Inoposability of real estate sale contract; appellate omission of arguments regarding post-debate ex officio evidence and limitation period calculation.

Şedinţa publică din data de 29 septembrie 2020

Asupra recursului din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă la 6 iulie 2015, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâţii B., C., D. şi E., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare încheiat între pârâţi şi autentificat prin încheierea nr. 2192 din 02.10.2013 la Biroul Notarial F., repunerea părţilor în situaţia anterioară şi obligarea pârâţilor B. şi C., la plata sumelor de 62.543,53 euro şi 11.919,16 RON.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1235, 1236, 1237, 1238, 1247 şi 1249 C. civ.

Prin încheierea de şedinţă din 22 februarie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a luat act că obiectul cererii de chemare în judecată, îl reprezintă solicitarea reclamantei de a se constata nulitatea absolută a contractului de vânzare încheiat la data de 02.10.2013, repunerea în situaţia anterioară şi obligarea pârâţilor la acoperirea prejudiciului rezultat din executarea silită, precum şi declararea inopozabilităţii faţă de reclamantă a actului de vânzare-cumpărare încheiat în octombrie 2013, invocându-se ca temei de drept dispoziţiile art. 1562 şi următoarele C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 1441 din 14 noiembrie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, ca neîntemeiată. Totodată, a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamantă, s-a declarat inopozabil faţă de aceasta contractul de vânzare-cumpărare încheiat între pârâţi, autentificat sub nr. x din 02.10.2013 de Biroul Notarial F., s-au respins celelalte petite ale cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiate şi s-a respins cererea reclamantei privind obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată, ca nefondată.

Totodată s-a dispus obligarea reclamantei la plata cheltuielilor judecătoreşti către pârâţi, precum şi obligarea acestora la plata taxei judiciare de timbru conform art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâţi, ca neîntemeiată, cu motivarea că, din verificările efectuate din oficiu cu privire la dosarul nr. x/2014, al Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, a rezultat că reclamanta a aflat despre vânzarea imobilului în şedinţa publică din 17 februarie 2015, când s-a depus contractul din litigiu. În raport cu această dată, înregistrarea acţiunii la data de 6 iulie 2015, se încadrează în termenul de prescripţie de un an prevăzut de lege pentru formularea acţiunii revocatorii.

În privinţa fondului cauzei, prima instanţă, analizând probele administrate în cauză a concluzionat că sunt îndeplinite cerinţele art. 1562 şi art. 1563 C. civ., cu consecinţa admiterii în parte a acţiunii, contractul de vânzare-cumpărare încheiat între pârâţi fiind declarat inopozabil faţă de reclamantă.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâţii B., C., D. şi E..

Prin decizia civilă nr. 334A/2018 din 16 martie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă s-au respins ca nefondate apelurile.

În motivarea deciziei s-a reţinut că, în mod corect, prima instanţă a constatat că reclamanta a luat cunoştinţă despre existenţa contractului de vânzare-cumpărare autentificat prin încheierea nr. 2192/02.10.2013 de Biroul Notarial F., cu privire la imobilul, la data de 17.02.2015, când avocatul pârâţilor l-a depus la dosar, situaţie în care înregistrarea acţiunii la data de 08.07.2015, raportat la data de 17.02.2015, se situează în termenul de prescripţie de un an, şi în consecinţă a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiunea invocată de pârâţi.

În ceea ce priveşte acţiunea pauliană, curtea a reţinut că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1562 C. civ., deoarece, la data înregistrării acţiunii, reclamanta fusese deja executată silit pentru creanţa de 62.543,53 euro, rezultată din contractul de credit nerespectat de către debitorii B. şi C., în baza contractului de garanţie încheiat cu banca de către reclamantă pentru creditul acordat.

Instanţa de apel a reţinut ca este îndeplinită şi condiţia anteriorităţii creanţei faţă de momentul la care debitorul a încheiat actul a cărui inopozabilitate s-a solicitat.

De asemenea este îndeplinită şi condiţia ca actul încheiat de debitori cu terţul să fi cauzat un prejudiciu creditorului reclamant, acest prejudiciu rezultând în urma vânzării singurului imobil proprietate personală înregistrat în evidenţele fiscale, ceea ce a pus în imposibilitate banca creditoare să-şi recupereze debitul neîncasat şi de a executa contractul de ipotecă.

