Cassation appeal on abusive mortgage clauses declared time-barred, upholding appellate ruling against bank

Şedinţa publică din data de 29 septembrie 2020

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 13 februarie 2017 sub nr. x/2017, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pârâta C. S.A., solicitând instanţei să constate caracterul abuziv al clauzei contractuale de la art. 4 pct. 4.1 din contractul de credit ipotecar nr. x 14918/22.08.2007, conform căreia după primul an de creditare "...dobânda curentă se calculează în funcţie de indicele de referinţă stabilit de bancă pentru creditele ipotecare în CHF. Indicele de referinţă al băncii pentru creditul ipotecar se stabileşte în funcţie de costul surselor de finanţare şi evoluţia dobânzii la creditele ipotecare de pe piaţa bancară din România, se publica în presă şi se afişează la unităţile teritoriale ale băncii" şi întrucât, în opinia reclamanţilor, se impune restituirea sumelor de bani percepute în plus, în situaţia în care în urma expertizei contabile va rezulta o diferenţa între dobânda stabilită de bancă la data încheierii contractului de credit şi dobânda încasată de bancă pe parcursul desfăşurării contractului potrivit acestei clauze contractuale abuzive.

Reclamanţii au mai solicitat să se constate caracterul abuziv al clauzei contractuale de la art. 4 pct. 4.11 lit. a) din contractul de credit ipotecar nr. x 14918/22.08.2007 cu privire la comisionul de acordare de 1,00%, din suma iniţială şi să se dispună restituirea sumei de 1.020 CHF achitată cu acest titlu, echivalentul a 4.299,61 RON, calculaţi la cursul de 4.2153 RON, cursul BNR de la data introducerii cererii, respectiv 22.12.2016. în ceea ce priveşte modul de calcul, s-a învederat că acesta reprezintă 1,00 % din suma împrumutată.

S-a solicitat instanţei să constate caracterul abuziv al clauzei contractuale de la art. 4 pct. 4.11 lit. b) din contractul de credit ipotecar nr. x 14918/22.08.2007, cu privire la comisionul de administrare de 0,10%, din soldul creditului şi să se dispună eliminarea acestei clauze din contract şi, pe cale de consecinţă, sa se restituie suma achitată cu acest titlu, precum şi a clauzei prevăzută la pct. 4.11 lit. e) conform căreia "Pentru creditul acordat, împrumutatul va plăti alte comisioane stabilite de bancă pentru orice modificări ale condiţiilor de creditare iniţiale, solicitate de client".

Reclamanţii au solicitat şi constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar, prevăzută la an. 5 din contractul de credit ipotecar nr. x 14918/22.08.2007, obligarea pârâtei la îngheţarea cursului de schimb CHF/RON Ia momentul semnării contractului (2,0056 RON la 22.08.2007), curs care sa fie valabil pe toata perioada derulării contractului de credit şi, pe cale de consecinţă, să fie obligată pârâta să restituie sumele de bani percepute potrivii acestei clauze abuzive.

În ceea ce priveşte valoarea clauzei de risc valutar, reclamanţii au estimat acest capăt de cerere la suma de 225.389,4 RON.

Totodată, s-a solicitat şi obligarea pârâtei la plata dobânzii legale, calculata pentru sumele care urmează a fi restituite de la data plăţii şi până la data achitării elective a debitului, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 3 martie 2017, reclamanţii au depus la dosar cerere precizatoare a obiectului cererii de chemare în judecată .

