Nullity of guarantee contracts and abusive clause analysis under consumer protection law for non-professional sureties

Şedinţa publică din data de 29 septembrie 2020

Deliberând asupra recursului, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Tribunalul Satu Mare, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la data de 29 aprilie 2013 în dosarul nr. x/2013, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pârâta C. S.A. Arad prin sucursala din Baia Mare, solicitând instanţei constatarea nulităţii absolute a actului adiţional nr. x/07.08.2009 la contractul de linie de credit nr. x/24.10.2008, a contractului de fidejusiune nr. x/07.08.2009 - Anexa nr. 2 la actul adiţional nr. x/07.08.2009 şi a contractului de garanţie reală imobiliară nr. 35/07.08.2009 - Anexa nr. 1 la actul adiţional nr. x/07.08.2009. În subsidiar, reclamanţii au solicitat constatarea nulităţii absolute a unor clauze contractuale inserate în cele trei contracte.

În susţinerea cererii de chemare în judecată, reclamanţii au invocat prevederile Legii 193/2000, art. 966 şi urm., art. 1769-1776 din C. civ. de la 1864, precum şi art. 1 şi 2 din Legea 313/1879, raportat la art. 1084 C. civ..

2. Prin sentinţa civilă nr. 101/2014/LC din 5 august 2014, Tribunalul Satu Mare, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B..

În considerentele acestei sentinţe instanţa a reţinut că cele trei contracte, a căror nulitate absolută se invocă, nu intră sub incidenţa Legii 193/2000, întrucât obiectul contractelor nu vizează vânzarea unor bunuri sau prestarea unor servicii în favoarea reclamanţilor. Faptul că reclamanţii au semnat pentru opozabilitate actul adiţional nr. x/07.08.2009 în calitate de garanţi nu le atribuie calitatea de "consumator" în sensul Legii 193/2000. S-a mai reţinut că încheierea unui contract de fidejusiune prin care se suplimentează garanţiile nu reprezintă o clauză a cărei valabilitate să poată fi analizată în temeiul Legii 193/2000, ci un act juridic distinct, care poate fi reziliat sau anulat în alte modalităţi prevăzute de lege. Nu în ultimul rând, s-a arătat că reclamanţii nu au dovedit că ar fi fost induşi în eroare de către bancă, cu atât mai mult cu cât încheierea contractelor în formă autentică prezumă că aceştia au cunoscut şi înţeles conţinutul actelor.

Împotriva acestei hotărâri, au formulat apel reclamanţii A. şi B..

Pe parcursul judecării căii de atac exercitate în dosarul nr. x/2013, la data de 5 februarie 2015, Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, la cererea reclamanţilor, a sesizat Curtea de Justiţie a Uniunii Europene cu o cerere de hotărâre preliminară, întrebările adresate Curţii fiind, în esenţă, dacă art. 2 lit. b) din Directiva 93/13/CEE, în privinţa definirii noţiunii de "consumator" trebuie interpretat în sensul că include sau dimpotrivă, exclude, din această definiţie persoanele fizice ce au semnat în calitate de garant-fideiusor acte adiţionale şi contracte de fideiusiune şi de garanţie imobiliară, acte accesorii unui contract de credit încheiat de o societate comercială în vederea desfăşurării activităţii sale, în condiţiile în care aceste persoane fizice nu au nicio legătură cu activitatea societăţii comerciale şi au acţionat în scopuri care se află în afara activităţii lor profesionale. De asemenea, s-a solicitat Curţii să se pronunţe dacă art. 1 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE trebuie interpretat în sensul că intră sub incidenţa acestei directive numai contractele încheiate între comercianţi şi consumatori având ca obiect vânzarea de bunuri sau servicii, sau şi contracte precum cele în discuţie în litigiul principal.

Prin Ordonanţa din data de 19 noiembrie 2015, pronunţată în Cauza C-74/15, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat că art. 1 alin. (1) şi art. 2 lit. b) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că această directivă se poate aplica unui contract de garanţie imobiliară sau de fideiusiune încheiat între o persoană fizică şi o instituţie de credit în vederea garantării obligaţiilor pe care o societate comercială le-a contractat faţă de instituţia respectivă în temeiul unui contract de credit în cazul în care această persoană fizică a acţionat în scopuri care nu intră în cadrul activităţii sale profesionale şi nu are un raport de natură funcţională cu societatea menţionată.

3. Prin Decizia nr. 52/C din 18 februarie 2016, Curtea de Apel Oradea a admis apelul declarat de apelanţii-reclamanţi A. şi B. împotriva sentinţei nr. 101/LC din 8.05.2014, pronunţată de Tribunalul Satu-Mare, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, pe care a anulat-o şi a trimis cauza la aceeaşi instanţă pentru o nouă judecare.

