Validity of unilateral termination of a fixed-term dispute adjudication agreement and scope of mandatory-law review under Art. 608(1)(h) of the Code of Civil Procedure

Şedinţa publică din data de 24 septembrie 2020

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României la data de 27 decembrie 2018 sub dosar nr. x/2019, reclamantele Asocierea A. S.R.L. - B., A. S.R.L. şi B., în contradictoriu cu pârâta COMPANIA NAŢIONALĂ DE ADMINISTRARE A INFRASTRUCTURII RUTIERE ("CNAIR"), au solicitat: să se constate nelegalitatea şi netemeinicia denunţării unilaterale de către pârâtă a Acordului Tripartit de Adjudecare a Disputelor nr. 92/52861/10.08.2015 aferent Acordului Contractual nr. x/23072/23.04.2014 de Proiectare şi Execuţie Autostrada Sebeş-Turda Lot 4:km 53+700 - km 70+000 (denumit în continuare "Contractul") ("capătul 1");

- să se constate validitatea Acordului atât la data acţiunii arbitrale, cât şi la data formulării de către Antreprenor (reclamantele din prezenta cauză) a Documentului de poziţie nr. 2/02.025.2018 şi la data emiterii Deciziei Comisiei de Adjudecare a Disputelor nr. 4-8 din 4.07.2018 ("Decizia CAD 2") ("capătul 2"),

- obligarea pârâtei la plata a jumătate din onorariul Comisiei de Adjudecare, conform art. 6 din Condiţiile Generale ale Acordului, respectiv art. 7 din Condiţiile Speciale ale Acordului, adică suma de 68.276,25 Iei (57.375 RON plus TVA) ("capătul 3"),

- obligarea pârâtei la plata dobânzii legale penalizatoare în cuantum provizoriu de 418,63 RON (care nu include TVA), calculată de la data scadenţei (21.11.2018) până la data plăţii efective ("capătul 4"), precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ale reclamantelor ocazionate de prezentul litigiu.

La termenul din 16 aprilie 2019 Tribunalul arbitral a decis, prin încheiere, introducerea forţată în cauză, în calitate de pârât a adjudecatarului Societatea C. S.R.L..

Prin sentinţa arbitrală nr. 46 din 5 iulie 2019, Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României a admis în parte cererea reclamantelor astfel cum a fost precizată şi a admis în parte primul capăt al cererii, constatând că pârâta CNAIR în mod nelegal a denunţat unilateral Acordul Tripartit de Adjudecare a Disputelor nr. 92/52861/10.08.2015 aferent Acordului Contractual nr. x/23072/23.04.2014; a respins ca inadmisibilă partea capătului unu al cererii de arbitrare privind constatarea netemeiniciei denunţării unilaterale;

A admis în parte al doilea capăt al cererii de arbitrare şi a constatat că în raport de nelegala sa denunţare de către pârâta CNAIR şi limitat numai la acest motiv de invaliditate, Acordul de Adjudecare este valabil la data formulării prezentei acţiuni arbitrale, la data formulării de către Antreprenor a Documentului de Poziţie nr. 2 (02.05.2018) şi la data emiterii Deciziei CAD 2 (04.07.2018);

A admis al treilea capăt de cerere şi a obligat pârâta CNAIR să plătească reclamantelor suma de 68.276,5 RON (care include TVA), respectiv 57.375 RON fără TVA, reprezentând jumătate din onorariul Comisiei de Adjudecare, în conformitate cu art. 6 "Plata" din Condiţiile Generale ale Acordului de Adjudecare a Disputelor, respectiv art. 7 din Condiţiile Speciale ale Acordului de Adjudecare a Disputelor;

A admis capătul patru al cererii de arbitrare şi a obligat pârâta CNAIR la plata dobânzii legale penalizatoare în cuantum provizoriu de 418,36 RON aferentă sumei de 57.375 RON, calculată de la data scadenţei (21.11.2018), până la data plăţii efective.

A obligat pârâta CNAIR la plata cheltuielilor arbitrale în sumă de 40.000 RON către reclamantele Asocierea A. S.R.L. B., A. S.R.L. şi B..

