Cassation appeal annulled for failure to articulate specific grounds of illegality rather than merely contesting factual findings and evidence evaluation in contract rescission claim.

Şedinţa publică din data de 29 septembrie 2020

Deliberând asupra recursului, din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Tribunalul Buzău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la data de 3 noiembrie 2016 sub nr. x/2016, reclamanta A. S.A. - societate în reorganizare judiciară prin administrator judiciar B. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.R.L., ca prin hotărârea judecătorească pe care o va pronunţa să dispună rezilierea contractului de execuţie lucrări nr. x/09.10.2015, obligarea pârâtei la plata daunelor-interese în cuantum de 4.393.910,51 RON, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 1270, art. 1350, art. 1549, art. 1552 C. civ., art. 148 şi urm., art. 192, art. 194 şi urm. C. proc. civ.

Odată cu concluziile scrise, reclamanta a formulat şi cerere de repunere pe rol a cauzei, în temeiul prevederilor art. 400 C. proc. civ., pentru punerea în discuţie a probelor a căror discutare a fost prorogată, respectiv proba cu expertiza contabilă, precum şi pentru discutarea necesităţii suplimentării materialului probator cu înscrisuri.

Prin sentinţa nr. 587 din 30 mai 2017, Tribunalul Buzău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de repunere pe rol formulată de reclamantă. A respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., reprezentată prin administrator judiciar B. şi a obligat reclamanta la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 37.797 RON, reprezentând onorariul avocatului către pârâtă.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta A. S.A., prin administrator judiciar B., care a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 693 din 10 decembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.A. fiind obligată să plătească pârâtei S.C. C. S.R.L. suma de 19.161,86 RON cheltuieli de judecată în apel.

La data de 4 februarie 2019, reclamanta A. S.A., prin administrator judiciar B. a declarat recurs împotriva deciziei nr. 693 din 10 decembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

În motivarea recursului, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea în tot a deciziei atacate şi trimiterea cauzei la instanţa de apel în vederea rejudecării, raportat la faptul că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii sau străine de natura cauzei şi au fost aplicate greşit normele de drept material.

Astfel, s-a susţinut că motivarea instanţei de apel cuprinde motive contradictorii sau chiar străine de natura cauzei ca urmare a unei interpretări proprii a actelor existente în dosar.

Recurenta a solicitat să se clarifice dacă pârâta C. S.R.L. şi-a îndeplinit obligaţia de a prezenta la semnarea acordului cadru nr. 678 din 1.11.2015 toate contractele încheiate cu subcontractanţii săi, adică inclusiv contractul încheiat cu A. S.A. nr. 818 din 9.10.2015, însă pârâta nu a făcut dovada îndeplinirii acestei obligaţii contractuale, iar instanţa de fond a ignorat acest aspect.

Recurenta-reclamantă a arătat că prima neexecutare culpabilă a obligaţiilor ce îi reveneau societăţii pârâte a intervenit la data de 2.11.2015, data semnării acordului cadru dintre D. şi pârâtă.

În opinia recurentei, instanţa de apel reţine în mod eronat că pârâta a fost obligată să solicite acordul D. în ceea ce priveşte subcontractarea lucrărilor către reclamantă şi respectiv că a solicitat acordul D. privind subcontractarea unei lucrări către A. S.A. prin adresa din 21.06.2016.

A doua neexecutare culpabilă a obligaţiilor ce îi reveneau societăţii pârâte a avut loc în intervalul cuprins între 2.11.2015, data semnării acordului cadru dintre D. şi pârâtă şi data de 21.06.2016, momentul transmiterii adresei nr. x de către pârâtă.

Cu privire la această adresă, recurenta a învederat că, în temeiul art. 292 alin. (2) C. proc. civ. a solicitat instanţei să pună în vedere pârâtei să depună la dispoziţia instanţei originalul acestui înscris sub sancţiunea prevăzută în teza finală a aceluiaşi alineat. Cu toate că instanţa a încuviinţat această solicitare, pârâta nu a depus acest document în original nici în faţa primei instanţe, nici în faţa instanţei de apel.

