S.R.L., S.C. K. S.R.L., S.C. L. S.R.L. şi Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă "Dealu Spirii" al Municipiului Bucureşti şi a dispus formarea unui nou dosar.

Urmare a disjungerii dispusă prin sentinţa anterior menţionată, s-a format dosarul nr. x/2014.

Prin încheierea de şedinţă din 22 mai 2014 pronunţată în dosarul nou format nr. x/2014 tribunalul a dispus disjungerea cererii de chemare în garanţie formulată de C. S.R.L. şi formarea unui nou dosar.

La acelaşi termen prima instanţă a pus în discuţia părţilor excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant al reclamantei, reţinând cauza spre soluţionarea acesteia.

Prin sentinţa civilă nr. 2931 din 5 iunie 2014 tribunalul a admis excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant al reclamantei şi a anulat cererea de chemare în judecată privind pe reclamanta A. şi pe pârâtele S.C. D. S.R.L., S.C. E. S.A. şi S.C. G. S.R.L. ca fiind formulată de o persoană fără calitate de reprezentant. Totodată, s-a respins cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta E. S.A. în contradictoriu cu M. S.A. şi M. S.A. - Sucursala Cluj Napoca, ca rămasă fără obiect şi a fost obligată reclamanta la plata către pârâta E. S.A. a sumei de 9.087,42 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru.

Împotriva acestei sentinţe civile nr. 2931 din 5 iunie 2014 a declarat apel, în termen legal, reclamanta A., acesta fiind înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă sub acelaşi număr unic 9708/3/2014.

Prin decizia civilă nr. 348/A din 6 martie 2015 instanţa de apel a admis apelul declarat de reclamantă, a anulat sentinţa atacată nr. 2931 din 5 iunie 2014 şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Această decizie a fost casată prin decizia nr. 1146 din 24 mai 2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă în dosarul nr. x/2016, trimiţându-se cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

În apel după casare cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă sub nr. x/2016, dosar în care s-a pronunţat decizia civilă nr. 108 din 25 ianuarie 2017 prin care s-a respins apelul formulat de reclamantă ca nefondat.

Această decizie civilă nr. 108 din 25 ianuarie 2017 a fost casată prin decizia nr. 2004 din 12 decembrie 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă în dosarul nr. x/2017, trimiţându-se cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

În rejudecarea apelului după a doua casare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă sub nr. x/2017.

Prin decizia civilă nr. 2514/A din 4 decembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă s-a respins apelul formulat de A. împotriva sentinţei civile nr. 2931 din 5 iunie 2014 pronunţată de secţia a VI-a Civilă a Tribunalului Bucureşti.

Împotriva deciziei civile nr. 2514/A din 4 decembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a declarat recurs A..

În motivarea cererii recurenta arată că au fost nesocotite obligaţiile de casare impuse de instanţa de trimitere în considerarea art. 501 alin. (3) C. proc. civ., neexaminând înscrisul intitulat "Niveluri autoritate de reparare şi plată cereri de despăgubire în vigoare la 31 decembrie 2007" şi neanalizând respectarea prevederilor art. 209, art. 218, art. 1295 şi art. 1296 C. civ. şi a materialului probator indicat la punctele II.2 şi II.3 din cererea de recurs (art. 488 pct. 5 C. proc. civ.).

Recurenta mai arată că decizia recurată nu îndeplineşte cerinţele unei motivări temeinice din punct de vedere al calităţii argumentării şi anume: instanţa a reţinut că se va supune instrucţiunilor instanţei de casare, ulterior omiţând să se conformeze; decizia atacată nu a fost motivată în privinţa înlăturării materialului probator existent la dosarul cauzei; există confuzie între lipsa calităţii şi lipsa dovezii calităţii de reprezentant (art. 488 pct. 6 C. proc. civ.).

De asemenea, recurenta a invocat ca motiv de recurs încălcarea autorităţii de lucru judecat arătând că în cauza de faţă nu există identitate totală de părţi cu părţile din dosarul arbitral; lipsa identităţii de chestiune judecată (în dosarul de faţă excepţia a vizat lipsa dovezii calităţii de reprezentant); au fost ignorate elementele nou intervenite - cadrul procesual este configurat de două decizii de casare care trasează limitele judecării inexistente în procesul arbitral şi în mod greşit reţine instanţa de apel că tribunalul arbitral a soluţionat excepţia "prin analizarea aceloraşi înscrisuri ca şi cele depuse în prezenta cauză (art. 488 pct. 7 C. proc. civ.).