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă la 8 august 2019, petenta COMPANIA NATIONALA DE ADMINISTRARE A INFRASTRUCTURII RUTIERE S.A. a formulat acţiune în anulare împotriva sentinţei arbitrale nr. 46 din 5 iunie 2019 pronunţată de Tribunalul Arbitral din cadrul Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, în dosarul x/2019, solicitând să se dispună: 1) în temeiul dispoziţiilor art. 613 alin. (3) lit. b) raportat la art. 608 alin. (1) lit. h) din C. proc. civ., admiterea acţiunii în anulare, desfiinţarea în parte a sentinţei arbitrale atacate, iar pe cale de consecinţă respingerea în tot a cererii arbitrale ca nefondată; 2) în temeiul dispoziţiilor art. 451 si 453 C. proc. civ., obligarea pârâtei la suportarea cheltuielilor de judecată.

În drept, acţiunea în anulare s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 613 alin. (3) lit. b) raportat la art. 608 alin. (1) lit. h), art. 1270, 1411 - 1420 şi 1277 C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 109 din 10 decembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a fost respinsă ca nefondată acţiunea în anulare formulată de petenta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi A. S.R.L., B. şi ASOCIEREA A. S.R.L. - B., fiind admisă în parte cererea de cheltuieli de judecată a intimatei şi obligată petenta la plata sumei de 10.000 RON, cu acest titlu.

Împotriva acestei sentinţe, Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5,6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, în principal casarea sentinţei atacate cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe iar, în subsidiar, casarea în parte a sentinţei recurate cu consecinţa admiterii acţiunii în anulare şi pe fondul cauzei respingerea în tot a cererii arbitrate ca neîntemeiată şi nedovedită.

În argumentarea motivului de recurs, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenta susţine că prin sentinţa pronunţată instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, hotărârea fiind dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 9, art. 22 alin. (6) şi art. 397 C. proc. civ., întrucât nu s-a pronunţat asupra petitului 4 din cadrul acţiunii în anulare, în ceea ce priveşte onorariul Comisiei de Adjudecare a Disputelor.

Astfel, la Capitolul IV pct. 4 din cadrul acţiunii în anulare, recurenta a adus critici cu privire la hotărârea arbitrală în ceea ce priveşte obligarea CNAIR S.A. la plata a jumătate din onorariul Comisiei de adjudecare, însă instanţa a omis să se pronunţe asupra acestui capăt de cerere.

Potrivit principiului disponibilităţii, instanţa este ţinută să se pronunţe, în limitele învestirii, numai cu privire la persoanele care au fost chemate în judecată şi asupra obiectului pricinii, stabilit de reclamantă prin cererea de chemare în judecată.

Dispoziţiile legale evocate instituie, în mod expres, obligaţia instanţei de a se pronunţa asupra tuturor cererilor deduse judecăţii. Acestea sunt o aplicaţie a principiului tradiţional potrivit căruia judecătorul este obligat să statueze asupra cauzei.

Articolul 397 alin. (1) C. proc. civ. reflectă unul dintre principiile fundamentale ale procesului civil, respectiv principiul disponibilităţii, consacrat de art. 9 C. proc. civ.. Norma în discuţie este formulată în termeni similari celor în care este redactat şi art. 22 alin. (6) C. proc. civ., impunând judecătorului să respecte şi să dea eficienţă dreptului de dispoziţie al părţilor, Astfel, judecătorul are obligaţia să se pronunţe asupra a tot ceea ce s~a cerut, fără a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel.

Având în vedere că instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra petitului 4 din cadrul acţiunii în anulare solicităm casarea hotărârii recurate cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În ceea ce priveşte critica întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta susţine că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, sentinţa fiind nemotivată cu privire la aspectele invocate de recurentă în acţiunea în anulare. Or, procedând în acest mod instanţa a încălcat dispoziţiile imperative ale art. 425 alin. (1) pct. b) C. proc. civ., potrivit cărora, hotărârea trebuie să cuprindă "[...] motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

Prin nemotivarea deciziei pe aspectele evocate, prima instanţă a privat recurenta de dreptul la un proces echitabil, încălcând dispoziţiile art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât CNAIR S.A. nu are garanţia că argumentele sale au fost analizate, în doctrină reţinându-se faptul că nemotivarea hotărârii sau o motivare necorespunzătoare vor atrage casarea acesteia, iar printre situaţiile când se poate invoca cu succes acest motiv de recurs se menţionează cazul când lipseşte motivarea soluţiei sau aceasta este superficială.