Prin sentinţa civilă nr. 2542 din 21 iunie 2017 Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A., astfel cum aceasta a fost precizată şi a constatat caracterul abuziv al clauzelor stipulate în convenţia de credit nr. x 14918/22.08.2007 la art. 4 pct. 4.1, referitor la sintagma "dobânda curentă se calculează în funcţie de indicele de referinţă stabilit de bancă pentru creditele ipotecare în CHF. Indicele de referinţă al băncii pentru creditul ipotecar se stabileşte în funcţie de costul surselor de finanţare şi evoluţia dobânzii Ia creditele ipotecare de pe piaţa bancară din România, se publică în presă sau se afişează la unităţile teritoriale ale băncii", la aii. 4 pct. 4.11 lit. a) referitoare la perceperea comisionului de acordare, la art. 4 pct. 4.11 lit. b), referitoare la perceperea unui comision de administrare, la art. 4 pct. 4.11 lit. e) conform căruia "pentru creditul acordat, împrumutatul va plăti alte comisioane stabilite de bancă pentru orice modificări ale condiţiilor de creditare iniţiale, solicitate de client" cu referire la art. 5 pct. 5.5 prin care s-a prevăzut obligativitatea împrumutatului, de a plăti lunar "comision de administrare lunară, datorat conform graficului de rambursare", declarând nulitatea absolută a clauzelor menţionate anterior şi obligând pârâta să plătească reclamanţilor sumele încasate cu titlu de dobândă contractuală percepută în plus, comisioane de acordare şi administrare, în echivalent RON la cursul BNR din data efectuării plăţii, sume la care urmează să fie calculată şi dobânda legală aferentă, de la data încasării acestor comisioane şi a dobânzii majorate, şi până la data achitării integrale a acestor sume de către pârâtă. Prin aceeaşi sentinţă, a fost respins celălalt capăt de cerere al acţiunii, astfel cum aceasta a fost precizată, referitor la "riscul valutar", ca nefondat.

Prin decizia civilă nr. 441A/2019 din 13 martie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă s-a admis apelul declarat de pârâta D. S.A. (fostă C.) împotriva sentinţei civile nr. 2542 din 21.06.2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vi-a Civilă în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimaţii A. şi B..

A fost schimbată în parte sentinţa apelată, în sensul respingerii ca neîntemeiate a capetelor de cerere privind constatarea caracterului abuziv şi nulităţii clauzelor prevăzute Ia art. 4.11 lit. a) privind comisionul de acordare şi 4.11.1it b) referitor la comisionul de administrare din contractul de credit, restituirea sumelor percepute cu acest titlu şi dobânda legală aferentă.

Au fost menţinute restul dispoziţiilor sentinţei.

La data de 13 mai 2019, pârâta D. S.A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 441 A/2019 din 13 martie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Recurenta a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, astfel cum a fost formulată şi motivată şi să se constate că instanţa de apel a pronunţat decizia cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, iar din punct de vedere al considerentelor aceasta se întemeiază pe considerente contradictorii. Pe cale de consecinţă, s-a solicitat casarea deciziei recurate, rejudecarea cauzei, cu consecinţa admiterii apelului astfel cum a fost formulat.

În esenţă, în ceea ce priveşte soluţia instanţei de apel prin care s-a constatat ca fiind abuzivă clauza de la art. 4.3, recurenta a apreciat că aceasta este nelegală şi că instanţa de apel a pronunţat decizia cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, iar din punct de vedere al motivării aceasta se întemeiază pe considerente contradictorii.

Recurenta-parată a învederat că instanţa de apel nu a dat eficacitate juridică prevederilor alin. (1) lit. a) din anexa la Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, intitulată "Lista cuprinzând clauzele considerate ca fiind abuzive".

În ceea ce priveşte raţionamentul instanţei de apel cu privire la obligarea pârâtei la plata dobânzii legale penalizatoare calculată asupra fiecărei sume percepute, de la data încasării de către pârâtă şi până la data plăţii efective recurenta a susţinut că acesta nu este conform cu natura juridică a dobânzilor solicitate şi astfel soluţia este nelegală.

În ceea ce priveşte capătul de cerere privind restituirea sumelor achitate de la momentul cesiunii, recurenta-pârâtă a solicitat instanţei să constate că aceste prevederi ale hotărârii civile recurate contravin deciziilor recente ale Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie, respectiv deciziile nr. 76/2017 si 558/2017.

Magistratul-asistent raportor a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, potrivit art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea de şedinţă din 14 ianuarie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză, cu menţiunea că părţile pot depune puncte de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare, însă acestea nu au înţeles să îşi exercite acest drept.

Prin încheierea din 31 martie 2020 s-a admis în principiu recursul şi a fost prorogată discutarea excepţiei tardivităţii recursului, invocată de instanţă, din oficiu. Totodată, s-a constatat că judecata este suspendată de plin drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul nr. 195 din 16 martie 2020.

