Nullity of sham no-interest loan contract for lack of object and illicit cause upheld; cassation appeal dismissed

Şedinţa publică din data de 29 septembrie 2020

Deliberând asupra recursului, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 7 martie 2017 sub nr. x/2017, reclamanta S.C. A. IFN S.A., în contradictoriu cu pârâţii B. şi C. S.R.L., a solicitat să se constate nulitatea absolută a contractului de împrumut fără dobândă încheiat între B., în calitate de împrumutător şi S.C. C. S.R.L., în calitate de împrumutată, autentificat sub nr. x/25.07.2015 la BIN D..

Acţiunea a fost formulată pentru constatarea unor cauze de nulitate absolută care afectează valabilitatea acestui contract de împrumut, respectiv contractul a fost încheiat pentru o cauză ilicită şi lipsa obiectului contractului, întrucât împrumutătorul B. nu a acordat acest împrumut, nu a predat nicio sumă de bani către C. S.R.L..

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1179, art. 1236, art. 1238, art. 2158, art. 2160 C. civ.

2. Prin sentinţa civilă nr. 469 din 26 februarie 2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, s-a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta A. IFN S.A., în contradictoriu cu pârâţii B. şi C. S.R.L..

În motivarea acestei sentinţe instanţa a arătat că între pârâţii B., împrumutător, şi S.C. C. S.R.L., împrumutat, s-a încheiat un contract de împrumut fără dobândă autentificat sub nr. x/25.07.2015 pentru suma împrumutată în cuantum de 1.422.551,53 RON, cu scadenţa la data de 20.08.2015, rectificat prin Incheierea de rectificare nr. 11/10.04.2017, iar acţiunea reclamantei a fost justificată prin existenţa unor contracte de leasing financiar încheiate cu societatea pârâtă şi prin demararea executării silite faţă de debitoarea C. S.R.L. pentru suma de 306.646,75 RON.

Prima instanţă a reţinut că, potrivit contractului de împrumut menţionat, creanţa a fost dobândită de împrumutător în baza contractului de cesiune de creanţă cu dată certă încheiat, la data de 25.07.2015, cu E., iar suma împrumutată reprezintă debitele acumulate de societate, până în anul 2015 inclusiv, faţă de E., în calitate de asociat unic şi administrator, precum şi că împrumutătorul B. a solicitat punerea în executare a titlului executoriu, respectiv contractul de împrumut învestit cu formula executorie.

Tribunalul a mai arătat că întocmirea unui act juridic în forma autentică nu exclude posbilitatea atacării lui pentru vicii de consimţământ, fraudarea legii, împrejurări ce pot fi dovedite prin orice mijloc de probă.

Prima instanţă a motivat că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 1239 alin. (2) C. civ.., art. 1239 C. civ.. şi art. 1236 alin. (2) C. civ.., arătând că împrejurarea potrivit căreia părţile au încheiat contractul la patru zile după demararea procedurilor de executare silită sau scadenţa contractului de împrumut de o lună nu pot constitui motive de nulitate absolută, nu pot conduce la concluzia existenţei unei cauze ilicite fără a fi susţinute şi de alte dovezi, chiar în condiţiile în care se reţin dispoziţiile art. 329 C. proc. civ. Prezumţia trebuie să aibă greutate şi puterea de a naşte probabilitatea faptului pretins şi să fie admisibilă proba prin declaraţiile martorilor, fiind incidente dispoziţiile art. 309 alin. (4) pct. 5 C. proc. civ.

Susţinerea că datoria nu a fost înregistrată în contabilitatea societăţii, a conchis prima instanţă, atrage incidenţa sancţiunilor fiscale, nefiind relevant ca motiv de nulitate absolută.