Pentru a pronuna această soluţie, instanţa de apel a reţinut că probele administrate în cauză nu au relevat vreo legătură a reclamanţilor cu activitatea societăţii în care asociat unic şi administrator este fiul lor, ceea ce confirmă o acţiune în scop privat a fidejusorilor garanţi în încheierea contractelor cu instituţia bancară.

Faţă de aceste considerente şi în raport cu Ordonanţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, instanţa de apel a reţinut că Directiva 93/13/CEE şi implicit Legea 193/2000 prin care s-a transpus această directivă în dreptul intern este aplicabilă contractelor încheiate de reclamanţi cu instituţia bancară în vederea garantării creditului acordat societăţii comerciale S.C. D. S.R.L., astfel că, în conformitate cu dispoziţiile art. 480 alin. (3) C. proc. civ., se impune examinarea de către tribunal, în rejudecare, a motivelor din cuprinsul cererii de chemare în judecată raportat în principal la dispoziţiile Legii 193/2000 invocate de reclamanţi.

De asemenea, instanţa de apel a constatat că reclamanţii au invocat art. 966 C. civ. referitor la lipsa cauzei ori cauza ilicită, art. 1776 C. civ. privind specializarea ipotecii din perspectiva sumei pentru care se constituie ipoteca, precum şi prevederile art. 1 şi 2 din Legea 313/1879 raportat la art. 1084 C. civ., iar tribunalul nu a efectuat o analiză nici din perspectiva dispoziţiilor de drept comun invocate, motiv pentru care, în rejudecare, tribunalul urmează a avea în vedere şi aceste aspecte.

4. Prin sentinţa civilă nr. 67 din 23 februarie 2017 pronunţată de Tribunalul Satu Mare, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în rejudecare, s-a respins acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B..

Tribunalul a constatat că în privinţa convenţiilor referitoare la constituirea garanţiilor în folosul băncii împrumutătoare, reclamanţii au invocat cauze de nulitate absolută, reţinând, însă, că aceste susţineri sunt neîntemeiate, întrucât reclamanţii se află în eroare asupra circumstanţelor în care administratorul societăţii împrumutate S.C. D. S.R.L. Baia Mare, fiul reclamanţilor, le-a cerut să-şi asume obligaţia de garantare a împrumutului acordat societăţii.

Astfel, din dovezile administrate în cauză a rezultat că încheierea contractelor de garanţie, ipotecă şi fidejusiune, a fost determinată de decizia administratorului societăţii împrumutate de a suplimenta garanţiile liniei de credit, iar la scadenţă societatea debitoare nu a putut restitui creditul contractat, fiind demarată ulterior procedura executării silite şi totodată o procedură judiciară de insolvenţă.

În ceea ce priveşte solicitarea reclamanţilor privind constatarea nulităţii absolute a Actului adiţional la contractul liniei de credit nr. x/24.10.2008, conform înţelesului cauzei actului juridic în lumina C. civ. de la 1864, prima instanţă a arătat că sunt întrunite cerinţele legale pentru a reţine valabilitatea cauzei actului adiţional, în condiţiile în care acesta a întregit convenţia iniţială de împrumut prin suplimentarea garanţiilor având ca scop asigurarea corespunzătoare a creditului acordat societăţii.

Tribunalul a argumentat că din elementele stării de fapt rezultă în mod evident cunoaşterea de către părţi a cauzei convenţiei încheiate, respectiv acoperirea riscului împrumutului acordat societăţii comerciale în acord cu normele prudenţiale ale băncii, în contextul devalorizării garanţiilor imobiliare iniţiale. De asemenea, prima instanţă a apreciat că nu poate fi reţinută conduita culpabilă a unei părţi din actul adiţional care să fi determinat inducerea în eroare a reclamanţilor în ceea ce priveşte cauza convenţiei şi a constatat că reclamanţii nu au propus vreo dovadă a conduitei pârâtei C. S.A. de a crea o aparenţă falsă a scopului încheierii actului adiţional.

Întrucât, potrivit art. 967 C. civ. 1864, reclamanţilor le revenea sarcina dovedirii inexistenţei scopului afirmat al actului juridic, tribunalul a constatat că dovezile propuse de aceştia nu probează susţinerile evocate în acţiune, astfel încât cererea pentru constatarea nulităţii absolute a actului adiţional este neîntemeiată.

Prima instanţă a reţinut că cererea reclamanţilor privind constatarea nulităţii absolute a contractelor de fidejusiune şi de garanţie reală imobiliară, este neîntemeiată, întrucât, reclamanţii nu au făcut dovada susţinerilor din acţiune în sensul că aceste contracte ar fi fost asumate pentru alte considerente decât cele prevăzute în conţinutul lor. De asemenea, s-a reţinut că supoziţia reclamanţilor asupra ipotezei prelungirii valabilităţii liniei de credit nu a fost întemeiată pe dovezile administrate în prezenta cauză, neputând susţine motivul de nulitate invocat prin cererea de chemare în judecată.