Recurenta a arătat că subsecvent greşitei dezlegări a chestiunii autorităţii de lucru judecat prevăzută de art. 430 şi urm. C. proc. civ. - analizabilă şi pe temeiul art. 488 pct. 8 C. proc. civ. - devine incidentă interpretarea şi aplicarea greşită a legii în contextul în care eventualele lipsuri au fost acoperite în interiorul termenului de judecată acordat de prima instanţă, în deplin acord cu prevederile art. 82 alin. (1) C. proc. civ.. Astfel, arată recurenta documentele care atestă dovada calităţii de reprezentant au fost depuse în interiorul termenului acordat de Tribunalul Bucureşti.

Intimatele G. S.R.L. şi F. S.A., au formulat fiecare întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În prezenta cauză în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (1)-(3) C. proc. civ. a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 2514/A din 4 decembrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, care a fost comunicat părţilor potrivit art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

La 11 februarie 2020 S.C. C. S.R.L. prin reprezentant a formulat cerere de renunţare la judecata cererii de intervenţie accesorie formulată în dosarul nr. x/2014 la data de 28 ianuarie 2015.

Prin încheierea din 27 mai 2020 s-a admis în principiu recursul declarat de A. şi s-a prorogat discutarea cererii de renunţare la judecata cererii de intervenţie accesorie formulată de intimata-intervenientă S.C. C. SRL

Referitor la cererea de renunţare la judecata cererii de intervenţie accesorie în dosarul nr. x/2014 la data de 28 ianuarie 2015 şi încuviinţată în principiu la 27 februarie 2015 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă formulată de către C. S.R.L., în favoarea S.C. G. S.R.L., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie având în vedere art. 9 coroborat cu art. 67 alin. (3) C. proc. civ. va lua act de cererea de renunţare la judecată depusă la 11 februarie 2020 de către C. S.R.L..

În ceea ce priveşte recursul analizând actele şi lucrările dosarului în funcţie de motivele invocate şi apărările formulate Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată instanţa a încălcat regulile de procedură a căror sancţiune atrage nulitatea.

Din această perspectivă recurenta invocă dispoziţiile art. 501 alin. (1) C. proc. civ., în sensul că în rejudecare instanţa de apel nu a examinat înscrisul "niveluri autoritate de raportare şi plată cereri de despăgubire în vigoare la data de 31 decembrie 2007" nu a analizat respectarea prevederilor art. 209, art. 218 art. 1295 şi art. 1296 C. civ. şi materialul probator indicat la pct. II.2 şi II.3 din cererea de recurs.

Înalta Curte nu îşi însuşeşte acest motiv de nelegalitate invocat de către recurentă deoarece din considerentele deciziei recurate rezultă fără echivoc că instanţa de apel a respectat îndrumările deciziei de casare nr. 2004 din 12 decembrie 2017.

Astfel, faptul că în urma analizei, instanţa de apel a ajuns la concluzia că înscrisul denumit "niveluri autoritate de raportare şi plată cereri de despăgubire în vigoare la 31 decembrie 2007" nu reprezintă relevanţă în cauză deoarece el nu a fost depus la dosar în termenul prevăzut de art. 82 alin. (1) C. proc. civ. nu conduce la ideea neanalizării acestuia şi în consecinţă la ignorarea deciziei de casare.

În ceea ce priveşte critica recurentei referitoare la neanalizarea respectării prevederilor art. 209, art. 218, art. 1295 şi art. 1296 C. civ., Înalta Curte nu şi-o însuşeşte faţă de faptul că din decizia recurată rezultă că instanţa de apel a reţinut efectul pozitiv al sentinţei arbitrale nr. 38 din 9 aprilie 2015 şi în funcţie de aceasta în mod corect a apreciat că nu se mai impune analiza prevederilor legale menţionate.

Nu este lipsit de relevanţă de a sublinia în acest context că prin decizia de casare nr. 2004 din 12 decembrie 2017 s-a reţinut că în rejudecare instanţa de apel nu a pus în discuţia părţilor posibilele efecte ale sentinţei arbitrale nr. 38 din 9 aprilie 2015 asupra soluţionării cauzei şi nici dacă au intervenit elemente noi care ar putea fi avute în vedere în situaţia în care s-ar socoti că această decizie are autoritate de lucru judecat, inclusiv sub aspectul unora dintre aceste considerente.

Din această perspectivă nu se poate reţine lipsa respectării de către instanţa de apel a îndrumărilor instanţei de casare din moment ce chiar aceasta a reţinut că nu a fost pusă în discuţia părţilor posibilele efecte ale sentinţei arbitrale nr. 38 din 9 aprilie 2015.