În ceea ce priveşte incidenţa art. 1237 C. civ.., tribunalul a argumentat că se consideră cauză ilicită prin raportare la o normă imperativă care ar fi fost aplicată în defavoarea cel puţin a uneia dintre părţile contractante, dacă nu s-ar fi încheiat contractul. În vederea aplicării sancţiunii nulităţii absolute a contractelor pentru eludarea unei norme imperative este necesar, conform art. 1238 C. civ.., ca ambele părţi să fie animate de scopul comun astfel menţionat, sau cel puţin ca cealaltă parte să fi cunoscut efectiv sau să fi trebuit să cunoască acest scop în privinţa cocontractantului.

In speţă, a reţinut tribunalul, trebuie făcută distincţie între fraudarea legii, în sensul art. 1237 C. civ.. şi fraudarea intereselor altor persoane, terţe de contract, caz în care nu este incidentă sancţiunea nulităţii, ci a inopozabilităţii.

Reclamanta nu a învederat motive de natură să atragă nulitatea absolută a contractului de împrumut fără dobândă, nedovedind cauza ilicită şi invocând motive referitoare la fraudarea intereselor proprii, aspecte care nu pot atrage incidenţa art. 1238 alin. (1) C. civ.

Cu privire la lipsa obiectului, tribunalul a arătat că între asociatul E. şi B. s-a încheiat un contract de cesiune de drepturi potrivit art. 1566 si 1567 alin. (3) C. civ.. şi că pârâtul B. a dobândit calitatea de împrumutător prin subrogare în drepturile cedentului, asociat al S.C. C. în condiţiile art. 1568 coroborat cu art. 1566 C. civ.., nefiind astfel incidente dispoziţiile art. 1 si art. 4 din Legea nr. 70/2015.

Tribunalul a motivat că nu s-a predat efectiv nicio sumă de bani de către creditorul B. direct în beneficiul împrumutatei C. S.R.L., fiind vorba de debitul cumulat ca urmare a creditării societăţii de către asociatul unic, cedentul E., în final reţinându-se că obiectul contractului fără dobândă, autentificat sub nr. x/25.07.2015 există şi este determinat şi licit.

3. Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta S.C. A. IFN S.A..

Prin decizia civilă nr. 667/A din 10 aprilie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă s-a admis apelul declarat de reclamanta S.C. A.. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 469/26.02.2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

A fost schimbată în tot sentinţa apelată în sensul admiterii acţiunii şi constatării nulităţii absolute a contractului de împrumut fără dobândă autentificat sub nr. x/25.07.2015 de BNI D..

Au fost obligaţi pârâţii la plata către reclamantă a sumei de 17.831 RON, cheltuieli de judecată în prima instanţă, precum şi la plata sumei de 8.915,25 RON, cheltuieli de judecată în apel.

În considerentele acestei decizii, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că din interpretarea dispoziţiilor art. 1179 alin. (1) pct. (4) C. civ., a art. 1236, 1237 şi art. 1238 alin. (2) din acelaşi cod, rezultă că nulitatea absolută a unui contract intervine dacă acesta are o cauză ilicită sau imorală, care este comună părţilor contractante sau cel puţin cocontractantul a cunoscut-o sau, după împrejurări, trebuia să o cunoască, precum şi că, în speţă, s-a răsturnat prezumţia de valabilitate a cauzei, stipulată de art. 1239 alin. (2) C. civ., fiind făcută dovada cauzei ilicite comune a contractului de împrumut autentificat sub nr. x/25.07.2015 de BIN D..

Evidenţiindu-se dispoziţiile art. 1235 şi art. 2158 alin. (1) C. civ., instanţa de apel a arătat că, deşi, în speţă, pârâtul B. a încheiat cu C. S.R.L. un contract de împrumut fără dobândă, conform menţiunilor din contract, nu a fost remisă către societatea împrumutată nicio sumă de bani, obiectul contractului constituindu-l creanţa ce a fost dobândită de pârâtul B. de la E., în sumă de 1.422.551,53 RON, în baza contractului de cesiune de creanţă încheiat la data de de 25.07.2015.