Ulterior, cauza a fost repusă pe rol, fixându-se termen de judecată la 29 septembrie 2020.

La termenul stabilit la 29 septembrie 2020, în şedinţă publică, Înalta Curte a pus în discuţie excepţia tardivităţii recursului şi a rămas în pronunţare asupra acesteia.

Analizând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ. raportat la art. 494 din acelaşi cod, excepţia tardivităţii recursului pentru nedepunerea acestuia în termen, soluţionarea acestui aspect făcând de prisos examinarea altor cereri sau excepţii, Înalta Curte urmează să respingă ca tardiv recursul, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Cererea dedusă judecăţii instanţei supreme are ca obiect recursul declarat de pârâta D. S.A. împotriva deciziei civile nr. 441A/2019 din 13 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Potrivit dispoziţiilor art. 485 alin. (1) C. proc. civ., "termenul de recurs este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel", iar conform dispoziţiilor art. 185 alin. (1) C. proc. civ., "când un drept procesual trebuie exercitat într-un termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de cazul în care legea dispune altfel. Actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate."

Hotărârea recurată a fost comunicată la două date diferite, la adresa indicată de apelanta-pârâtă prin cererea de apel, respectiv în Bucureşti, Bd. x, E., precum şi la o altă adresă din Cluj-Napoca, str. x, jud. Cluj.

Procedura de comunicare se socoteşte îndeplinită, în conformitate cu prevederile art. 165 pct. 1 şi art. 164 alin. (1) C. proc. civ., "la data semnării dovezii de înmânare ori, după caz, a încheierii procesului-verbal prevăzut la art. 164, indiferent dacă partea a primit sau nu citaţia ori alt act de procedură personal".

În speţă, decizia recurată a fost comunicată pârâtei la data de 2 aprilie 2019, la adresa indicată de aceasta, dovada de înmânare fiind semnată de funcţionarul pârâtei însărcinat cu primirea corespondenţei (potrivit dovezii aflate la dosarul de apel).

Faptul că hotărârea a fost comunicată şi la o altă adresă, neindicată de parte, nu înseamnă că termenul de recurs a început să curgă de la momentul acelei comunicări, în condiţiile în care partea a înţeles să indice în conţinutul cererii de apel o anumită adresă, la care a fost efectuată comunicarea.

Cum cererea de recurs a fost transmisă Curţii de Apel Bucureşti la 13 mai 2019, potrivit dovezii aflate la dosarul de recurs, iar decizia recurată a fost comunicată pârâtei la data de 2 aprilie 2019, rezultă că a fost depăşit termenul imperativ de 30 zile de la comunicarea hotărârii atacate, prevăzut de art. 485 alin. (1) C. proc. civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 181 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., termenele se înţeleg pe zile libere, neintrând în socoteală nici ziua când a început, nici ziua când s-a sfârşit termenul.

Prin urmare, termenul de declarare a recursului s-a împlinit la 3 mai 2019, aceasta fiind ultima zi în care recurenta-pârâtă ar fi fost în termenul legal, prevăzut de art. 485 alin. (1) C. proc. civ., privind declararea recursului.

Totodată, trebuie avute în vedere şi dispoziţiile art. 457 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora "hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta", cu raportare la prevederile art. 180 alin. (1) C. proc. civ., în conformitate cu care "termenele procedurale sunt stabilite prin lege ori de instanţă şi reprezintă intervalul de timp în care poate fi îndeplinit un act de procedură sau în care este interzis să se îndeplinească un act de procedură".

Astfel, legiuitorul stabileşte un termen fix pentru exercitarea unui drept, iar dacă partea lasă să expire acest termen, fără a beneficia de el, intervine decăderea, iar actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate, potrivit dispoziţiilor art. 185 alin. (1) C. proc. civ.

Aşa fiind, Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă nu şi-a îndeplinit obligaţia de a exercita dreptul procesual în cadrul termenului stabilit de dispoziţiile legale incidente, astfel încât, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., va respinge ca tardiv recursul declarat de reclamanta D. S.A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca tardiv recursul declarat de pârâta D. S.A. împotriva deciziei civile nr. 441A/2019 din 13 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 septembrie 2020.