Abusiveness of foreign exchange risk clause in consumer credit excluded by monetary nominalism principle as dispositive national law

Şedinţa publică din data de 29 septembrie 2020

Deliberând asupra recursului, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub nr. x/04.05.2017, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâta C. S.A., solicitând constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar de la art. 6.3 din contractul de credit numărul x/17.01.2008, obligarea pârâtei la îngheţarea cursului valutar aplicat ratelor lunare încasate de către bancă pentru restituirea împrumutului sau rambursarea anticipată, la valoarea cursului de 2,25 RON/CHF ca efect al constatării ca abuzivă a clauzei de risc valutar. Totodată, s-a solicitat obligarea pârâtei la restituirea diferenţelor încasate peste cursul valutar de la momentul semnării contractului, obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri cu titlu de daune morale în cuantum de 250.000.

În drept, au fost invocate dispoziţiile Legii nr. 193/2000, O.U.G. nr. 21/1992, O.U.G. nr. 174/2008.

2. Prin sentinţa civilă nr. 4525 din 7 decembrie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamantii A. şi B.., aceştia fiind obligaţi, în solidar, la plata către pârâtă a sumei de 1.637,17 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

În motivarea acestei sentinţe, prima instanţă a reţinut că, în speţă, se aplică principiul nominalismului monetar, care are o reglementare legală prin art. 1578 din C. civ. de la 1864, astfel încât achitarea ratelor în moneda în care creditul a fost acordat, indiferent de fluctuaţiile acesteia, nu poate fi considerată ilicită.

Tribunalul a reţinut că nu s-a făcut dovada existenţei unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, că prevederile contractuale sunt clare şi inteligibile, precum şi că prin contractul de credit nu s-a derogat de la principiul nominalismului monetar. Totodată, instanţa a statuat că în lumina acestui principiu nu se poate substitui voinţei părţilor şi nici nu poate înlocui principala obligaţie aflată în sarcina debitorului, după cum nici nu poate modifica obiectul contractului pe parcursul executării acestuia.

A mai reţinut tribunalul că îngheţarea cursului de schimb valutar la valoarea de la momentul încheierii contractului de credit înfrânge principiul nominalismului monetar reglementat expres de C. civ. de la 1864.

În ce priveşte cauza Andriciuc, prima instanţă a conchis că dezechilibrul trebuie raportat la momentul încheierii contractului şi trebuie să privească aspecte intrinseci acestuia, or, în cauză, se invocă un aspect extrinsec, respectiv valorizarea CHF în raport de moneda naţională.

De asemenea, a arătat tribunalul, instanţa europeană a reţinut în cauza Andricuc că articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că aprecierea caracterului abuziv al unei clauze contractuale trebuie efectuată în raport cu momentul încheierii contractului, ţinând seama de ansamblul împrejurărilor de care profesionistul putea avea cunoştinţă la momentul respectiv şi care erau de natură să influenţeze executarea ulterioară a contractului respectiv. Rezultă că instanţa comunitară nu porneşte de la premisa că profesionistul are cunoştinţe în ceea ce priveşte posibilele variaţii ale cursurilor de schimb valutar şi nu instituie o prezumţie în acest sens, ci această împrejurare trebuie verificată de instanţă.

Or, în lipsa unor dovezi concrete administrate de reclamanţi şi ţinând cont de conţinutul obligaţiei de informare, astfel cum era determinat de legislaţia în vigoare la momentul contractării, tribunalul a considerat că nu se poate reţine în sarcina băncii încălcarea acestei obligaţii.

Prima instanţă a argumentat că nu se poate reţine reaua-credinţă a băncii pentru simplul fapt că aceasta este o instituţie financiară şi a apreciat că banca nu a avut posibilitatea de a prevedea evoluţia cursului de schimb. Totodată, a considerat că, în condiţiile în care principiul nominalismului monetar, a cărui aplicaţie se face prin clauza atacată, este un principiu reglementat de lege, nu se poate reţine reaua-credinţă a băncii.

De asemenea, a mai arătat că informarea în perioada precontractuală trebuie să permită consumatorilor să înţeleagă obligaţiile pe care urmează să şi le asume, astfel încât decizia pe care o vor adopta să corespundă nevoilor lor, or, contractând un credit într-o monedă străină, consumatorii au acceptat, în deplină cunoştinţă de cauză, variaţia cursului valutar.