Ca urmare, scopul comun urmărit de părţi nu a fost cel prevăzut de lege pentru acest tip de contracte, respectiv remiterea unei sume de bani către împrumutat, determinată, eventual, de nevoia financiară a societăţii împrumutate, ci preconstituirea unui înscris care să aibă caracter de titlu executoriu, sens în care contractul a fost încheiat în formă autentică, pentru a putea demara executarea silită împotriva S.C. C. S.R.L. cu privire la imobilul ce era urmărit şi de reclamantă, cu consecinţa fraudării drepturilor acesteia, scopul ilicit comun părţilor contractului de împrumut rezultând din coroborarea probelor administrate de tribunal.

Instanţa de apel a reţinut că sunt îndeplinite condiţiile ce se desprind din art. 329 C. proc. civ., având în vedere că se doreşte dovedirea unui fapt juridic stricto sensu, respectiv a cauzei ilicite a contractului de împrumut autentificat sub nr. x/25.07.2015 de BIN D. şi că, prin probele administrate în cauză, au fost dovedite o serie de împrejurări şi fapte care au greutatea şi puterea de a naşte probabilitatea existenţei unei cauze ilicite comune părţilor contractului a cărui nulitate absolută se solicită.

Suma de 1.422.551,53 RON nu a fost efectiv remisă către S.C. C. S.R.L., astfel că, prin încheierea contractului de împrumut a cărui nulitate absolută se solicită, nu a avut loc nicio modificare în ceea ce priveşte situaţia financiară a societăţii, ca urmare, contractul nu a fost încheiat cu scopul de finanţare a activităţii acestei societăţi, aflată în dificultate financiară.

Instanţa de apel a arătat că la încheierea contractului de cesiune E., în calitate de asociat unic şi administrator al S.C. C. S.R.L., cunoştea situaţia financiară a societăţii şi declanşarea procedurii de executare silită împotriva acesteia, aspecte cunoscute şi de pârâtul B..

Instanţa de prim control judiciar a reţinut ca fiind întemeiate şi susţinerile apelantei-reclamante referitoare la nulitatea contractului de împrumut pentru lipsa obiectului.

Astfel, potrivit art. 1174 alin. (4) C. civ., pentru validitatea unui contract real, cum este contractul de împrumut de consumaţie, este necesară remiterea bunului, iar, conform dispoziţiilor art. 1225 alin. (3) din acelaşi cod, obiectul contractului trebuie să fie determinat şi licit, sub sancţiunea nulităţii absolute.

Obiectul contractului este reprezentat de drepturile şi obligaţiile părţilor iar, în cazul contractului de împrumut de consumaţie, împrumutătorul are obligaţia de a remite o sumă de bani sau un alt bun fungibil şi consumptibil prin natura lui.

A reţinut instanţa de apel că, potrivit menţiunilor din contractul de împrumut autentificat sub nr. x/25.07.2015 de BIN D., pârâtul B. a acordat cu titlu de împrumut creanţa dobândită de la E. în baza contractului de cesiune de creanţă, cu dată certă, încheiat la 25.07.2015, precum şi că în contract nu se specifică faptul că suma de 1.422.551,53 RON ar fi fost efectiv remisă de pârâtul B. către societate.

Deoarece creanţa în sumă de 1.422.551,53 RON fusese cesionată de E. către pârâtul B., suma respectivă nu a mai fost remisă efectiv către societate de acesta din urmă, prin înscrisul intitulat Contract de împrumut fără dobândă autentificat sub nr. x/25.07.2015, realizându-se doar o informare a societăţii cu privire la cesiunea de creanţă.

În speţă, a arătat instanţa de apel, declaraţiile părţilor referitoare la obiectul contractului sunt în sensul că acesta e reprezentat de suma de 1.422.551,53 RON, creanţă dobândită de pârâtul B. de la E. în baza contractului de cesiune de creanţă cu dată certă încheiat la data de 25.07.2015, intimaţii-pârâţi nefăcând dovada contrară celor menţionate în contract, respectiv că această sumă a fost efectiv remisă de B. către societate.

