Donation of immovable property under communist regime declared absolutely null and imprescriptible; State appeal dismissed

Şedinţa publică din data de 30 septembrie 2020

Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sector 4 Bucureşti la 12 noiembrie 2015, sub nr. x/2015, reclamantul A. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâţii Primăria Municipiului Bucureşti prin Primar şi Consiliul Local Sector 4, ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să constate nulitatea absolută a ofertei de donaţie autentificată sub nr. x din 13 octombrie 1973 de Notariatul de Stat al Sectorului 5, privind imobilul situat în Bucureşti, str. x, sector 4 (fost sector 5), preluat abuziv de către Statul Român în baza Decretului nr. 478/1954 privitor la donaţiile făcute statului.

Prin cererea înregistrată pe rolul instanţei la 27 ianuarie 2016 reclamantul a arătat că estimează valoarea cererii la 1.597.594 RON (echivalentul a 353.450 euro).

Pârâtul Consiliul Local Sector 4 a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei capacităţii sale de folosinţă şi excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive.

La 15 aprilie 2016, reclamantul a depus cerere modificatoare prin care a arătat că înţelege să se judece numai în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General şi ulterior a precizat valoarea obiectului cererii ca fiind 1.024.512 RON.

Prin sentinţa civilă nr. 11504 din 20 octombrie 2016, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Ca urmare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă sub nr. x/2017.

Prin încheierea de şedinţă din 22 februarie 2017, instanţa a luat act de precizarea cadrului procesual în cauză, în sensul că pârâţi sunt: Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice. Totodată, a luat act că reclamantul a arătat în mod expres că Primăria Municipiului Bucureşti şi Consiliul Local al Sectorului 4 nu mai sunt pârâţi în cauză.

Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive.

Prin sentinţa civilă nr. 841 din 7 iunie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins excepţia prescripţiei şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român, ca fiind neîntemeiate; a admis cererea privind pe reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primar General şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, a anulat oferta de donaţie autentificată sub nr. x din 13 octombrie 1973 de Notariatul de Stat al Sectorului 5 privind imobilul situat în Bucureşti, str. x, sector 5 şi a obligat pârâţii la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată în valoare de 800 RON.

Împotriva acestei sentinţei, au declarat apel Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Municipiul Bucureşti prin Primar General.

Prin decizia civilă nr. 257/A din 14 martie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru Cauze cu Minori şi Familie a respins apelul formulat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, ca nefondat; a admis apelul formulat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General; a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul respingerii cererii formulate împotriva pârâtului Municipiul Bucureşti prin Primar General, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

Prin decizia civilă nr. 513A din 23 mai 2018, aceeaşi instanţă a admis cererea de completare a dispozitivului deciziei civile nr. 257/A din 14 martie 2018, formulată de reclamantul A., şi a completat dispozitivul cu următoarea menţiune: obligă pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata către reclamantul A. a sumei de 750 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. Respinge ca neîntemeiată cererea reclamantului de obligare a pârâtului Municipiul Bucureşti prin Primar General la cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei civile nr. 257/A din 14 martie 2018 a formulat recurs Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

În motivarea cererii recurentul-pârât susţine, în esenţă, următoarele:

În mod greşit, instanţa a respins apelul său reţinând că acesta are calitate procesuală pasivă în cauză deoarece în cadrul ofertei de donaţie calitatea de donatar a avut-o Statul Român. Aceeaşi parte arată că din interpretarea art. 36 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, art. 4 şi art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul acesteia, art. 123 alin. (1) din Legea nr. 215/2001 privind administraţia publică locală şi a art. 25 şi art. 37 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi juridice rezultă că în speţa dedusă judecăţii calitate procesuală pasivă are unitatea administrativ-teritorială, respectiv Municipiul Bucureşti, ca succesor al fostului Consiliu Popular al Sectorului 5. Ca urmare, în opinia recurentului-pârât, se impune admiterea recursului, modificarea deciziei atacate şi admiterea excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive.