Totodată, prima instanţă a reţinut că este neîntemeiată susţinerea reclamanţilor în ceea ce priveşte lipsa unei contraprestaţii oferită de pârâta C. S.A.., având în vedere că posibilitatea societăţii comerciale de a solicita modificarea scadenţei ori chiar acordarea unui împrumut suplimentar putea fi concretizată doar în situaţia formulării unor cereri exprese în acest sens, cărora banca trebuia să le ofere un răspuns corespunzător, or, în cauză nu au fost administrate dovezile unor astfel de demersuri.

Sub aspectul invocat de reclamanţi a clauzelor abuzive din contractele asumate pentru garantarea obligaţiilor societăţii comerciale prima instanţă a reţinut că în cererea de chemare în judecată se face referire la existenţa unui dezechilibru care îi afectează direct pe aceştia. A observat prima instanţă, însă, că, în modalitatea în care s-a încheiat actul adiţional, cuprinsul acestuia reia integral clauzele contractului de împrumut sub forma liniei de credit acordată societăţii, stabilind suplimentar garantarea obligaţiilor persoanei juridice cu ipotecă asupra bunului imobil aparţinând reclamanţilor şi cu fidejusiunea asumată personal pentru întreg împrumutul acordat.

Prima instanţă a arătat că analiza caracterului abuziv al clauzelor contractuale invocate de reclamanţi prin raportare la textul Legii nr. 193/2000 astfel cum aceasta transpune Directiva 93/13/CEE presupune în mod obiectiv şi luarea în considerare a modalităţii în care Ordonanţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din Cauza C-74/15 interpretează aceste acte.

Astfel, tribunalul a argumentat că referitor la clauzele contractuale contestate de reclamanţi, din contractul de credit şi din actele adiţionale, nu pot face obiectul analizei în cauză, întrucât privesc o convenţie încheiată între profesionişti, exclusă din sfera destinatarilor Directivei 93/13/CEE şi a Legii nr. 193/2000.

Cu privire la contractele de fidejusiune şi de ipotecă, pentru a verifica legalitatea clauzelor reclamate ca având caracter abuziv, tribunalul a reţinut că este necesară stabilirea existenţei unui consimţământ informat al consumatorilor reclamanţi. Astfel, tribunalul a reţinut, sub aspectul voinţei prezumate a semnatarilor contractului, că reclamanţii au avut posibilitatea de a evalua clauzele care definesc obiectul principal al convenţiei, această prezumţie fiind sprijinită de modul inteligibil în care a fost expus funcţionarea mecanismului garantării şi că, practic, reclamanţii au avut la dispoziţie în contract elementele adecvate pentru înţelegerea consecinţelor economice derivate din asumarea obligaţiei de garantare. Totodată, a arătat că relevant pentru formarea voinţei părţilor reclamante în sensul asigurării creditului cu garanţii a fost conştientizarea modului în care s-a obiectivat obligaţia principală din contractul de împrumut.

Tribunalul a motivat că nu este corectă susţinerea reclamanţilor în sensul că stipulaţia contractuală asupra suprimării beneficiului de diviziune şi discuţiune ar fi nulă absolut în condiţiile lipsei de informaţie cu privire la semnificaţia acestei menţiuni, ţinând seama de modul în care termenii respectivi au fost plasaţi în textul contractelor.

Prima instanţă a considerat că reclamanţii au avut acces la informare în privinţa clauzelor convenţiilor pe care le-au semnat, inclusiv în condiţiile în care instrumentarea contractului de ipotecă s-a realizat de către un notar public.

Tribunalul a reţinut că susţinerea reclamanţilor în sensul nulităţii contractului de ipotecă din perspectiva prevederilor art. 1776 C. civ. este eronată faţă de prevederile contractului de garanţie reală imobiliară, instanţa considerând că valoarea ipotecii a fost determinată direct prin act.

În ceea ce priveşte invocarea de către reclamanţi a dispoziţiilor Legii nr. 312/1879 tribunalul a considerat că reglementarea vizează obiectul principal al contractului de împrumut, acesta neputând fi cercetat în temeiul prevederilor Legii nr. 193/2000, fiind încheiat între profesionişti.

5. Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii A. şi B..

Prin încheierea de şedinţă din data de 04.12.2018, Curtea de Apel Oradea a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive invocate de către intimata-pârâtă C. S.A. şi de către intimata-pârâtă E. S.A.

6. Prin decizia nr. 81/C/2019 - A din 12 martie 2019, Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanţi.

În considerentele acestei decizii, instanţa de apel a arătat, în esenţă, că, din probele administrate, nu se poate concluziona în sensul răsturnării de către reclamanţi a prezumţiei privind existenţa cauzei reglementată de art. 967 C. civ. în ceea ce priveşte contractul de garanţie imobiliară nr. 35/07.08.2009, contractul de fidejusiune şi actul adiţional nr. x/07.08.2009 privind Contractul linie de credit nr. x/24.10.2008.