Recurenta-reclamantă a mai arătat că, în aplicarea normelor de drept material la care face trimitere, instanţa de apel omite să observe că prevederile contractuale pe care pârâta C. S.R.L. se obliga să le respecte prin semnarea contractului de execuţie lucrări nr. x din 09.10.2015 stipulau expres că C. S.R.L. va încredinţa către A. S.A. executarea a 50% din lucrările ce urmau să fie executate în derularea contractului cadru, iar C. S.R.L. trebuia să încredinţeze aceste lucrări către A. S.A. la aceeaşi valoare de punct cu care C. S.R.L. a câştigat contractul. De asemenea, era prevăzut că pârâta va încredinţa aceste lucrări alternativ între reclamantă şi pârâtă până la finalizarea contractului.

Însă, aceste obligaţii au fost încălcate anterior adresei nr. x din 21.06.2016, pe care o invocă pârâta în apărarea sa şi pe care instanţa de apel o reţine ca motiv determinant în pronunţarea hotărârii.

Recurenta-reclamantă a arătat că, între încălcarea obligaţiilor contractuale şi momentul demersurilor efectuate de pârâtă pentru a acoperi această încălcare este o distanţă foarte mare de timp care nu poate fi acoperită de apărările pârâtei. În plus, s-a arătat că pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţii primare pentru a se asigura că va putea subcontracta, motiv pentru care intenţia ei de subcontractare a fost grav viciată prin fapta proprie, aspect care a condus la suferirea unor prejudicii mari de către reclamantă.

La data de 1 aprilie 2019, intimata-pârâtă S.C. C. S.R.L. a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepţia netimbrării recursului, precizând, totodată, că cererea de recurs nu este asumată prin semnătură de către administratorul judiciar, motiv pentru care se impune anularea recursului.

Intimata a invocat şi excepţia nulităţii recursului, având în vedere că recursul este întemeiat în mod formal pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., însă, dezvoltarea acestor motive conţine critici exclusiv sub aspectul temeiniciei deciziei. În plus, s-a învederat că recurenta nu arată considerentele pe care le considera contradictorii sau străine de natura cauzei şi nu indică normele de drept material pe care instanţa de apel le-ar fi interpretat sau aplicat greşit.

Pe fondul cauzei, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea hotărârii atacate ca fiind legală, raportat la faptul că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre legala, motivarea deciziei recurate fiind coerentă, iar raţionamentul juridic propus reflectă o corectă aplicare a normelor de drept material.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 19 noiembrie 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu menţiunea că părţile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă acestea nu au înţeles să îşi exercite acest drept.

Prin încheierea din 31 martie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis în principiu recursul, a respins excepţia netimbrării recursului, invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare, pentru motivele expuse în cuprinsul acelei încheieri. Totodată, a prorogat discutarea excepţiei nulităţii recursului, invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare şi s-a constatat că judecata este suspendată de plin drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial nr. 212 din 16 martie 2020.

Ulterior, cauza a fost repusă pe rol, fixându-se termen de judecată la 29 septembrie 2020, când Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a pus în discuţie excepţia nulităţii recursului, invocată de pârâtă prin întâmpinare, şi a rămas în pronunţare asupra acesteia.

Înalta Curte, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului, în raport cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., soluţionarea acestui aspect făcând de prisos examinarea altor cereri sau excepţii, urmează a anula recursul, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit dispoziţiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Alin. (3) al aceluiaşi articol stipulează că menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c) - e), precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii.

În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., sancţiunea nulităţii intervine în cazul în care criticile invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă recurenta formulează critici de nelegalitate ale hotărârii atacate şi arată în ce constau greşelile de judecată săvârşite de instanţă, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ.. Aceasta întrucât recursul nu este o cale de atac devolutivă, autorul acestuia trebuind să invoce motivele în tiparele fixate de lege.

Recurenta-reclamantă nu s-a conformat exigenţelor art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., invocând formal motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., pe care îşi întemeiază recursul şi nu a formulat nici critici care să poată fi încadrate din oficiu în vreunul din cazurile de casare prevăzute de art. 488 din C. proc. civ.