Autorul căii de atac solicită şi admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune deoarece reclamantul nu a promovat acţiunea în termenul de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, care a început să curgă de la data încetării constrângerii morale, respectiv din decembrie 1989. Se invocă şi încălcarea dispoziţiilor art. 959 C. civ. din 1864.

Oferta de donaţie şi acceptarea acesteia au fost făcute în condiţiile de fond şi de formă prevăzute de legea în vigoare la momentul încheierii actului de donaţie, iar în speţă nu s-a făcut dovada lipsei de consimţământ sau vicierii acestuia. Recurentul-pârât susţine că din actul de donaţie rezultă intenţia autorului intimatului-reclamant de a dona imobilul în discuţie deoarece oferta de donaţie a fost semnată şi acceptată în formă autentică, iar donatorul a renunţat în faţa notarului la comunicarea acceptării donaţiei.

Se critică şi soluţia de menţinere a obligaţiei recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată, arătându-se că nu există culpă procesuală astfel că partea nu poate fi obligată la plata acestor sume.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimatul-reclamant A. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului.

Pe baza cererii de recurs şi a întâmpinării depuse, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat, prin care s-a reţinut că recursul este admisibil în principiu.

Prin încheierea din 2 octombrie 2019, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului declarat, în temeiul dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.. Intimatul-reclamant a depus punct de vedere cu privire la raport în care a arătat că nu este de acord cu concluziile raportului.

Prin încheierea din 1 aprilie 2020 a fost admis în principiu recursul declarat de recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva deciziei civile nr. 257/A din 14 martie 2018 şi s-a constatat suspendată judecata de plin drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial nr. 212 din 16 martie 2020. Ulterior, prin rezoluţie, a fost dispusă citarea părţilor pentru termenul de la 30 septembrie 2020.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Recurentul-pârât a criticat soluţia instanţei de apel sub aspectul greşitei soluţionări a excepţiei calităţii procesuale pasive şi a excepţiei prescripţiei, pe care le-a invocat prin motivele de apel, sub aspectul menţinerii soluţiei instanţei de fond cu privire la anularea ofertei de donaţie autentificate sub nr. x din 13 octombrie 1973, precum şi sub aspectul menţinerii obligaţiei recurentului-pârât de a achita cheltuielile de judecată către intimatul-reclamant. Autorul căii de atac a subsumat toate aceste critici motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în temeiul căruia se poate casa o hotărâre care a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Criticile recurentului-pârât referitoare la greşita soluţionare a excepţiei calităţii procesuale pasive vor fi înlăturate. Astfel cum corect a reţinut instanţa de apel, autorul intimatului-reclamant a oferit imobilul prin donaţie Statului Român prin Consiliul Popular al Sectorului 5. Potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (2) din Decretul nr. 478/1954 privitor la donaţiile făcute statului, la momentul ofertei de donaţie, singurul titular al dreptului de proprietate era statul socialist, iar participarea acestuia la perfectarea contractelor de donaţie, respectiv acceptarea ofertelor de donaţie se făcea prin intermediul organelor unităţilor administrativ-teritoriale sau al organelor, instituţiilor sau organizaţiilor economice de stat, competente după obiectul sau scopul donaţiunii.

Prin cererea de chemare în judecată, intimatul-reclamant a solicitat anularea ofertei de donaţie, invocând cauze de desfiinţare a actului juridic prin raportare la data încheierii acestuia. Art. 36 C. proc. civ. statuează că identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios dedus judecăţii determină cadrul procesual al cauzei. În acţiunea de faţă, ce are ca obiect anularea unei oferte de donaţie, calitatea procesuală activă aparţine donatorului sau succesorilor acestuia (respectiv reclamantului A.), iar calitatea procesuală pasivă aparţine donatarului, adică persoanei în favoarea căreia a fost făcută oferta de donaţie (respectiv pârâtului Statul Român). Dispoziţiile a căror încălcare sau aplicare greşită o invocă recurentul-pârât nu au relevanţă în cauză deoarece astfel cum s-a reţinut în practica instanţei supreme, "nulitatea absolută a unui act juridic nu poate fi analizată şi constatată decât între părţile ce au participat la încheierea respectivului act, independent chiar de împrejurarea că, ulterior încheierii actului contestat, printr-o dispoziţie a legii ori printr-un act juridic subsecvent şi voluntar, consimţit de dobânditorul bunului, acesta din urmă a intrat în sfera patrimoniului altui subiect de drept".