Faţă de considerentele expuse, instanţa de apel a reţinut că, în speţă, contractul autentificat sub nr. x/25.07.2015 de BIN D. este nul absolut pentru cauză ilicită şi lipsa obiectului.

4. La data de 27 iunie 2019, pârâţii B. şi C. S.R.L. au declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 667/A din 10 aprilie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, solicitând admiterea căii extraordinare de atac, casarea hotărârii atacate, cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată.

Recurenţii-pârâţi au arătat că înţeleg să critice hotărârea atacată din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 si 8 C. proc. civ.

Astfel, au susţinut că, în ceea ce priveşte pretinsa cauză ilicită a contractului perfectat între părţi, instanţa de apel, cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept comun a reţinut faptul că scopul comun urmărit de părţi nu a fost cel prevăzut de lege pentru acest tip de contract, respectiv remiterea unui sume de bani către împrumutat, ci preconstituirea unui înscris care să aibă caracter de titlu executoriu, iar scopul ilicit comun părţilor contractului de împrumut rezultă din coroborarea probelor administrate în faţa primei instanţe. În acest sens, s-a învederat că instanţa de apel şi-a însuşit pe deplin argumentele prezentate de reclamantă, anume relaţia de rudenie dintre părţi, momentul încheierii contractului, valoarea cesiunii.

Recurenţii au precizat că, în acord cu normele de drept comun aplicabile în cauză operaţiunii juridice de cesiune de creanţă ce a avut loc între asociatul E. şi pârâtul B., toate drepturile deţinute de asociatul cedent E., faţă de societatea C. S.R.L., în legătură cu creditările, împrumuturile acordate societăţii de-a lungul timpului, au fost transferate în patrimoniul cesionarului B..

Prin raportare la înscrisurile existente la dosarul cauzei, reprezentate de situaţiile financiar-contabile ale societăţii, recurenţii-pârâţi au susţinut că nu poate fi contestată operaţiunea juridică de împrumut, în sens de negotium, ce a avut loc între părţi. Într-o atare situaţie, faptul că ulterior părţile au înţeles să cuprindă manifestarea lor de voinţă într-un act juridic scris, în sens de instrumentum, nu imprimă operaţiunii un caracter ilicit, menţionează recurenţii.

În acest context, în opinia recurenţilor-pârâţi, analiza existenţei şi a caracterului licit al obiectului ori a cauzei unui act juridic se raportează la operaţiunea juridică în sine, la actul juridic în sens de negotium, la acordul părţilor şi nu la actul juridic, instrumentum, în care a fost cuprins acordul de voinţă al părţilor.

S-a învederat că instanţa, analizând existenţa unui obiect sau a unei cauze licite a contractului de împrumut, trebuia să se raporteze la operaţiunea juridică, negotium, operaţiune care a fost reală, licită, societatea fiind creditată cu sumele în discuţie.

Recurenţii au mai arătat că instanţa de apel a apreciat că, în cauză, contractul de împrumut este lipsit de obiect întrucât nu au fost remise sumele şi că ar avea o cauză ilicită întrucât scopul a fost preconstituirea unui titlu executoriu, numai prin raportare la încheierea actului în sens de instrumentum. În opinia recurenţilor, împrumutul în sens de negotium are un obiect real şi licit întrucât sumele au fost remise societăţii şi înregistrate în contabilitatea acesteia, inclusiv la organele fiscale, iar cauza acestei operaţiuni nu este ilicită. De asemenea, transferul creanţei prin contractul de cesiune de creanţă s-a realizat respectând strict condiţiile legii.

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 1238 alin. (2) şi art. 1239 C. civ., recurenţii-pârâţi au precizat că, pentru a putea întoarce existenţa prezumată a cauzei valabile şi prezumţia de bună-credinţă, trebuia să se facă dovada faptului că cesionarul B. avea cunoştinţă, sau cel puţin, trebuia să cunoscă situaţia raporturilor juridice dintre C. S.R.L. şi A. IFN S.A..