Faptul că sentinţa pronunţată în cauză nu cuprinde motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază, instanţa de fond respingând acţiunea în anulare ca neîntemeiată, din perspectiva tuturor motivelor invocate de recurentă, doar prin trimitere la concluziile Tribunalului Arbitral, deşi cea care trebuia să se pronunţe asupra justei analize făcute de Tribunalul Arbitral era instanţa de fond, ca instanţă de control, hotărârea fiind nemotivată, echivalează cu o nepronunţare asupra fondului şi atrage casarea hotărârii recurate cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Nemotivarea hotărârii este un viciu de formă care atrage nulitatea hotărârii, sens în care recurenta arată că instanţa nu a făcut o analiză şi o interpretare proprie a hotărârii arbitrale, prin raportare la motivele invocate de aceasta, circumscrise motivelor de ordine publică, în schimb a preluat în integralitate interpretarea Tribunalului Arbitral.

Prin urmare, recurenta apreciază că hotărârea atacată este lovită de nulitate în conformitate cu art. 174 din C. proc. civ., nemotivarea deciziei recurate echivalând cu necercetarea fondului cauzei, motiv de casare cu trimitere spre rejudecare ce se subsumează prevederilor de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

În critica întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit căreia, hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept, recurenta susţine că dacă s-ar accepta teoria instanţei, în sensul că termenul ca şi condiţie a unei obligaţii nu a fost aplicat incorect de către tribunalul arbitral, aceasta ar echivala cu o adăugare la lege, respectiv s-ar admite o modalitate a actului juridic civil neprevăzută de C. civ.

În opinia sa, durata unui contract este stabilită de însăşi termenul menţionat de părţi în contract, întrucât modalităţile actului juridic civil sunt numai termenul, condiţia şi sarcina. Ele constau în anumite elemente sau împrejurări viitoare care influenţează existenţa sau executarea drepturilor şi obligaţiilor ce rezultă din actul juridic.

Totodată, susţine că atât doctrina, cât şi literatura de specialitate au statuat că, în cadrul contractului de prestări servicii pe perioadă determinată, termenele în care vor fi executate obligaţiile reciproce ale părţilor contractante trebuie să fie expres menţionate, iar cum contractul nu are menţionat expres termenul în care va fi executat contractul, se solicită să se constate că această împrejurare duce, fără echivoc, la încadrarea acestui contract ca fiind încheiat pe perioadă nedeterminată.

Or, după cum se poate observa, nu se poate îmbrăţişa teoria instanţei, întrucât Acordul de adjudecare nu a fost încheiat pe o durată determinată, ci din contră, există ipoteza unui contract pe perioadă nedeterminată, deoarece acesta nu are un termen expres prevăzut în vederea executării obligaţiilor reciproce.

În acest context, recurenta arată că instanţa, în mod nelegal, nu a reţinut că Tribunalul arbitral în mod nepermis nu a reţinut că ceea ce reglementează acordul la clauza 8 este valabilitatea acordului în care acesta îşi produce efectele juridice, iar nu perioada de timp sigură în care se va îndeplini obiectul acordului de adjudecare.

Astfel, instanţa a ignorat aspectul că la încheierea Acordului de Adjudecare, părţile nu au prevăzut o durată a acestuia deoarece, din practică, s-a dovedit că tipul de contract FIDIC (proiectare şi execuţie lucrări) poate suferi prelungiri, din motive, uneori, neimputabile părţilor, fapt care poate explica motivul pentru care acest tip de acord de adjudecare nu are o durată fixă determinată, întrucât părţile, la semnarea acestuia nu pot anticipa apariţia unor dispute pe perioada derulării contractului de lucrări.

Prin urmare, prezentul Acord Contractual de Adjudecare este un contract pe perioadă nedeterminată în timp, fapt confirmat şi de adjudecător în şedinţa de arbitrare ce a avut loc la data de 28 mai 2019.

De asemenea, instanţa în mod greşit nu a reţinut că menţiunile din clauza 8 teza a II a din Condiţiile acordului de adjudecare sunt dispoziţii excesive şi prohibite, care nu pot produce efecte.

Aşadar, pornind de la o premisă greşită, aceea că acordul contractual ar fi un contract încheiat pe perioadă presupus determinată, instanţa a încălcat dispoziţiile art. 1277 C. civ.