În ceea ce priveşte condiţia existenţei fraudei, s-a arătat că, în condiţiile în care, anterior încheierii actului de vânzare atacat, debitorii Croitoru au fost notificaţi pentru transferul ipotecii asupra apartamentului proprietatea lor, de către reclamantă şi aceştia aveau cunoştinţă în mod cert, încă de la data încheierii contractului de credit că reclamanta garantase creditul cu apartamentul proprietatea sa, este evident că ştiau că prin perfectarea actului îi cauzează acesteia un prejudiciu.

Împotriva deciziei civile nr. 334A/2018 din 16 martie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă au declarat recurs pârâţii B. şi C. şi respectiv, D. şi E., solicitând admiterea recursurilor şi casarea deciziei atacate.

Recurenţii-pârâţi B. şi C. invocând motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., arată că s-au încălcat principiul contradictorialităţii şi al nemijlocirii deoarece, instanţa de apel a pronunţat decizia în baza unor dovezi care nu au administrate în cursul procesului şi nu au fost puse în dezbaterea părţilor.

În mod concret, arată recurenţii, că au invocat prin motivele de apel nelegalitatea hotărârii primei instanţe, care ulterior închiderii dezbaterilor, şi contrar dispoziţiilor art. 394 C. proc. civ., a procedat la efectuarea unor verificări din oficiu, a altui dosar între aceleaşi părţi prin accesarea arhivei Tribunalului Bucureşti, iar în urma analizării acestor probe a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantei.

Prin decizia recurată, instanţa de apel nu a analizat această critică, ci bazându-se pe prezumţii simple a admis acţiunea privind declararea inopozabilităţii contractului din litigiu, deşi această calificare a fost efectuată de prima instanţă prin aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 204 C. proc. civ.

În aceste condiţii, arată recurenţii este incident şi motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., deoarece instanţa de apel nu a examinat criticile formulate şi probele administrate în cauză.

În privinţa motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii arată că, contrar celor reţinute de instanţa de apel, nu sunt îndeplinite condiţiile pentru admiterea acţiunii revocatorii, sens în care sunt reluate argumentele privind fondul cauzei.

Recurenţii-pârâţi D. şi E. au invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., derivate din aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1562 - 1564 C. civ.

Prima critică vizează soluţionarea greşită a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune pentru constatarea inopozabilităţii contractului de vânzare autentificat sub nr. x/2013, încheiat între părţi.

În conformitate cu dispoziţiile art. 1564 C. civ., arată recurenţii, dreptul material la acţiune se prescrie în termen de 1 an de la data la care creditorul a cunoscut sau trebuia să cunoască prejudiciul rezultat din actul atacat, iar reclamanta a susţinut că a aflat despre existenţa acestuia cel mai târziu în luna decembrie 2013. Termenul de un an pentru promovarea acţiunii în inopozabilitatea actului juridic s-a împlinit la data de 31 decembrie 2014, iar cererea de chemare în judecată a fost înregistrată ulterior acestei date, motiv pentru care, în mod greşit a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

De asemenea, susţin recurenţii printr-un alt motiv de recurs, instanţa de apel a aplicat greşit şi dispoziţiile art. 1562 C. civ., deoarece, contrar celor reţinute prin decizia recurată, în cauză, nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de aceste dispoziţii legale pentru a fi admisă acţiunea revocatorie, sens în care sunt reluate apărările de fond a căror analiză ar fi determinat respingerea acţiunii.

Recurenţii-pârâţi D. şi E. au formulat întâmpinare la recursul pârâţilor B. şi C. prin care au reiterat argumentele prezentate prin recursul propriu.

Recurenţii-pârâţi B. şi C., prin întâmpinarea formulată la recursul pârâţilor D. şi E., au solicitat admiterea recursului acestora, arătând, în principal, că nu au avut niciodată vreo înţelegere cu aceştia şi nici cu reclamanta A., de a prejudicia sau avantaja pe cineva, hotărârea recurată fiind dată cu încălcarea şi interpretarea greşită a prevederilor art. 1562 şi 1564 C. civ.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din 3 decembrie 2019, a fost analizat raportul întocmit în cauză şi s-a dispus comunicarea acestuia, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 17 martie 2020 au fost admise în principiu recursurile declarate de recurenţii-pârâţii B. şi C. şi de recurenţii-pârâţii D. şi E. împotriva deciziei civile nr. 334A/2018 din 16 martie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă. Totodată, s-a constatat suspendată judecata de plin drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial nr. 212 din 16 martie 2020.