S-a subliniat că recurentul-pârât B. nu avea obligaţia legală să cunoască toate raporturile comerciale ale C. S.R.L., deci nici raportul cu A. IFN S.A., atâta vreme cât nu avea nicio calitate în cadrul persoanei juridice.

În plus, s-a arătat că sarcina probei ce revenea reclamantei era mult mai amplă şi presupunea, în concret, dovedirea unei conivenţe a părţilor.

În vederea asigurării dreptului de creanţă al reclamantei pus în executare de la data de 6 februarie 2013, recurenţii au arătat că executorul judecătoresc a notat somaţia imobiliară emisă cu privire la imobilul aflat în proprietatea debitoarei-pârâte C. S.R.L., iar în ipoteza în care s-ar fi urmărit un alt scop decât cel declarat în cuprinsul contractului autentic, părţile ar fi perfectat actul de împrumut imediat ulterior acestui moment, pentru că debitoarea C. ştia că este urmărită silit, însă actul a fost perfectat la mai bine de doi ani de la momentul notării somaţiei.

Criticile de nelegalitate întemeiate pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. vizează faptul că în cuprinsul hotărârii nu se regăsesc analizate dispoziţiile relative la efectele cesiunii de creanţă, în raport cu care cesionarul B. a dobândit toate drepturile deţinute de asociatul E. faţă de societatea C. S.R.L., inclusiv calitatea de împrumutător.

O altă critică vizează încălcarea normelor de procedură de ordine publică ce reglementează conţinutul hotărârii, dar şi principiul egalităţii şi dreptul la apărare al părţilor, principii prevăzute de art. 8 şi art. 13 C. proc. civ.

Din această perspectivă, recurenţii au susţinut că dreptul de a face apărări este lipsit de conţinut dacă acestea nu sunt analizate de instanţă, iar părţii nu i se prezintă motivele pentru care i-au fost înlăturate aceste apărări şi, totodată, prin analizarea doar a apărărilor formulate de o parte, fără a examina apărările celeilalte părţi, instanţa creează o situaţie de inechitate şi inegalitate în raport de drepturile procesuale recunoscute de lege subiecţilor procesuali.

Totodată, recurenţii au susţinut că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii şi străine de natura cauzei, câtă vreme instanţa de apel nu a înţeles pe deplin situaţia juridică dintre părţi, mecanismul ce a stat la baza acordării împrumuturilor, reţinând faptul că societatea nu ar fi fost împrumutată, că nu ar fi fost remise sumele de bani în discuţie concluzionând astfel că este lipsit de obiect contractul de împrumut.

Recurenţii au învederat că din documentaţia existentă la dosar, rezultă că nu poate fi vorba de o cauză ilicită sau imorală întrucât creditările au fost realizate de-a lungul anilor pentru funcţionarea societăţii.

În opinia recurenţilor-pârâţi, instanţa de apel, în mod nelegal, a reţinut faptul ca nulitatea contractului de împrumut rezidă şi din faptul ca nu a existat remiterea personală a sumelor de bani de către pârâtul B. către societate. Mecanismul creditării societăţii a fost altul, potrivit susţinerilor recurenţilor, respectiv sumele au fost remise societăţii de către asociat prin creditarea efectuată, în decursul funcţionării acesteia, de-a lungul mai multor ani, iar remiterea s-a realizat efectiv şi a fost înregistrata în documentele contabile ale societăţii, fiind reliefată în situaţiile financiare înregistrate la organele fiscale.

Daca nu s-ar fi realizat o astfel de creditare, acestea nu s-ar fi regăsit în contabilitatea societăţii, iar la controlul organelor fiscale ar fi fost luate măsuri sancţionatorii, susţin recurenţii.

De asemenea, s-a arătat că nu există nicio normă legală care să impună ca cesionarul unor drepturi de creanţă rezultate din contracte de împurmut de creditare să remită el însuşi sumele.