Legiuitorul român, prin C. civ. intrat în vigoare în 2011, prohibeşte angajamentele contractuale perpetue şi, în acest sens, art. 1277 C. civ. prevede că reglementarea din art. 1276 C. civ. este firească numai în cazul contractelor încheiate pe perioadă determinată (dând posibilitate părţilor de a ieşi dintr-un contract), având în vedere că termenul acestuia este perpetuu, iar părţile nu pot fi ţinute în acest sens de un angajament contractual.

Ceea ce este de remarcat pentru regimul juridic al denunţării unilaterale a contractelor încheiate pe durată nedeterminată este că, în cazul acestor contracte nu este necesară o reglementare contractuală prin intermediul unor clauze a dreptului părţilor de a denunţa unilateral contractul. Singura limitare impusă de art. 1277 C. civ. o reprezintă respectarea unui termen de preaviz.

De asemenea, s-a statuat că prevederile art. 1277 C. civ. sunt aplicabile oricărui contract încheiat pe durată nedeterminată, nu doar contractelor de locaţiune.

Denunţarea unilaterală, instituţie ce este reglementată în premieră la nivelul dreptului comun contractual, este o expresie a libertăţii contractuale, fiind doar în aparenţă o excepţie de la principiul forţei obligatorii a contractului.

Există totuşi şi câteva situaţii în care dreptul de denunţare unilaterală decurge din lege, iar denunţarea devine astfel o excepţie reală. Este cazul, spre exemplu, al contractelor pe durată nedeterminată care, deşi sunt încheiate ca să producă efecte, se admite faptul că nicio parte nu se poate angaja la nesfârşit printr-un contract (conform art. 1277 C. civ.).

Cu privire la faptul că acest Acord de adjudecare ar reprezenta un act juridic irevocabil, se supune atenţiei instanţei că, irevocabilitatea actului juridic civil decurge din principiul forţei obligatorii a actului juridic, fiind o consecinţă şi, în acelaşi timp, o garanţie a acestui principiu.

Cu toate acestea, constituie excepţii de la irevocabilitatea actului juridic acele cazuri în care actului juridic bilateral i se poate pune capăt prin voinţa uneia dintre părţi, actului juridic plurilateral i se poate pune capăt prin voinţa uneia sau mai multor părţi, dar nu a tuturor, iar actului juridic unilateral i se poate pune capăt prin voinţa autorului lui;

Printre excepţiile de la irevocabilitatea actelor juridice civile bilaterale sau plurilaterale se regăseşte şi denunţarea unilaterală a contractului încheiat pe durată nedeterminată de oricare dintre părţi, cu respectarea unui termen de preaviz, orice clauză contrară sau stipularea unei prestaţii în schimbul denunţării contractului considerându-se nescrisă (art. 1277 C. civ.).

Art. 1277 C. civ. stabileşte, în mod imperativ, că acele contracte care sunt încheiate pe perioadă nedeterminată pot fi denunţate unilateral cu respectarea unui termen rezonabil de preaviz, fiind prohibită expres orice clauză care ar interzice ori limita acest drept.

Pentru aceste argumente, recurenta se consideră îndreptăţită să solicite instanţei admiterea recursului, în principal, casarea sentinţei atacate cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, iar în subsidiar, casarea în parte a sentinţei recurate cu consecinţa admiterii acţiunii în anulare, iar pe fondul cauzei respingerea în tot a cererii arbitrate ca neîntemeiată şi nedovedită.

Prin întâmpinarea depusă la 30 iunie 2020, intimatele ASOCIEREA A. S.R.L. - B., A. S.R.L. şi B. invocă excepţia tardivităţii recursului, iar pe fond au solicitat respingerea recursului ca nefondat împotriva sentinţei atacate, cu acordarea cheltuielilor de judecată.

Prin răspunsul la întâmpinarea intimatelor, depus la 15 iulie 2020, recurenta solicită înlăturarea susţinerilor acesteia şi admiterea recursului astfel cum a fost formulat în scris şi depus la dosar.

În ceea ce priveşte excepţia tardivităţii recursului, invocată de intimate prin întâmpinare, Înalta Curte constată că este neîntemeiată, având în vedere că recursul a fost promovat de recurentă la data de 12 martie 2020, dosar recurs, iar comunicarea sentinţei atacate s-a făcut la data de 11 februarie 2020, dosar curte, fiind astfel îndeplinite prevederile art. 485 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora, "termenul de recurs este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel".