La termenul din 29 septembrie 2020, Înalta Curte a luat în examinare recursurile formulate, prin prisma motivelor şi dispoziţiilor legale invocate, în limitele controlului de legalitate, urmând să le admită pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că prima instanţă a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârâţi cu motivarea că în şedinţa publică din 17 februarie 2015, s-a depus contractul de vânzare-cumpărare încheiat între pârâţi, aceasta fiind data la care reclamanta A. a luat cunoştinţă despre vânzarea imobilului.

În urma verificărilor efectuate din oficiu cu privire la dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Bucureşti a concluzionat prima instanţă că termenul de 1 an prevăzut de art. 1564 C. civ. nu era împlinit la data înregistrată cererii de chemare în judecată din 6 iulie 2015.

Prin apelul formulat, pârâţii criticând modul de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantei, au invocat nelegalitatea sentinţei derivată din încălcarea dispoziţiilor art. 7, art. 9 şi art. 16 C. proc. civ.

S-a susţinut că prin verificările altui dosar efectuate de prima instanţă, din oficiu, după închiderea dezbaterilor, au fost încălcate principiile fundamentale ale procesului civil, respectiv cele privind legalitatea, disponibilitatea şi nemijlocirea, deoarece, pârâţii au fost în imposibilitate de a analiza dacă constatările instanţei contrazic recunoaşterea reclamantei care a afirmat că a aflat despre existenţa contractului de vânzare, cel mai târziu în luna decembrie 2013, data în raport cu care termenul de prescripţie s-a împlinit la data depunerii cererii completatoare având ca obiect acţiunea revocatorie.

În acest context factual, prin recursul formulat s-au invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., pârâţii susţinând că deşi instanţa de apel a fost învestită cu verificarea legalităţii hotărârii tribunalului din perspectiva modului în care au fost administrate probele în baza cărora s-a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantei, prin decizia recurată nu s-a efectuat o atare analiză. Au precizat totodată recurenţii că această probă esenţială în temeiul căreia a fost respinsă excepţia prescripţiei a fost administrată din oficiu, contrar dispoziţiilor art. 394 C. proc. civ., ulterior încheierii dezbaterilor, astfel încât nu putea fi avută în vedere la soluţionarea cauzei.

În aceste condiţii, arată recurenţii, procedând astfel, instanţa de apel a pronunţat o decizie nelegală fiind incident şi motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Verificând considerentele deciziei din această perspectivă, Înalta Curte constată că în cuprinsul acesteia, nu se regăsesc în conformitate cu dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., motivele de fapt şi de drept pentru care au fost înlăturate criticile apelanţilor-pârâţi referitoare la încălcarea dispoziţiilor legale care prin art. 7, art. 9 şi art. 16 C. proc. civ. reglementează principiile fundamentale ale procesului civil privind legalitatea, disponibilitatea şi nemijlocirea administrării probelor, deşi pârâţii au susţinut că o probă esenţială în baza căreia a fost respinsă excepţia prescripţiei a fost administrată de tribunal, din oficiu, după închiderea dezbaterilor prin accesarea unui alt dosar aflat pe rolul instanţei.

În egală măsură, Înalta Curte observă că, din considerentele deciziei lipseşte şi analiza criticii formulate de pârâţii care s-a susţinut că termenul de prescripţie de un an trebuie calculat prin raportare la data depunerii acţiunii revocatorie şi nu la data înregistrării acţiunii introductive.

Prin urmare, Înalta Curte constată că în absenţa examinării acestor critici formulate prin apel, instanţa a pronunţat o decizie nelegală, astfel încât motivele de recurs fiind fondate, soluţia ce se impune fiind aceea de admitere a recursului pârâţilor, conform art. 496 C. proc. civ., şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe, situaţie în care analizarea criticilor întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., privind încălcarea dispoziţiilor de drept material nu se mai impune.

În rejudecare, instanţa de apel, în conformitate cu dispoziţiile art. 500 alin. (3) C. proc. civ., va analiza criticile şi apărările formulate şi va administra potrivit alin. (4) al aceluiaşi articol, toate probele necesare şi utile justei soluţionări a cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de recurenţii-pârâţii B. şi C. şi de recurenţii-pârâţii D. şi E. împotriva deciziei civile nr. 334A/2018 din 16 martie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza pentru o nouă judecată aceleiaşi instanţe de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 29 septembrie 2020.