La dosarul cauzei nu s-au depus întâmpinări.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 14 ianuarie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu menţiunea că părţile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă acestea nu au înţeles să îşi exercite acest drept.

Prin încheierea din 31 martie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis în principiu recursul şi a constatat că judecata este suspendată de plin drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial nr. 212 din 16 martie 2020.

Ulterior, cauza a fost repusă pe rol, fixându-se termen de judecată la 29 septembrie 2020.

6. Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

Recursul a fost întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Potrivit motivului de nelegalitate prevăzut de pct. 5 al art. 488 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Relevând critici sub aspectul nemotivării hotărârii în sensul neanalizării apărărilor formulate şi neindicării motivelor pentru care au fost înlăturate acestea, precum şi al analizării doar a apărărilor uneia dintre părţi, recurenţii au susţinut încălcarea normelor de procedură de ordine publică ce reglementează principiul egalităţii şi dreptul la apărare al părţilor, principii prevăzute de art. 8 şi art. 13 C. proc. civ., a căror nerespectare determină incidenţa motivului de casare prevăzut de pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Înalta Curte aminteşte că principiul egalităţii părţilor în procesul civil are semnificaţia faptului că acestea au dreptul să fie judecate după aceleaşi reguli de drept procedurale, beneficiind de drepturi procesuale egale, în raport de cauza concretă dedusă judecăţii, iar acest principiu a fost respectat de instanţa de apel.

De asemenea, dreptul la apărare al părţilor dă expresie întregului complex de garanţii şi drepturi procesuale instituite de lege, printre aceste drepturi şi garanţii fiind dreptul părţilor de a face cereri, de a cunoaşte actele de la dosar, de a propune probe, precum şi dreptul lor de a participa la dezbateri şi de a pune concluzii în legătură cu problemele dezbătute, dreptul de a exercita căile de atac, iar nesocotirea de către instanţă a oricăreia dintre acestea constituie o încălcare a dreptului la apărare susceptibilă să atragă nulitatea hotărârii, ceea ce nu este cazul în speţă.

Cât priveşte motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., acesta poate fi invocat atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Din modul de expunere al susţinerilor formulate de recurenţii-pârâţi rezultă că aceştia înţeleg să critice aspecte referitoare la situaţia de fapt reţinută de către instanţa de apel şi la modul cum au fost interpretate probele, astfel că acest motiv de recurs este invocat formal.

Se reţine că sub aparenţa lipsei motivelor pe care se sprijină hotărârea atacată, precum şi a existenţei ipotezei motivelor contradictorii şi străine de natura cauzei, recurenţii invocă aspecte de netemeinicie.

Astfel, susţinerile recurenţilor în sensul că în cuprinsul hotărârii nu se regăsesc analizate dispoziţiile relative la efectele cesiunii de creanţă, în raport cu care cesionarul B. a dobândit toate drepturile deţinute de asociatul E. faţă de societatea C. S.R.L., inclusiv calitatea de împrumutător, respectiv criticile recurenţilor cu privire la mecanismul creditării societăţii în sensul că sumele au fost remise acesteia de către asociat prin creditarea efectuată, în decursul funcţionării acesteia, de-a lungul mai multor ani, iar remiterea s-a realizat efectiv şi a fost înregistrată în documentele contabile ale societăţii, fiind reliefată în situaţiile financiare înregistrate la organele fiscale, nu sunt întemeiate, în condiţiile în care acestea relevă nemulţumirea recurenţilor cu privire la modalitatea de interpretare a probatoriului administrat şi la modul de stabilire a situaţiei de fapt.

Deşi, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, recurenţii, prin criticile formulate, tind la o cenzurare a aprecierii date de instanţă mijloacelor de probă, respectiv a declaraţiilor părţilor, a situaţiilor financiar-contabile ale societăţii şi la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei şi a elementelor de fapt ale cauzei.

Recurenţii tind să obţină o nouă verificare a susţinerilor formulate, cu toate că legea recunoaşte doar dublul grad de jurisdicţie şi căile extraordinare de atac, iar nu şi al treilea grad devolutiv.