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reţine că recursul declarat de recurenta COMPANIA NAŢIONALĂ DE ADMINISTRARE A INFRASTRUCTURII RUTIERE S.A. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. vizează neregularităţi de ordin procedural ce sunt sancţionate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ., dispoziţii ce constituie dreptul comun în materia actelor de procedură şi care vizează o singură ipoteză de nulitate, respectiv încălcarea formelor procedurale.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurenta susţine că sentinţa a fost dată cu încălcarea art. 9, art. 22 alin. (6) şi art. 397 C. proc. civ., întrucât instanţa nu s-a pronunţat asupra petitului 4 din cadrul acţiunii în anulare, în ceea ce priveşte onorariul Comisiei de Adjudecare a Disputelor.

Astfel, recurenta pretinde că instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra criticilor sale, formulate pe calea acţiunii în anulare la pct. 4.1, aspect apreciat ca neavând susţinere legală, fiind o plată nedatorată, deşi în cauză, se observă că soluţia dată acestui capăt subsidiar de cerere a depins de soluţia dată primelor două capete ale cererii arbitrale.

În acest sens, se constată că recurenta nu a arătat de ce soluţia dată acestui capăt subsidiar de cerere ar fi încălcat ordinea publică, bunele moravuri şi/sau dispoziţiile imperative ale legii, în considerentele hotărârii atacate stabilindu-se că soluţia dată de Tribunalul arbitral nu a încălcat dispoziţii legale imperative, aşa încât, criticile recurentei privind acest capăt subsidiar de cerere erau doar critici de fond şi nu se încadrau în sfera de reglementare a art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ.

Aşadar, în cauză nu se poate reţine existenţa unor încălcări a normelor procedurale invocate de către recurentă, cu referire la art. 9 C. proc. civ., ce vizează dreptul de dispoziţie al părţilor, art. 22 alin. (6) C. proc. civ., privind rolul judecătorului şi art. 397 C. proc. civ., care face referire la soluţionarea cauzei.

Astfel, din perspectiva cerinţelor impuse de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se constată că recurenta nu a invocat nicio neregularitate de ordin procedural ce ar putea conduce la nulitatea actului, având în vedere că normele evocate se referă la cu totul alte ipoteze decât cele avute în vedere de recurentă.

Potrivit dispoziţiilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ., hotărârea poate fi casată când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Din perspectiva motivului invocat, recurenta a susţinut că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, sentinţa fiind nemotivată cu privire la aspectele invocate în acţiunea în anulare şi că prin nemotivarea hotărârii, prima instanţă a privat recurenta de dreptul la un proces echitabil, încălcând astfel dispoziţiile art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, sens în care apreciază că hotărârea atacată este lovită de nulitate în conformitate cu art. 174 din C. proc. civ., nemotivarea deciziei recurate echivalând cu necercetarea fondului cauzei, motiv de casare cu trimitere spre rejudecare.

În ceea ce priveşte motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., este de reţinut că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ. are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată.

În raport de cele reţinute, Înalta Curte apreciază această critică a fi nefondată, întrucât contrar susţinerilor recurentei, hotărârea este pronunţată cu respectarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., aceasta cuprinzând motivele de fapt şi de drept pe care se sprijină şi care au format convingerea instanţei.

Mai mult decât atât, recurenta nu a indicat efectiv care dintre raţionamentele instanţei de fond nu sunt motivate, fiind menţionat doar faptul că instanţa nu ar fi făcut o analiză şi o interpretare proprie a hotărârii arbitrale, prin raportare la motivele invocate, preluând interpretarea Tribunalului Arbitral, precum şi argumentele expuse de Asocierea PORR, aspecte ce nu pot fi primite având în vedere că este irelevant dacă instanţa a răspuns sau nu tuturor argumentelor prezentate, din moment ce soluţia pronunţată se bazează pe probele propuse de părţi şi administrate de instanţă.

În acest context, Înalta Curte constată că motivarea hotărârii dată de către instanţă se referă la probele administrate în cauză şi este în concordanţă cu acestea, răspunde în fapt şi în drept la toate pretenţiile şi apărările formulate de recurentă, întrucât conduce în mod logic la soluţia cuprinsă în dispozitiv.