Deşi, invocă dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta nu indică, în mod concret, în ce măsură instanţa de apel nu a respectat exigenţele motivării hotărârii pronunţate, afirmând doar în termeni generali că motivarea instanţei de apel cuprinde motive contradictorii sau chiar străine de natura cauzei ca urmare a unei interpretări proprii a actelor existente în dosar.

Simpla nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată, la modalitatea în care au fost administrate şi analizate probele, precum şi succinta relatare a situaţiei de fapt, în lipsa unei argumentaţii în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de casare reglementate expres de art. 488 C. proc. civ., fac imposibilă pentru instanţa de recurs exercitarea efectivă a controlului de legalitate al deciziei recurate.

Instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, concludentei şi pertinenţei acestora, iar instanţa de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor dispuse.

În cauză, recurenta-reclamantă critică decizia recurată sub aspectul netemeiniciei, tinzând, în realitate, la reevaluarea probatoriului administrat şi la restabilirea situaţiei de fapt ceea ce nu este posibil în această etapă procesuală.

Recurenta-reclamantă critică doar chestiuni vizând probele administrate, situaţia de fapt, conduita contractuală a părţilor, aspecte ce nu pot fi circumscrise niciunuia dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Criticile recurentei vizând neexecutarea culpabilă a obligaţiilor ce îi reveneau societăţii C. S.R.L. şi reţinerea eronată de către instanţa de apel, în sensul că pârâta a fost obligată să solicite acordul D., în ceea ce priveşte subcontractarea lucrărilor către reclamantă şi, respectiv, că a solicitat acordul D. privind subcontractarea unei lucrări către A. S.A. prin adresa din 21.06.2016, precum şi susţinerea acesteia în sensul că în aplicarea normelor de drept material la care face trimitere, instanţa de apel omite să observe prevederile contractuale pe care pârâta C. S.R.L. se obliga să le respecte, reprezintă o evaluare de netemeinicie şi nu una de nelegalitate, care să se circumscrie cerinţelor motivelor de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Criticile recurentei se raportează la modul de interpretare a contractului de către instanţa de apel şi la reţinerea unei situaţii de fapt care nu se coroborează cu probele, referindu-se, totodată, la modul de conduită a părţilor, la evaluarea comportamentului acestora, astfel încât nu se poate reţine că au fost formulat veritabile critici de nelegalitate care să vizeze decizia atacată şi care să permită exercitarea controlului de legalitate în această fază procesuală din perspectiva motivelor de casare reglementate de art. 488 C. proc. civ., prin cererea de recurs fiind aduse doar critici de temeinicie deciziei atacate.

În plus, Înalta Curte constată că sunt corecte apărările intimatei, formulate prin întâmpinare, în sensul că, pe de o parte, aspectele criticate de recurentă vizează fie modul de apreciere a probelor, fie maniera in care instanţa a interpretat situaţia de fapt, iar, pe de altă parte, recurenta nu arată care sunt normele de drept material pe care instanţa de apel le-ar fi interpretat sau aplicat greşit.

Faţă de motivele de recurs, astfel cum au fost dezvoltate de către recurentă, Înalta Curte reţine că, în cuprinsul acestora, nu se regăsesc critici care să vizeze raţionamentul expus de curtea de apel în cuprinsul deciziei prin care au fost arătate argumentele care au stat la baza respingerii apelului reclamantei şi nici nu se arată care sunt, în concret, motivele de nelegalitate ale deciziei recurate, dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. fiind formal invocate.

Întrucât recurenta-reclamantă nu s-a conformat obligaţiei reglementate de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 489 alin. (2) din acelaşi cod, Înalta Curte, având în vedere şi inexistenţa motivelor de ordine publică care să impună aplicarea art. 489 alin. (3) C. proc. civ., va anula recursul declarat de reclamanta A. S.A., prin administrator judiciar B..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamanta A. S.A., prin administrator judiciar B.., împotriva deciziei nr. 693 din 10 decembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 septembrie 2020.