În argumentarea acestui motiv de nelegalitate, recurenţii susţin, totodată, că instanţa de apel nu a analizat apărările acestora şi nu a motivat de ce au fost înlăturate, fiind examinate doar apărările formulate de cealaltă parte.

Or, din verificarea considerentelor deciziei recurate această critică ce vizează ipoteza nemotivării hotărârii nu poate fi reţinută, având în vedere că instanţa de apel a procedat la o analiză completă şi corectă a tuturor argumentelor părţilor, arătând în concret de ce a înlăturat anumite apărări şi pentru ce motiv altele au fost considerate întemeiate.

Mai mult, Înalta Curte constată că toate elementele prevăzute la art. 425 lit. b) C. proc. civ. se regăsesc în conţinutul hotărârii recurate, iar împrejurarea că recurenţii nu sunt de acord cu motivarea instanţei de apel, susţinând că aceasta nu a înţeles situaţia juridică dintre părţi şi mecanismul ce a stat la baza acordării împrumuturilor, nu echivalează cu incidenţa unor motive contradictorii ori a unei nemotivări a hotărârii şi nu determină incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., astfel încât, criticile întemeiate pe acest temei vor fi respinse.

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În speţă, se reţine că prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat a se constata nulitatea absolută a contractului de împrumut fără dobândă încheiat între B., în calitate de împrumutător şi S.C. C. S.R.L., în calitate de împrumutată autentificat sub nr. x/25.07.2015 la BIN D..

Din perspectiva motivului de recurs anterior evocat, se constată că decizia recurată a fost dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material, instanţa de apel făcând o amplă analiză a raporturilor juridice dintre părţi, a contextului de fapt şi de drept în care a fost încheiat contractul de împrumut a cărui nulitate se solicită în cauză, reţinându-se, în mod corect, prin raportare la dispoziţiile art. 1174 alin. (4), art. 1225 alin. (3), art. 1179 alin. (1), art. 1236, art. 1237, art. 1238 alin. (2) şi art. 1239 C. civ., contrar susţinerilor recurenţilor, că societatea nu a fost împrumutată şi că nu au fost remise sumele de bani în discuţie, astfel încât contractul de împrumut este lipsit de obiect, precum şi că în speţă s-a răsturnat prezumţia de valabilitate a cauzei, fiind făcută dovada cauzei ilicite comune a contractului de împrumut contestat.

În ceea ce priveşte criticile formulate de recurenţi cu privire la statuările instanţei de apel în sensul că, în cauză, contractul de împrumut este lipsit de obiect întrucât nu au fost remise sumele şi că ar avea o cauză ilicită întrucât scopul a fost preconstituirea unui titlu executoriu, numai prin raportare la încheierea actului în sens de instrumentum, nu pot fi primite, ţinând cont de faptul că raţionamentul juridic al instanţei de apel este unul valid şi a avut la bază dispoziţiile legale aplicabile speţei.

Astfel, instanţa de prim control judiciar a reţinut că, în conformitate cu art. 1179 C. civ., condiţiile esenţiale pentru validitatea contractului sunt capacitatea de a contracta, consimţământul părţilor, un obiect determinat şi licit, o cauză licită şi morală, iar potrivit art. 1238 alin. (2) C. civ., "cauza ilicită sau imorală atrage nulitatea absolută a contractului dacă este comună ori, în caz contrar, dacă cealaltă parte a cunoscut-o sau, după împrejurări, trebuia s-o cunoască." şi totodată, conform art. 1239 din acelaşi cod, contractul este valabil chiar atunci când cauza nu este expres prevăzută şi existenţa unei cauze valabile se prezumă până la proba contrară.

Conform art. 2158 alin. (1) din C. civ., "Împrumutul de consumaţie este contractul prin care împrumutătorul remite împrumutatului o sumă de bani sau alte asemenea bunuri fungibile şi consumptibile prin natura lor, iar împrumutatul se obligă să restituie după o anumită perioadă de timp aceeaşi sumă de bani sau cantitate de bunuri de aceeaşi natură şi calitate".