Într-o altă exprimare, faţă de faptul că instanţa de apel nu a găsit oportun a mai analiza art. 208, art. 218, art. 1295 şi art. 1296 C. civ. în raport de efectul pozitiv al lucrului judecat rezultat din sentinţa arbitrală nr. 38 din 9 aprilie 2015 nu reprezintă o încălcare a deciziei de casare nr. 2004 din 12 decembrie 2017, cunoscut fiind faptul că instanţa de judecată determină ordinea de soluţionare a aspectelor litigioase în funcţie de efectele pe care acestea le produc.

Critica referitoare la neanalizarea materialului probator indicat la punctele II.2 şi II.3 din cererea de recurs va fi înlăturată de către Înalta Curte faţă de faptul că din considerentele deciziei recurate, rezultă că instanţa de apel a analizat materialul probator menţionat la pct. II.2 prin raportare la dispoziţiile art. 82 alin. (1) C. proc. civ., iar în ceea ce priveşte pe cel menţionat la pct. II.3 a constatat caracterul său subsidiar în raport cu efectul pozitiv al lucrului judecat rezultat din sentinţa arbitrală nr. 38 din 9 aprilie 2015.

Potrivit dispoziţiilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ., casarea se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Din dispoziţiile legale menţionate rezultă că viciile motivării unei hotărâri pot fi încadrate în trei categorii, şi anume, lipsa motivării, motivarea inexactă şi motivarea insuficientă.

Motivarea trebuie să fie clară, precisă şi necontradictorie, aceste cerinţe înlăturând arbitrariul şi făcând posibil controlul judiciar.

Din considerentele deciziei recurate rezultă că aceasta satisface cerinţele prevăzute de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. în considerentele acesteia regăsindu-se motivele de fapt şi de drept care au determinat formarea convingerii instanţei.

Decizia recurată cuprinde în motivare argumentele care au format convingerea instanţei cu privire la soluţia pronunţată, aceste argumente sunt prezentare într-o manieră concisă şi clară, raportându-se în mod necesar pe de o parte, la decizia de casare şi susţinerile părţilor, iar pe de altă parte la prevederile legale aplicabile raportului juridic dedus judecăţii.

În aceste condiţii, împrejurarea că instanţa de apel a grupat şi a structurat susţinerile părţilor şi îndrumările deciziei de casare în funcţie de efectele produse de problemele de drept vizate nu echivalează cu nemotivarea hotărârii.

Criticile recurentei referitoare la nemotivarea deciziei din perspectiva deciziei de casare şi a înlăturării materialului probator existent la dosarul cauzei menţionate la punctele II.2 şi II.3 nu vor mai fi analizate deoarece au făcut obiectul analizei în cadrul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 5.

De asemenea va înlătura critica recurentei referitoare la existenţa unei confuzii între lipsa calităţii de reprezentant şi lipsa dovezii calităţii de reprezentant deoarece în mod corect s-a susţinut că această chestiune a fost dezlegată în mod definitiv de către prima instanţă de recurs prin decizia de casare nr. 1146 din 24 mai 2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă. Dezlegarea dată acestei chestiuni prin prima decizie a fost reţinută şi prin cea de-a doua decizie de casare nr. 2004 din 12 decembrie 2017.

În acest context în decizia nr. 2004 din 12 decembrie 2014 s-a reţinut că "această problemă a fost lămurită prin decizia de casare anterioară, în sensul că a fost invocată lipsa dovezii calităţii de reprezentant, iar pentru analiza acestei excepţii, raportat la circumstanţele cauzei, trebuie verificată dovedirea atât a calităţii reprezentantului convenţional, cât şi a calităţii semnatarului contractului de asistenţă juridică, dezlegare care este obligatorie conform art. 501 alin. (1) C. proc. civ.

Potrivit art. 488 pct. 7 C. proc. civ. casarea unei decizii se poate cere când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat.

Autoritatea de lucru judecat are la bază două reguli fundamentale, şi anume, o cerere nu poate fi judecată definitiv decât o singură dată şi o soluţie cuprinsă în hotărâre este prezumată a exprima adevărul şi nu trebuie contrazisă de o altă hotărâre.

Din dispoziţiile legale prevăzute de art. 488 pct. 7 C. proc. civ. rezultă că textul de lege se referă la autoritatea de lucru judecat şi nu la prezumţia puterii de lucru judecat.

Din punct de vedere procedural, autoritatea de lucru judecat şi puterea de lucru judecat sunt două noţiuni juridice diferite. Astfel, autoritatea de lucru judecat presupune tripla identitate de obiect, părţi, cauză, iar puterea de lucru judecat ca efect pozitiv al autorităţii de lucru judecat presupune că oricare dintre părţi poate opune lucrul judecat anterior într-un litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă.

Aşadar, în cazul puterii de lucru judecat nu trebuie să fie întrunită tripla identitate de elemente ale raportului juridic supus judecăţii.