Referitor la greşita soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, recurentul-pârât susţine că intimatul-reclamant putea cere anularea donaţiei în termen de 3 ani de la data încetării constrângerii morale, respectiv de la căderea regimului comunist în decembrie 1989 şi că au fost încălcate dispoziţiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958 şi ale art. 959 C. civ. din 1864.

Instanţa supremă nu îşi însuşeşte această critică deoarece constată că reclamantul a invocat în cererea de chemare în judecată nulitatea actului juridic pentru nerespectarea formei prevăzute de art. 813-814 C. civ. din 1864 şi pentru inexistenţa intenţiei de a gratifica. Astfel cum rezultă din situaţia de fapt corect stabilită de instanţele devolutive, autorul reclamantului a încheiat actul sub imperiul unei constrângeri morale determinate de presiunea politică şi administrativă la care a fost supus. Această constrângere morală lipseşte actul de donaţie de acel animus donandi, care reprezintă însăşi cauza liberalităţii. Nesrespectarea formei ad validitatem şi lipsa intenţiei de a gratifica nu pot constitui simple cauze de ineficacitate ale donaţiei care ar atrage nulitatea relativă. Existenţa lor este sancţionată de lege cu nulitatea absolută a actului astfel încheiat. În această situaţie, devin aplicabile prevederile art. 2 din Decretul nr. 167/1958 care statuează că acţiunea în constatarea nulităţii absolute este imprescriptibilă extinctiv, nulitatea unui act juridic putând fi invocată oricând.

În ceea ce priveşte soluţia instanţei de apel pe fondul cererii de chemare în judecată, Înalta Curte reţine că recurentul-pârât formulează critici identice cu cele susţinute în apel, fără a indica în ce măsură instanţa de apel a încălcat sau a aplicat greşit norma materială şi care este această normă. Se constată că nu se formulează veritabile critici de nelegalitate, ci se exprimă nemulţumirea faţă de modul în care a fost soluţionat apelul sub aceste aspecte.

Sub aspectul menţinerii obligaţiei recurentului-pârât de a achita cheltuieli de judecată intimatului-reclamant în stadiul procesual al apelului, instanţa supremă observă că apelul formulat de recurentul-pârât a fost respins în totalitate prin decizia nr. 257/A din 14 martie 2018. Mai observă Înalta Curte că se invocă încălcarea dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ. din 1865, deşi prezentul litigiu este guvernat de prevederile Noului C. proc. civ.. Faţă de modul formal în care sunt prezentate argumentele şi faţă de soluţia pronunţată în apel, criticile referitoare la lipsa culpei procesuale şi la lipsa obligaţiei de a plăti cheltuieli de judecată părţii care a câştigat procesul sunt apreciate ca fiind de netemeinicie întrucât tind la o devoluare a fondului ceea ce este incompatibil cu calea de atac formulată. Recursul este o cale extraordinară de atac în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, neputându-se verifica temeinicia deciziei recurate sau elementele de fapt ale cauzei.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondat, recursul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, împotriva deciziei civile nr. 257/A din 14 martie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru Cauze cu Minori şi Familie.

Faţă de soluţia de respingere, ca nefondat, a recursului, în temeiul art. 494, raportat la art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti la plata către intimatul-reclamant A. a sumei de 1.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat, conform dovezii aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-pârât STATUL ROMÂN, prin MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE, reprezentat de DIRECŢIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANŢELOR PUBLICE BUCUREŞTI, împotriva deciziei civile nr. 257/A din 14 martie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru Cauze cu Minori şi Familie.

Obligă recurenta-pârâtă la plata către intimatul-reclamant a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.500 RON, reprezentând onorariu avocat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 30 septembrie 2020.