Împrumutul este un contract real, întrucât pentru încheierea sa valabilă este necesară predarea unei sume de bani sau altor bunuri fungibile şi consumptibile prin natura lor, dovada predării făcându-se prin orice mijloc de probă.

Cauza este o condiţie de fond, esenţială, de validitate şi generală a actului juridic, definind motivul pentru care acesta s-a încheiat, valabilitatea cauzei necesitând îndeplinirea cumulativă a cerinţei existenţei acesteia şi a caracterului său licit.

Instanţa de apel a reţinut, din coroborarea probelor administrate, a căror analiză este exclusă în recurs, scopul ilicit comun al părţilor contractului de împrumut, iar acest aspect nu mai poate fi reluat în calea extraordinară de atac a recursului, nefiind o critică de nelegalitate.

Aşa cum a reţinut instanţa de apel, potrivit menţiunilor din contractul de împrumut, pârâtul B. a acordat cu titlu de împrumut creanţa dobândită de la E. în baza contractului de cesiune de creanţă, iar în contract nu se specifică faptul că suma de 1.422.551,53 RON ar fi fost efectiv remisă de pârâtul B. către societate.

Distinct de faptul că vizează netemeinicia, argumentele recurenţilor în sensul că respectivul contract de împrumut are obiect, deoarece sumele ce fac obiectul acestei convenţii au fost avansate anterior perfectării actului privind creditarea societăţii de către asociatul acesteia, sumele respective regăsindu-se în documentele contabile ale societăţii, nu sunt fondate având în vedere că suma de bani nu a fost remisă la momentul încheierii contractului de împrumut, iar formalitatea contabilă de înregistrare a operaţiunilor financiar-contabile nu are efecte asupra valabilităţii şi dovedirii actelor juridice.

Astfel, a reţinut instanţa de apel că, în speţă, contractul de împrumut autentificat sub nr. x/25.07.2015 de BIN D., prin care s-a realizat doar o informare a societăţii cu privire la cesiunea de creanţă, este nul absolut pentru cauză ilicită şi lipsa obiectului, având în vedere preţul derizoriu al cesiunii de creanţă şi condiţionarea plăţii de încasarea în prealabil a debitului de la societatea C. S.R.L., neremiterea niciunei sume de bani de către pârâtul B. către societate, în baza contractului de împrumut, precum şi împrejurarea că pârâtul B. a declanşat executarea silită imobiliară împotriva S.C. C. S.R.L., solicitând în mod expres vânzarea imobilului urmărit de reclamanta A. IFN.

Prin urmare, Înalta Curte reţine că argumentele recurenţilor-pârâţi întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. nu pot fi primite, având în vedere că instanţa de apel a aplicat corect dispoziţiile art. 1179, art. 1238 alin. (2) şi art. 1239 C. civ. privitoare la condiţiile esenţiale pentru validitatea unui contract, la cauza unui contract, reţinând că, în speţă, contractul de împrumut a cărui nulitate se solicită este nul absolut pentru cauză ilicită şi lipsa obiectului, motiv pentru care urmează a fi înlăturate.

În consecinţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, în mod corect, instanţa de apel a apreciat că se impune admiterea apelului reclamantei, fiind evocat raţionamentul în baza căruia s-a ajuns la această concluzie, argumentele fiind dezvoltate punctual, prin expunerea motivelor de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei şi care au condus la soluţia pronunţată, conform dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Faţă de cele reţinute anterior, se constată că decizia atacată cuprinde motivele pe care se întemeiază, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material, motivarea instanţei de apel fiind una clară, precisă şi ataşată circumstanţelor cauzei, conducând în mod logic la soluţia din dispozitiv.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâţii B. şi C. S.R.L.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâţii B. şi C. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 667/A din 10 aprilie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 septembrie 2020.