Astfel, instanţa de apel a constatat că reclamanţii ştiau că îşi asumă obligaţia de garantare a restituirii creditului de către societatea comercială aparţinând fiului lor şi că în acest sens garantează cu imobilul proprietate personală, fiind în afara oricărei îndoieli că trebuiau să manifeste maximă diligenţă la încheierea contractelor.

Instanţa de prim control judiciar a reţinut că, în speţă, nu există o disproporţie vădită între prestaţiile părţilor, care să determine caracterul imoral ori ilicit al cauzei actului juridic, deoarece atât contractul de garanţie imobiliară, cât şi cel de fidejusiune au caracter unilateral şi gratuit.

A constatat instanţa de apel că nu poate fi reţinută nici fraudarea legii, în condiţiile în care reclamanţii nu au făcut dovada intenţiei pârâtei de a frauda legea şi nici a vreunui procedeu fraudulos prin care au fost eludate prevederi imperative ale legii.

Instanţa de apel a reţinut că nici critica vizând încălcarea principiului specializării ipotecii din perspectiva art. 1776 C. civ. nu este fondată, întrucât atât contractul de garanţie reală imobiliară, cât şi contractul de fidejusiune, indică în mod expres valoarea creanţei garantate, respectiv 300.000 RON, cu dobânzile, accesoriile şi spezele aferente, iar înţelesul textului de lege evocat este acela de a fi determinată creanţa garantată, şi nu concurenţa sumei până la care se garantează.

În ceea ce priveşte noţiunea de "spezele aferente contractului", care se regăseşte atât în contractul de garanţie reală imobiliară, cât şi în contractul de fidejusiune, instanţa de apel a reţinut că neindicarea expresă a sumei ce va fi plătită cu acest titlu nu atrage nulitatea ipotecii, spezele însemnând cheltuieli ce vor fi făcute de bancă în legătură cu executarea contractului care, la fel ca şi dobânzile şi comisioanele, nu pot fi determinate expres în întinderea lor la momentul încheierii contractelor.

De asemenea, instanţa de apel a reţinut că prevederile art. 1 şi 2 din Legea 313/1879 vizează interdicţia stipulării clauzei penale în contractele de împrumut şi nu au incidenţă în cauză, fiind invocate de reclamanţi doar formal, fără nici o motivare în fapt sau în drept.

Raportat la prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi a celor statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, instanţa de apel a constatat că sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 şi al Directivei 93/13, clauzele din contractul de garanţie reală imobiliară nr. 35/07.07.2009 care prevăd că obligaţia de garanţie se întinde nu doar asupra creditului, a dobânzilor şi comisioanelor, ci şi a spezelor aferente, întrucât preiau o dispoziţie supletivă din dreptul intern, respectiv art. 10 alin. (2) din Titlul VI din Legea 99/1999, de la care părţile nu au derogat.

Cum această verificare este prima care trebuie să fie efectuată în analiza caracterului abuziv al unor clauze contractuale, potrivit ordinii instituite de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene prin Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A., reţinându-se justificat cazul de excludere, este de prisos parcurgerea celorlalte etape de verificare a reţinut instanţa de apel.

În analiza caracterului abuziv al clauzelor cuprinse în art. III. pct. 2 şi art. IV teza finală din contractul de fidejusiune nr. x/07.08.2009, instanţa de apel a reţinut că acestea nu au fost negociate în mod direct cu reclamanţii, însă nu a reţinut şi existenţa unui dezechilibru major între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului.

Şi aceasta, întrucât, în primul rând, contractul de fidejusiune este un contract unilateral şi cu titlu gratuit, iar, în al doilea rând, prevederile art. 1662 şi 1663 C. civ., permit stipularea în contract a asumării de către fidejusor a unei obligaţii solidare cu debitorul principal, precum şi posibilitatea renunţării la beneficiul de diviziune şi discuţiune. Nu în ultimul rând, în condiţiile în care, obligaţia principală, care a fost garantată de fidejusori, este una comercială, s-a reţinut aplicabilitatea prevederile art. 42 alin. (2) Codul comercial, care era în vigoare la data încheierii contractului.

De asemenea, clauza înscrisă la art. IV teza finală, a constatat instanţa de apel, nu este de natură ca, prin ea însăşi să producă vreun efect în detrimentul consumatorului, decât în măsura în care se apreciază că, şi alte clauze din contract, precum cea de la art. III pct. 2, ar fi fost considerată abuzivă.

În privinţa caracterului abuziv al clauzelor din actul adiţional nr. x/07.08.2009 care nu se regăsesc în contractul de credit iniţial, instanţa de apel a constatat că acestea vizează doar obiectul actului adiţional.