Întrucât clauza contractuală prevăzută la art. 6.3, considerată abuzivă, este clară şi inteligibilă şi face aplicarea unei dispoziţii legale, iar obligaţia de prezentare a riscului decurgând din devalorizarea monedei naţionale în raport de celelalte monede nu exista la momentul încheierii contractului de credit, tribunalul a considerat că nu pot fi reţinute susţinerile reclamanţilor în sensul că pârâta a folosit acţiuni sau omisiuni înşelătoare în sensul dispoziţiilor art. 6 şi 7 din Legea nr. 363/2007.

S-a mai reţinut de către prima instanţă că cererea de înlocuire a obligaţiei de restituire a creditului în CHF cu obligaţia de restituire a sumei acordate în RON la cursul CHF din data contractării creditului este lipsită de fundament juridic şi că, în lumina jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 atât normele imperative, cât şi cele supletive care se aplică ope legis, în lipsa unui acord diferit între părţi.

S-a constatat că prevederile art. 1578 C. civ. cuprind o dispoziţie legală supletivă ce se aplică ope legis, în lipsa unui acord diferit între părţi, în acest sens, tribunalul având în vedere şi considerentele expuse în Decizia Curţii Constituţionale nr. 62/2017, paragrafele 37-41.

Tribunalul a mai arătat că Norma BNR nr. 17/2003 nu poate constitui un temei pentru îngheţarea cursului valutar, deoarece prin acest act normativ sunt detaliate politicile de administrare a riscurilor semnificative, iar nu modul de modificare a contractelor de credit.

A motivat tribunalul că nu se impune aplicarea teoriei impreviziunii raportat la principiul nominalismului monetar şi în considerarea faptului că, împrumutaţii alegând să încheie un contract de credit în altă monedă decât cea în care obţineau veniturile, şi-au asumat riscul valutar.

Prima instanţă nu a reţinut nici incidenţa art. 1 lit. b) din anexa Legii nr. 193/2000, deoarece acordarea creditului în valută nu reprezintă o condiţie contractuală despre care consumatorul nu a avut posibilitatea să ia cunoştinţă.

Tribunalul a argumentat că prevederile Legii nr. 289/2004, invocate de reclamanţi, nu sunt incidente în cauză în raport de dispoziţiile art. 3 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 193/2000, având în vedere faptul că legea se aplică contractelor de credit încheiate pentru sume de 200-20000 euro, iar valoarea creditului în cauză este de 159150 CHF, menţionând, totodată, că, în ce priveşte cererea de îngheţare a cursului valutar la valoarea cursului de 2,25 RON/CHF, aceasta este subsecventă solicitării de constatare a caracterului abuziv al clauzei de risc valutar, astfel că urmează soarta cererii principale.

A mai reţinut prima instanţă că măsura fixării cursului de schimb CHF/leu la nivelul de la momentul încheierii contractului şi denominarea plăţii în moneda naţională nu îşi găseşte temei în Legea nr. 193/2000, care nu îi permite judecătorului să reformuleze contractul peste voinţa părţilor, ci doar să înlăture clauzele abuzive conform art. 6 şi 7 din lege, precum şi că instanţa nu poate suplini acordul de voinţă al părţilor, neexistând nicio dispoziţie legală sau contractuală în vigoare la data naşterii raportului juridic dedus judecăţii care să îi permită să intervină în contract în sensul modificării clauzelor acestuia.

De asemenea, prima instanţă a arătat că acordarea de credite în valută şi încasarea ratelor de credit în valută nu încalcă dispoziţiile regulamentului valutar.

În raport de considerentele menţionate, tribunalul a respins acţiunea, inclusiv sub aspectul cererii accesorii de acordare a daunelor morale.

3. Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii, prin care au solicitat admiterea căii de atac, schimbarea hotărârii cu consecinţa admiterii acţiunii.

Prin decizia civilă nr. 498 A din 20 martie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca nefondat apelul reclamanţilor, aceştia fiind obligaţi, totodată, la plata către intimată a sumei de 1.110,56 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocaţial.

În considerentele acestei decizii, instanţa de apel a reţinut, cu privire la limitele devoluţiunii, că apelanţii au criticat soluţia referitoare la clauza de risc valutar, la îngheţarea cursului şi la obligaţia de restituire a sumelor reprezentând diferenţă curs valutar şi a dobânzii legale.