Art. 431 alin. (2) C. proc. civ. prevede că, oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă.

Din dispoziţia legală menţionată rezultă că nu trebuie să existe tripla identitate de elemente aşa cum se întâmplă în cazul excepţiei autorităţii de lucru judecat, ci trebuie să existe o legătură cu lucrul judecat anterior, care să se impună noii judecăţi.

Din această perspectivă, instanţa de apel a reţinut în mod corect în concordanţă cu art. 431 alin. (2) C. proc. civ. că, dezlegarea definitivă - prin sentinţa arbitrară nr. 38 din 9 aprilie 2015 rămasă definitivă prin sentinţa civilă nr. 211 din 25 noiembrie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă - dată problemei calităţii de reprezentant al reclamantei pentru semnatarul contractului de asistenţă juridică, în baza căruia societatea de avocaţi N. a iniţiat demersul judiciar la data de 16 septembrie 2013 prin analizarea aceloraşi înscrisuri ca şi cele depuse în prezenta cauză de către reclamantă în faţa primei instanţe, respectiv, contractul de asistenţă juridică din 22 decembrie 2010 semnat la 31 martie 2011 de dl. O., declaraţia pe propria răspundere ("affidavit") dată de dl. P. la data de 26 februarie 2014, actul adiţional nr. x din 19 mai 2014 la contractul de asistenţă juridică încheiat între societatea de avocaţi N. şi A., SE, informaţiile publice din extrasul din registrul comerţului Munchen referitoare la modalitatea de reprezentare a societăţii Q. şi persoanele ce au calitatea de procurişti, precum şi informaţiile de pe site-ul AGCS referitoare la poziţia managerială a dl. R., nu mai poate fi contrazisă.

Într-o altă exprimare, în prezenta cauză este adusă în discuţie aceeaşi problemă litigioasă dezlegată în mod definitiv prin sentinţa arbitrală nr. 38 din 9 aprilie 2015, respectiv problema legată de dovada calităţii de reprezentant al reclamantei pentru persoana care a semnat contractul de asistenţă judiciară în baza căruia societatea de avocaţi N. a iniţiat demersul judiciar la data de 16 septembrie 2013, demers prin care au fost chemate în judecată atât pârâtele din prezenta cauză cât şi pârâtele din acţiunea în anulare.

Potrivit art. 488 pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Motivul 8 de nelegalitate este redactat mai exact, deoarece precizează fără echivoc că este vorba numai de încadrarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În ceea ce priveşte motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 prin care recurenta a invocat încălcarea dispoziţiilor art. 430 şi urm. şi a dispoziţiilor art. 82 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte precizează că critica referitoare la art. 430 (autoritatea de lucru judecat) şi urm. nu o va mai relua deoarece a fost analizată în cadrul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 7 C. proc. civ., iar critica referitoare la art. 82 alin. (1) C. proc. civ. va fi analizată din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ.

Potrivit art. 82 alin. (1) C. proc. civ., când instanţa constată lipsa dovezii calităţii de reprezentant a celui care a acţionat în numele părţii, va da un termen scurt pentru acoperirea lipsurilor. Dacă acestea nu se acoperă, cererea va fi anulată.

Astfel, în mod corect a reţinut instanţa de apel în deplin acord cu decizia de casare nr. 2004 din 12 decembrie 2017, că înainte de a trece la analiza fondului problemei trebuie a se stabili dacă probatoriul administrat în faţa primei instanţe s-a efectuat în termenul acordat potrivit art. 82 alin. (1) C. proc. civ.

Raportat la acest aspect, din considerentele deciziei recurate, rezultă fără echivoc că instanţa de apel a analizat înscrisurile depuse în termenul prevăzut de art. 82 alin. (1) C. proc. civ. (inclusiv Actul adiţional la contractul de asistenţă juridică şi declaraţia dată la 26 februarie 2014 de către dl. S. de care recurenta se prevalează în susţinerea criticii privind depunerea documentelor în termenul acordat de Tribunalul Bucureşti), din moment ce a reţinut că "problema lipsei calităţii de reprezentant ce decurge din absenţa puterii de reprezentare a semnatarului contractului de asistenţă judiciară încheiat cu societatea N. a fost dezlegată prin sentinţa arbitrală nr. 38 din 9 aprilie 2015 pronunţată de tribunalul arbitral, rămasă definitivă prin sentinţa civilă nr. 211 din 25 noiembrie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Având în vedere considerentele arătate Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Ia act de cererea de renunţare la judecata cererii de intervenţie accesorie formulată de intimatul-intervenient S.C. C. S.R.L.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 2514/A din 4 decembrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică astăzi, 30 septembrie 2020.