Examinând clauza de la art. I din actul adiţional, instanţa de apel a reţinut că acesta priveşte obiectul contractului, respectiv suplimentarea garanţiilor aferente liniei de credit iniţiale de 300.000 RON şi, după cum stipulează art. 4 alin. (6) din Legea 193/2000, text care a transpus prevederile art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază cu definirea obiectul principal al contractului, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar şi inteligibil, cum este cazul în speţă, fapt ce determină, aşadar, excluderea sa de la examinare în cadrul mecanismului reglementat de Legea 193/2000.

Instanţa de apel a constatat că, întrucât, întocmirea actului adiţional a avut la bază cele două contracte de garanţie, ale căror clauze nu au fost considerate abuzive, aceeaşi concluzie se impune şi în privinţa clauzelor cuprinse în art. VII lit. a) şi f) din actul adiţional privind cele două garanţii.

În ceea ce priveşte clauzele din actul adiţional care sunt reluate din contractul iniţial de credit şi care nu au fost influenţate şi nu au nici o legătură cu suplimentarea garanţiilor care a făcut obiectul actului adiţional, instanţa de apel a reţinut că reclamanţii nu pot solicita constatarea caracterului abuziv a acestor clauze, întrucât acestea nu îi vizează în mod direct, iar prin constatarea caracterului lor abuziv, de acest efect ar profita şi societatea comercială debitoare care, în considerarea calităţii sale de profesionist, nu poate invoca prevederile Legii 193/2000 şi nici ale Directivei nr. 93/13/CEE.

În plus, în sprijinul acestei opinii, instanţa de prim control judiciar a reţinut că, inclusiv Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, prin Ordonanţa pronunţată în cauză, răspunzând întrebării preliminare adresată de instanţa de apel, a făcut referire la posibilitatea examinării din perspectiva Directivei 93/13/CEE doar a clauzelor din contractul de garanţie reală imobiliară şi din cel de fidejusiune, fără a face nici o referire la clauzele cuprinse în actul adiţional, deşi prima întrebare adresată viza şi acest contract.

Prin clauzele contestate, fidejusorii nu şi-au asumat obligaţii proprii, distincte de cele ale societăţii comerciale debitoare şi care să nu fi figurat în contractul de credit iniţial, iar contractele de garanţie asumate de reclamanţi au caracter accesoriu faţă de contractul de credit încheiat de societatea comercială debitoare principală, prin aceste contracte, în lipsa unei stipulaţii exprese, garantându-se obligaţia principală, cu dobânzile şi accesoriile şi spezele aferente, astfel cum a fost aceasta convenită cu debitoarea principală.

Instanţa de apel a motivat, în acord cu Ordonanţa pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauză, că reclamanţii pot invoca mecanismul de protecţie reglementat de Directiva 93/13/CEE şi Legea 193/2000 în ceea ce priveşte clauzele actului adiţional, doar în privinţa celor aflate în legătură directă cu garanţiile oferite de aceştia, dat fiind că obiectul actului adiţional constă în suplimentarea garanţiilor aferente liniei de credit în condiţiile în care a fost aceasta contractată de societatea comercială S.C. D. S.R.L. Or, clauzele privind dobânda sau menţionarea creditului ca fiind restant vizează obligaţia principală a societăţii debitoare, acestea fiind reluate în actul adiţional în aceeaşi formă în care figurau şi în contractul de credit iniţial.

7. La data de 6 mai 2019, reclamanţii A. şi B. au declarat recurs împotriva deciziei nr. 81/C/2019 - A din 12 martie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

În motivarea recursului, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

Recurenţii au susţinut că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material care guvernează în general materia contractului de fidejusiune şi a celor care reglementează în mod particular condiţiile esenţiale pentru validitatea convenţiilor. În analizarea existenţei cauzei actului juridic civil, instanţa de apel s-a limitat la definirea acestei condiţii de validitate, dând valenţe sporite afirmaţiilor intimatei şi martorilor audiaţi. În schimb, toate argumentele recurenţilor au fost apreciate de instanţă ca fiind simple afirmaţii, nesusţinute probatoriu, încălcând astfel dreptul prevăzut de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Au arătat recurenţii-reclamanţi că instanţa de apel, fără o argumentare pertinentă, a concluzionat că nu corespund adevărului susţinerile lor în sensul că atât aceştia, cât şi debitorul principal, au fost determinaţi prin manopere dolosive să încheie convenţiile, având promisiunea din partea conducerii băncii că şi cuantumul şi perioada de creditare vor fi mărite, respectiv prelungite. În vederea suplimentării creditului, debitorul principal a adus fidejusori, dar cum această suplimentare nu s-a mai produs, creditul are acelaşi cuantum, însă cu mai mulţi debitori şi garanţii mai numeroase, aspect pe care instanţa de apel l-a calificat ca fiind legal, licit şi moral.