Instanţa de prim control judiciar a argumentat că, întrucât prevederile ce reglementează riscul valutar reflectă un act cu putere de lege, care este obligatoriu, în condiţiile în care părţile nu au derogat de la acestea în cuprinsul contractului, dispoziţiile contractuale contestate sunt excluse de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 şi respectiv de art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 din domeniul de aplicare al acestor norme de protecţie, cu consecinţa că nu poate fi analizat pe fond caracterul abuziv al acestor clauze.

Instanţa de apel a reţinut că prevederea contractuală referitoare la riscul valutar nu poate face obiectul examinarii caracterului abuziv, pentru că reflectă o normă legală, astfel încât nu se poate verifica îndeplinirea condiţiilor reglementate de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

In ce priveşte critica referitoare la soluţia pe capătul de cerere privind îngheţarea cursului la data încheierii contractului, instanţa de apel a arătat, în primul rând, că acest petit este accesoriu faţă de capătul de cerere având ca obiect nulitatea clauzei de risc valutar şi, dată fiind soluţia privind această clauză, argumentul vizând nulitatea prevederii nu poate fi reţinut în vederea îngheţării cursului valutar leu-CHF valabil la data încheierii convenţiei.

În al doilea rând, dacă s-ar admite solicitarea apelanţilor de îngheţare a cursului de schimb CHF-leu la data semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării acestuia, instanţa de apel a menţionat că ar exista un dezechilibru economic cert în defavoarea băncii întrucât acesteia i s-ar restitui o sumă mult mai mică decât cea împrumutată.

De asemenea, cererea privind stabilizarea cursului de schimb CHF-leu la data încheierii contractului ar aduce o încalcare a principiului libertăţii contractuale prevăzut de art. 969 din C. civ. de la 1864, deoarece instanţa nu se poate substitui voinţei părţilor în sensul de a modifica unilateral contractul, ci are doar posibilitatea să constate nulitatea unei clauze abuzive în condiţiile legii.

În ce priveşte solicitarea ca stabilizarea să aiba loc la momentul semnării contractului, în sensul ca instanţa să stabilească cursul de la data încheierii contractului, care să fie valabil pe toată perioada derulării acestuia, instanţa de apel a arătat că aceasta este nefondată, având în vedere că stabilizarea cursului, ca efect al soluţiei de reechilibrare a prestaţiilor nu poate avea consecinţe pentru trecut. De altfel, însăşi Curtea Constituţională, în paragraful 98 din Decizia nr. 623/2016, a statuat că intervenţia judecătorului în contract nu poate afecta raporturile dintre părţi pentru trecut, prestaţiile deja executate rămânând câştigate contractului.

Instanţa de prim control judiciar a argumentat că nu se pot revizui prevederile contractuale în sensul dorit de apelanţi, în baza teoriei impreviziunii, întrucât, faţă de cele statuate de Curtea Constituţională în paragrafele 96, 98, 99, 100, 117 şi 119 ale deciziei nr. 623 din 25.10.2016 şi paragraful 49 al deciziei nr. 62/2017, apelanţii-reclamanţi nu au demonstrat că sunt debitori care, deşi au acţionat cu bună-credinţă, în conformitate cu prevederile art. 57 din Constituţie, nu îşi mai pot îndeplini obligaţiile ce rezultă din contractul de credit, perfectat la data de 17.01.2008, din cauza evenimentului exterior şi imprevizibil invocat, respectiv hipervalorizarea CHF în raport cu leul.

În ce priveşte solicitarea apelanţilor de restituire a sumelor achitate în plus, la care se adaugă dobânda legală, având în vedere soluţia cu privire la stabilizarea cursului, precum şi caracterul accesoriu al petitului, instanţa de apel a constatat că acest capăt nu poate fi admis.

Sub aspectul capătului referitor la acordarea de daune morale în cuantum de 250.000 RON, apelanţii nu au formulat vreo critică, însă, având în vedere că acest petit era accesoriu primului, întrucât se solicitau despăgubiri pentru inserarea de clauze abuzive în contract, precum şi cele statuate în legătură cu acest capăt, soluţia primei instanţe de respingere a acestei solicitări este întemeiată, a arătat instanţa de apel.

4. La 18 iunie 2019, reclamanţii A. şi B. au declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 498 A din 20 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

În motivarea recursului întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au solicitat casarea în tot a deciziei atacate, cu consecinţa trimiterii cauzei spre o noua judecata instanţei de apel pentru reanalizarea clauzei prevăzute la art. 6.3 din contractul de credit nr. x/17.01.2008, care permite băncii să încaseze toate ratele şi costurile creditelor în aceeaşi monedă în care au fost acordate, indiferent de fluctuaţia cursului de schimb valutar.