Recurenţii-reclamanţi au precizat că, în mod judicios, a apreciat instanţa de apel că voinţa juridică este dată de cauză, împreună cu obiectivul urmărit la încheierea contractului, însă este greşit a se aprecia că singurul obiectiv al părţilor a fost acela de a se conforma solicitării băncii de a suplimenta garanţiile, fără niciun beneficiu. Astfel, s-a susţinut că reclamanţii nu aveau niciun interes, întrucât erau în imposibilitatea rambursării creditului, pe cale de consecinţă, demararea procedurii de executare silită, fiind cel puţin previzibilă, dacă nu, chiar certă. Însă, în scopul evitării executării silite, debitorul principal a solicitat o suplimentare a sumei şi o prelungire a termenului, solicitare care a impus aducerea unor garanţii în plus în favoarea băncii, însă, întrucât suma promisă nu s-a acordat, s-a demarat executarea silită la scurt timp după încheierea contractelor de către recurenţi.

Pe cale de consecinţă, s-a învederat că, întrucât obiectivul şi cauza lipsesc, nu se poate forma voinţa juridică a părţilor, impunându-se sancţiunea nulităţii.

Recurenţii-reclamanţi au arătat că, în cauză, consimţământul lor a fost viciat prin eroare, deoarece, dacă ar fi fost cunoscută realitatea, respectiv neacordarea unei sume suplimentare care să scoată debitorul din impasul financiar în care se găsea şi neprelungirea perioadei de creditare, convenţiile respective nu s-ar fi încheiat.

Cu privire la analiza incidenţei dispoziţiilor Legii nr. 193/2000, recurenţii au susţinut că instanţa de apel a aplicat în mod greşit normele de drept material, apreciind că nu sunt întrunite în mod cumulativ condiţiile necesare în reţinerea caracterului abuziv al unei clauze contractuale. În privinţa condiţiei privind caracterul negociat al clauzelor, s-a reţinut ca fiind îndeplinită, banca neproducând probe în sensul negocierii acestora.

În analizarea condiţiei privind dezechilibrul semnificativ, recurenţii au subliniat că instanţa de apel a interpretat în mod greşit atât dreptul material naţional, cât şi deciziile pronunţate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene. Astfel, cu toate că este atribuită fidejusorului calitatea de consumator, instanţa de apel a lăsat fără finalitate şi conţinut respectiva decizie, inducând ideea că niciodată fidejusorul nu s-ar putea situa într-o poziţie de dezechilibru faţă de cocontractant.

Pe de altă parte, recurenţii au învederat că, în mod greşit, instanţa de apel a reţinut faptul că "dacă s-ar admite posibilitatea constatării caracterului abuziv al acestor clauze ar profita tuturor părţilor din actul adiţional, nu doar celor doi reclamanţi."

Susţin recurenţii că această apreciere a instanţei de apel este greşită, întrucât, inclusiv la pagina 39 paragraful ultim, instanţa a reţinut, în mod contradictoriu, că "datorită prezumţiei de solidaritate, fidejusorul devine obligat principal...". Or, dacă recurenţii sunt asimilaţi obligatului principal, având, totodată, calitatea de consumator, s-a învederat că instanţa de apel ar fi trebuit să analizeze şi această condiţie, apreciind-o ca fiind întemeiată în raport cu susţinerile învederate pe tot parcursul procesului.

Recurenţii-reclamanţi au mai menţionat că nici cerinţa bunei-credinţe nu este respectată în clauzele invocate ca fiind abuzive. Prin urmare, s-a subliniat că toate condiţiile ar fi trebuit să fie analizate în concret de către instanţa de apel, analiză ce impunea constatarea caracterului abuziv al respectivelor clauze, cu consecinţa anulării lor.

8. La data de 8 iulie 2019, intimata-pârâtă C. S.A., prin Sucursala Baia Mare a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, raportat la faptul că la data de 29.07.2016, intimata, în calitate de cedent, a cesionat către E. S.A., în calitate de cesionar, creanţa deţinută faţă de debitorul principal S.C. D. S.R.L. în baza contractelor de credit nr. x/24.10.2009 şi nr. y/24.10.2009, cu actele adiţionale aferente, creanţă garantată de recurenţii A. şi B.. Ca urmare a cesiunii, cesionarul E. S.A. s-a subrogat în toate drepturile principale şi accesorii, corelative obligaţiei de plată a debitorului cedat S.C. D. S.R.L. rezultând din contractele de credit menţionate, cesionarul E. S.A. devenind creditor al debitorului cedat pentru întreaga creanţă cedată, care a trecut în patrimoniul cesionarului, prin transfer din patrimoniul intimatei-pârâte.

Împreună cu creanţa cedată, C. S.A., prin Sucursala Baia Mare a transferat cesionarului E. S.A. toate garanţiile reale şi personale care erau în fiinţă la data semnării contractului de cesiune, constituite de debitorul cedat S.C. D. S.R.L. şi garanţii A. şi B., în vederea garantării obligaţiei de plată a creanţei cedate, precum şi toate drepturile aferente sau accesorii acestora, inclusiv drepturile litigioase rezultate din contractul de credit.

Prin urmare, s-a solicitat admiterea excepţiei şi, pe cale de consecinţă, respingerea recursului formulat împotriva acestei părţi pentru lipsa calităţii procesuale pasive, urmând ca judecata să continue între recurenţi şi E. S.A. prin mandatar F. S.R.L..

Pe fondul cauzei, intimata-pârâtă C. S.A., prin Sucursala Baia Mare a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea deciziei recurate, având în vedere că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre legală, motivarea deciziei recurate fiind coerentă, iar raţionamentul juridic reflectă o corectă aplicare a normelor de drept material.

La data de 29 iulie 2019, recurenţii-reclamanţi A. şi B. au depus la dosar răspuns la întâmpinare, prin care au solicitat respingerea excepţiei invocate de intimata-pârâtă având în vedere considerentele expuse de instanţa de apel în cuprinsul încheierii de şedinţă din 4 decembrie 2018, solicitându-se totodată şi respingerea apărărilor formulate pe fondul cauzei.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 19 noiembrie 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu menţiunea că părţile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă acestea nu au înţeles să îşi exercite acest drept.

Prin încheierea din 31 martie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis în principiu recursul şi a prorogat discutarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a intimatei-pârâte C. S.A. - prin Sucursala Baia Mare, invocată de către această parte prin întâmpinare. Totodată, a constatat că judecata este suspendată de plin drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial nr. 212 din 16 martie 2020.

Ulterior, cauza a fost repusă pe rol, fixându-se termen de judecată la 29 septembrie 2020.

9. Analizând recursul declarat de reclamanţii A. şi B. raportat la temeiurile juridice invocate şi motivele de recurs expuse, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, având în vedere următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, examinând în conformitate cu art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată, prin întâmpinare, de intimata-pârâtă C. S.A., prin Sucursala Baia Mare, se va reţine că nu este fondată.

Astfel, instanţa de apel, prin încheierea din 4 decembrie 2018, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocate de către intimata-pârâtă, având în vedere că, prin acţiune se solicită a se constata nulitatea unui act adiţional, precum şi a unor contracte de garanţie şi de fidejusiune, toate încheiate cu pârâta şi că prin contractul de cesiune s-a cesionat doar creanţa împreună cu garanţiile ce o însoţeau.

Cum această excepţie a fost respinsă de instanţa de prim control judiciar, iar intimata-pârâtă nu a formulat recurs împotriva acelei încheieri, statuările curţii de apel au intrat în autoritatea de lucru judecat, nemaifiind posibilă reluarea lor prin intermediul întâmpinării.

În privinţa criticilor întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că acest text legal a fost invocat în mod formal de către recurenţii-reclamanţi, întrucât în cuprinsul cererii de recurs nu se regăsesc critici concrete în susţinerea acestui motiv de nelegalitate, care vizează ipoteza casării hotărârii când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Recurenţii-reclamanţi au invocat motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care se referă la situaţia în care hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, ceea ce implică determinarea erorilor săvârşite de instanţa de apel în legătură cu aceste prevederi legale.

În ceea ce priveşte criticile recurenţilor-reclamanţi prin care aceştia susţin că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material care guvernează în general materia contractului de fidejusiune şi a celor care reglementează în mod particular condiţiile esenţiale pentru validitatea convenţiilor, Înalta Curte reţine că recurenţii nu au indicat în concret dispoziţiile legale a căror încălcare o invocă şi nu au adus argumente care să poată fi subsumate motivului de nelegalitate invocat.

În prima parte a recursului, recurenţii-reclamanţi reiau susţinerile prezentate în etapele procesuale anterioare, care vizează fondul raporturilor juridice dintre părţi, fără a indica în ce mod instanţa de apel a încălcat sau aplicat greşit dispoziţiile legale vizând cauza actului juridic civil.

Mai mult decât atât, în expunerea argumentelor, recurenţii fac trimitere la situaţia de fapt reţinută de către instanţa de apel, la faptul că a fost viciat prin eroare consimţământul lor, la valenţele sporite care au fost date susţinerilor intimatei şi a martorilor audiaţi, la aprecierile instanţei în sensul că susţinerile reclamanţilor sunt simple afirmaţii, nesusţinute probatoriu, aşadar, la probele administrate în cauză, precum şi la modul în care acestea au fost interpretate de către instanţă.

Din această perspectivă, Înalta Curte observă că, contrar dispoziţiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, recurenţii, prin criticile formulate, tind la o cenzurare a aprecierii date de instanţă probelor şi la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei şi a elementelor de fapt ale cauzei.