S-a învederat că instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile legale vizând aplicarea principiului nominalismului monetar, având în vedere că cererea reclamanţilor a fost întemeiată pe Legea nr. 193/2000, solicitându-se constatarea nulităţii absolute în ipoteza declarării acelor clauze ca fiind abuzive.

Recurenţii au subliniat că din decizia Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, pronunţata în cauza C186/16 Andriciuc vs Banca Romaneasca, ce vizează creditele în franci elveţieni, rezultă că banca trebuie să prezinte împrumutatului posibilele variaţii ale cursului de schimb valutar şi riscurile inerente contractării unui împrumut în moneda străină. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut că instituţiile financiare trebuie să furnizeze împrumutaţilor informaţii suficiente pentru a le permite să adopte decizii prudente şi în cunoştinţă de cauză. Astfel, aceste informaţii trebuie să privească nu numai posibilitatea aprecierii sau a deprecierii valutei în care a fost contractat împrumutul, ci şi impactul pe care fluctuaţiile cursului de schimb valutar la împrumuturile în moneda străină, îl au asupra ratelor împrumutului. Astfel, pe de o parte, împrumutatul trebuie să fie clar informat cu privire la faptul că prin încheierea unui contract de împrumut într-o monedă străină, se expune unui risc de schimb valutar care îi va fi, eventual, dificil din punct de vedere economic să şi-l asume în cazul devalorizării monedei în care îşi primeşte veniturile.

S-a mai arătat că, în ipoteza în care instituţia bancară nu şi-a îndeplinit aceste obligaţii, se poate examina caracterul abuziv al clauzei în litigiu şi că, instanţei naţionale îi va reveni sarcina să evalueze, pe de o parte, posibila nerespectare de către bancă a cerinţei bunei-credinţe, iar pe de altă parte, existenţa unui eventual dezechilibru semnificativ între părţile contractului.

În ce priveşte posibilitatea ca instanţele să analizeze caracterul abuziv al clauzelor ce ţin de caracterul adecvat al preţului, recurenţii-reclamanţi au arătat că există o practică constantă, atât a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cât şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, cu privire la faptul că o instanţă poate analiza o clauză ce se referă la obiectul principal al contractului sau la caracterul adecvat al preţului sau al renumeraţiei, cât timp acestea nu au fost redactate în mod clar şi inteligibil, evocând-se, în continuare, jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi reglementările comunitare cu privire la protecţia consumatorilor.

Recurenţii au mai arătat că instanţa de apel nu a făcut o analiză a caracterului clar şi inteligibil al clauzei de la art. 6.3 din contract în ce priveşte consecinţele economice ale acesteia, din punctul de vedere al producerii unui dezechilibru, vădit şi semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorilor, situaţie ce pune în discuţie buna-credinţă a băncii la încheierea acestui contract, în ce priveşte clauza respectivă.

5. La 26 iulie 2019, intimata-pârâtă D. S.A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, raportat la faptul că, în cadrul recursului, recurenţii au reluat susţinerile formulate în cuprinsul cererii de apel, dezvoltând împotriva deciziei atacate critici vizând exclusiv netemeinicia soluţiei, fără a arăta însă, în concret, normele legale pretins a fi fost încălcate sau greşit aplicate de către instanţa de apel.

Pe fondul cauzei, intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea deciziei recurate ca fiind legală, având în vedere că instanţa de apel a aplicat în mod corect dispoziţiile legale incidente în cauză.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 14 ianuarie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu menţiunea că părţile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă acestea nu au înţeles să îşi exercite acest drept.

Prin încheierea din 31 martie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis în principiu recursul şi a prorogat discutarea excepţiei nulităţii recursului, invocată de intimata-pârâtă D. S.A. prin întâmpinare. Ttotodată, a constatat că judecata este suspendată de plin drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial nr. 212 din 16 martie 2020.

Ulterior, cauza a fost repusă pe rol, fixându-se termen de judecată la 29 septembrie 2020.

6. Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

Motivele invocate de recurenţii-reclamanţi se subsumează criticilor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Conform acestor prevederi legale, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Recurenţii-reclamanţi au criticat soluţia instanţei de apel în ceea ce priveşte aplicarea dispoziţiile legale vizând principiul nominalismului monetar, întrucât cererea a fost întemeiată pe Legea nr. 193/2000, nerespectarea de către bancă a obligaţiei de informare în legătura cu variaţia cursului şi riscurile aferente, invocând Cauza Andriciuc împotriva României, precum şi faptul că instanţa de apel nu a făcut o analiză asupra caracterului clar şi inteligibil al clauzei de la art. 6.3 din contract în ce priveşte consecinţele economice ale acesteia, din punctul de vedere al producerii unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, punându-se în discuţie buna-credinţă a băncii la încheierea contractului în ce priveşte clauza respectivă.

Din perspectiva criticilor aduse deciziei recurate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată cu respectarea dispoziţiilor art. 1578 C. civ., care consacră principiul nominalismului monetar, aplicabile speţei, şi a condiţiilor care trebuie să fie verificate de instanţa naţională în raport cu Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii.

Criticile recurenţilor-reclamanţi sunt nefondate întrucât, pe de o parte, decizia recurată respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, aşa cum a fost explicat de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva E. S.A., iar, pe de altă parte, soluţia instanţei de apel nu a fost întemeiată pe motive legate de neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, în sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, reprezintă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional, fiind astfel excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât şi cele supletive, acestea din urmă fiind menţionate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidenţiată şi de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, în Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., precum şi în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva E. S.A.

Astfel, prin hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva E. S.A., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condiţiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiţii făcând de prisos analiza celor subsecvente şi determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Verificările ce se impun a fi realizate de către instanţa naţională din perspectiva caracterului abuziv al clauzelor contestate trebuie să vizeze, în mod succesiv, în ce măsură clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional, în care se includ şi normele supletive de la care părţile nu au derogat, dacă se constată că nu este inclusă clauza în excepţia menţionată anterior, trebuie să se examineze dacă aceasta intră sub incidenţa noţiunii de "obiect principal al contractului", par. 32 Cauza C-186/16. Apoi, în măsura în care clauza se circumscrie noţiunii de "obiect principal al contractului", trebuie verificat caracterul ei clar şi inteligibil, demers în cadrul căruia prezintă relevanţă publicitatea şi informaţiile furnizate de împrumutător în cadrul negocierii contractului de împrumut, par. 46 din aceeaşi decizie a instanţei europene, iar dacă se ajunge la concluzia că nu a existat o informare satisfăcătoare a consumatorului şi, deci, clauza nu are caracter clar şi inteligibil, trebuie analizat dacă există un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi dacă este respectată cerinţa bunei-credinţe, par. 56 Cauza C-186/16.

În acelaşi sens, prin hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene nr. 89 din data de 9 iulie 2020, pronunţată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. Banca Transilvania S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce priveşte, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudenţe, în paragrafele 27 -31, astfel:

"27. împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi.

28. Rezultă că, pentru a stabili dacă condiţiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, Curtea a statuat că îi revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante independent de alegerea lor sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă.

29. În speţă, din decizia de trimitere reiese că clauza stipulată în secţiunea 4 punctul 1 din condiţiile generale ale contractului de refinanţare al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanţii din litigiul principal prevede că "orice plată efectuată în baza convenţiei se va face în moneda creditului."

31. Prin urmare, din moment ce, potrivit instanţei de trimitere, clauza din condiţiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanţii din litigiul principal reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, ea intră sub incidenţa excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13."

În hotărârea pronunţată în cauza C-81/19, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut că "expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acestei hotărâri, şi norme supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu fi intervenit alte acorduri. Or, din acest punct de vedere, această dispoziţie nu face nicio distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive", considerentul nr. 34, iar "faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispoziţiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, conform articolului 3 alin. (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare", considerentul nr. 36.

Având în vedere argumentele care preced, Curtea a conchis că "trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive", considerentul nr. 37.

Raportat la aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că instanţa de apel a statuat, printr-o aplicare corectă a dispoziţiilor art. 1578 C. civ., că, în speţă, clauza criticată din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 reflectă principiul nominalismului monetar care are caracter supletiv, dispoziţia legală suplinind absenţa unui acord al părţilor în această privinţă.