Astfel, prin criticile formulate, în realitate, recurenţii-reclamanţi contestă modul în care instanţa de apel a stabilit şi interpretat starea de fapt prin raportare la probele aflate la dosarul cauzei, înscrisurile avute în vedere la stabilirea acestei situaţii de fapt, lucru care nu vizează nelegalitatea deciziei atacate cu recurs, ci numai netemeinicia acesteia.

Recurenţii tind să obţină o nouă verificare a susţinerilor lor, cu toate că legea recunoaşte doar dublul grad de jurisdicţie şi căile extraordinare de atac, iar nu şi al treilea grad devolutiv.

Este de necontestat că art. 6 paragraf 1 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, la care recurenţii-reclamanţi au făcut referire, consacră asigurarea şi recunoaşterea, aplicarea universală şi efectivă a obligaţiei de a fi respectate drepturile omului, prin aceea că orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege care va hotărî asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil.

Din acest punct de vedere, critica recurenţilor în sensul încălcării dreptului prevăzut de art. 6 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale nu este fondată, Înalta Curte reţinând că, în soluţionarea cauzei, instanţa de apel a respectat principiul dreptului la apărare, al contradictorialităţii şi al egalităţii armelor în procesul civil.

Circumscris motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au invocat aplicarea greşită a Legii nr. 193/2000 de către instanţa de apel, care a apreciat că nu sunt întrunite în mod cumulativ condiţiile necesare în reţinerea caracterului abuziv al unei clauze contractuale.

Nu este fondată critica recurenţilor-reclamanţi prin care aceştia susţin că, în analizarea condiţiei privind dezechilibrul semnificativ, instanţa de apel a interpretat în mod greşit atât dreptul material naţional, cât şi deciziile pronunţate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în alte cauze, lăsând fără finalitate şi conţinut decizia prin care a fost atribuită fidejusorului calitatea de consumator, întrucât induce ideea că niciodată fidejusorul nu s-ar putea situa într-o poziţie de dezechilibru faţă de cocontractant.

Astfel, contrar susţinerilor recurenţilor, s-a reţinut prin decizia recurată că, prin Ordonanţa pronunţată în Cauza C-74/15, la data de 19.11.2015 de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, în prezentul litigiu, s-a arătat că reclamanţii pot invoca, în limitele arătate, mecanismul de protecţie reglementat de Directiva 93/13/CEE şi Legea nr. 193/2000 în ceea ce priveşte garanţiile oferite de aceştia, instanţa de apel pronunţând hotărârea în conformitate cu aceste statuări.

Totodată, în mod corect, instanţa de apel a argumentat că din prevederile Legii nr. 193/2000 şi ale celor statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene prin hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A., rezultă că, pentru a reţine caracterul abuziv al unei clauze contractuale, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii, respectiv clauzele contractuale să nu fi fost negociate direct cu consumatorul, prin ele însele, să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului, să nu fi fost respectată cerinţa bunei-credinţe.

Având în vedere necesitatea întrunirii cumulative a condiţiilor arătate a reţinut instanţa de apel că neîndeplinirea uneia dintre aceste condiţii face de prisos analiza celor subsecvente şi determină concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

În limita criticilor formulate prin cererea de recurs, Înalta Curte arată că decizia recurată a fost dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material, iar instanţa de apel a avut în vedere la pronunţarea soluţiei şi noţiunea de dezechilibru semnificativ, astfel cum a fost evidenţiată în deciziile Curţii Europene de Justiţie, respectiv Cauza Constructora Principado S.A., C-226/12, şi Cauza Aziz, C-415/11, reţinând inexistenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorilor fidejusori.

În egală măsură, critica recurenţilor privind statuarea greşită a instanţei de apel prin considerentul "dacă s-ar admite posibilitatea constatării caracterului abuziv al acestor clauze, ar profita tuturor părţilor din actul adiţional, nu doar celor doi reclamanţi.", nu este fondată. Şi în această privinţă s-a argumentat corect prin decizia recurată că, în condiţiile în care recurenţii sunt asimilaţi obligatului principal în virtutea contractului de fidejusiune şi au calitatea de consumatori doar în ceea ce priveşte garanţiile oferite de aceştia, aşa cum s-a statuat în cauză prin Ordonanţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din Cauza C-74/15, reclamanţii nu au calitatea de consumatori în actul adiţional la contractul de credit cu privire la care se susţine că instanţa de apel a statuat greşit.

Prin urmare, în condiţiile în care s-a constatat că cerinţa privind dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului nu este îndeplinită, în mod corect, instanţa de apel nu a mai procedat la analiza condiţiei privind buna-credinţă, urmând a fi înlăturată şi critica recurenţilor sub acest aspect.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii A. şi B..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei nr. 81/C/2019 - A din 12 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 septembrie 2020.