Astfel, în cadrul examenului legalităţii şi temeiniciei hotărârii primei instanţe din perspectiva aplicării Legii nr. 193/2000, în mod corect, instanţa de apel a reţinut că, fiind vorba de un împrumut de consumaţie cu dobândă, se aplică principiul nominalismului monetar, instituit de art. 1578 din C. civ. de la 1864 şi că acea clauză contractuală privind rambursarea creditului în moneda în care a fost acordat şi suportarea de împrumutat, respectiv codebitor a eventualelor diferenţe de curs valutar nu poate fi considerată ca afectând interesele economice legitime ale împrumutaţilor.

Clauza contractuală care prevede restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat transpune o dispoziţie legală supletivă din dreptul intern, respectiv prevederile art. 1578 din C. civ. din 1864, conform cărora "obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii."

În consecinţă, Înalta Curte reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi a celor statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat, CHF, nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Astfel, conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi. Această prevedere legală transpune în dreptul intern dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, potrivit cărora dispoziţiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispoziţiile ori principiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi.

Pentru a identifica aria de excludere vizată de această dispoziţie legală, este necesară determinarea conţinutului noţiunii de "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", determinare care este realizată, fără echivoc, chiar în preambulul Directivei în considerentul al treisprezecelea, unde se prevăd următoarele:

"întrucât se consideră că actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conţin clauze abuzive; întrucât, în consecinţă, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii şi principiile sau dispoziţiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi; întrucât, în această privinţă, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă şi la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri".

Din cele anterior menţionate reiese că în aria de excludere din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 se numără nu doar clauzele care transpun prevederi imperative din dreptul naţional, ci şi cele care transpun prevederi supletive, aplicabile între părţi în lipsa unei derogări de la acestea. Conjuncţia "sau", utilizată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în paragrafele 79, respectiv 29 ale hotărârilor pronunţate în cauzele C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital, respectiv C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva E. S.A., nu are sens adversativ, nefiind destinată a pune în antiteză ipotezele pe care le leagă, respectiv a normelor imperative şi a celor supletive, ci sens disjunctiv, ceea ce semnifică faptul că, în oricare dintre cele două ipoteze, este aplicabilă premisa avută în vedere, respectiv excluderea clauzei din domeniul de aplicare al directivei.

Înalta Curte reţine că dispoziţiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

Aplicând în cauză argumentele anterior expuse, reiese cu evidenţă faptul că prevederile din contractul de credit care stabilesc obligaţia pentru apelanţii-reclamanţi, în calitate de împrumutaţi, de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat, CHF, sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 şi al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziţie supletivă din dreptul intern, respectiv art. 1578 din C. civ. din 1864, de la care părţile nu au derogat.

Raţiunea excluderii a fost clar expusă de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, par. 28 şi consolidată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. Banca Transilvania S.A, fiind vorba de o prezumţie legitimă că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor, iar această raţiune se păstrează indiferent dacă norma preluată de clauza contractuală are caracter imperativ ori supletiv.

Cum această primă condiţie nu este îndeplinită şi cum aceasta constituie premisa analizei din perspectiva caracterului abuziv al clauzei, în mod corect instanţa de prim control judiciar a considerat că prevederea contractuală referitoare la riscul valutar nu poate face obiectul examinarii caracterului abuziv din perspectiva condiţiilor reglementate de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Prin prisma acestor considerente, care pot susţine de altfel, caracterul nefondat al tuturor criticilor aduse de recurenţi deciziei atacate, verificarea şi, implicit, motivarea hotărârii, din perspectiva întrunirii cerinţelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, respectiv dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, contrar bunei-credinţe şi a întrunirii caracterului clar şi inteligibil al unor clauze contractuale stipulate în contractele încheiate între consumatori şi profesionişti, nu poate fi realizată decât dacă nu este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv şi care are în vedere, astfel cum s-a arătat, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional, în care se includ şi normele supletive de la care părţile nu au derogat.

Aşadar, cum soluţia instanţei de apel nu a fost întemeiată pe motive legate de neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, argumentele recurenţilor-reclamanţi care vizează nerespectarea de către bancă a obligaţiei de informare în legătura cu variaţia cursului şi riscurile aferente, lipsa analizei caracterului clar şi inteligibil al clauzei de la art. 6.3 din contract în ce priveşte consecinţele economice ale acesteia, din punctul de vedere al producerii unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, cu consecinţe asupra bunei-credinţe a băncii la încheierea contractului în ce priveşte clauza respectivă, nu pot fi reţinute.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii A. şi B..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 498 A din 20 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 septembrie 2020.