Cu privire la incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susţine că i-au fost încălcate sau aplicate în mod greşit de către instanţa învestită cu soluţionarea acţiunii în anularea sentinţei arbitrate, dispoziţiile art. 608 alin. (1) C. proc. civ. şi, pornind de la o premisă greşită, aceea că acordul contractual ar fi un contract încheiat pe perioadă presupus determinată, instanţa ar fi încălcat dispoziţiile art. 1277 C. civ.

Astfel, recurenta şi-a întemeiat acţiunea în anulare pe dispoziţiile art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., apreciind că sentinţa arbitrală încalcă dispoziţiile art. 1277, art. 1270 şi art. 1411-1420 C. civ., însă nu a indicat în ce măsură ar fi încălcat Tribunalul arbitral dispoziţiile evocate.

În acest context, se reţine că motivele invocate de recurentă se subsumează în fapt unei pretinse greşite calificări a duratei Acordului de Adjudecare Tripartit şi nu asupra încălcării în concret a unor norme imperative ale legii, având în vedere că Tribunalul arbitral nu a aplicat în cauză dispoziţiile evocate, întrucât în baza probatoriului administrat a considerat că Acordul de Adjudecare Tripartit este un contract cu durată determinată.

Deşi recurenta şi-a argumentat, potrivit normelor evocate, cererea în anulare cu critica privind calificarea de către completul arbitral a contractului încheiat între părţi din perspectiva faptului că acesta nu ar fi un contract încheiat pe durată determinată, se constată că dispoziţiile legale invocate nu reprezintă norme imperative ale legii în înţelesul conferit acestei noţiuni de dispoziţiile art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ. şi, cu atât mai puţin, prin raportare la dispoziţiile contractuale agreate de părţi.

În acest context, recurenta susţine în mod greşit că în Acord nu s-ar regăsi o durată fixă de realizare a sarcinilor adjudecătorului faţă de prevederile contractuale, unde la art. 1 din Condiţiile Generale ale Acordului de Adjudecare a Disputelor, rezultă că Acordul a fost încheiat drept urmare a încheierii de către beneficiar şi antreprenor a contractului principal, la art. 2 din Anexa Reguli de procedură se specifică:

"CAD va proceda în conformitate cu prevederile Sub-clauzei 20.4 şi cu aceste Reguli", iar Sub-clauza 20.4 din Contractul principal prevede termenul de 84 de zile în care adjudecătorul trebuie să dea decizia sa de soluţionare a disputei.

Cu privire la susţinerile recurentei privind clauza 8 din Acordul de adjudecare, se constată că acestea sunt nefondate, având în vedere că în cursul soluţionării litigiului arbitral, recurenta nu a solicitat Tribunalului Arbitral să constate că "menţiunile din clauza 8 teza a II-a din Condiţiile acordului de adjudecare sunt dispoziţii excesive şi prohibite, care nu pot produce efecte", însă în cadrul acţiunii în anulare, cât şi în memoriul de recurs, recurenta critică rolul activ pe acest aspect, însă aceasta nu este o critică care se încadrează în sfera de reglementare a art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., nefiind arătate, în aceste sens, motivele de fapt şi de drept.

De altfel, în temeiul art. 1276 C. civ., dreptul de a denunţa unilateral contractul pe durată determinată are un izvor exclusiv contractual.

Astfel, Acordul de adjudecare a disputelor nr. 92/52861/10.08.2015 nu cuprinde nicio clauză contractuală prin care să se recunoască dreptul vreuneia dintre părţi de a denunţa unilateral contractul, având în vedere că acesta exclude în mod expres prin art. 8 paragraf 2 posibilitatea încetării contractului printr-o manifestare de voinţă unilaterală a beneficiarului CNAIR sau a antreprenorului PORR:

"prezentul Acord de Adjudecare a Disputelor poate înceta numai cu acordul comun al părţilor şi niciodată numai de către beneficiar sau de către antreprenor".

În atare context, ţinând seama şi de dispoziţiile art. 1277 C. civ. invocate de parte, se observă că recurenta invocă doar motive de netemeinicie a modului de soluţionare a acţiunii în anulare ce are ca temei dispoziţiile art. 608 alin. (1) C. proc. civ., raportat la sentinţa arbitrală, în recurs nefiind vorba de o încălcare sau o aplicare greşită a unor norme de drept material de către prima instanţă.

Totodată, se reţine că argumentele recurentei în susţinerea motivelor de nelegalitate subsumate art. 488 C. proc. civ. constituie critici aduse hotărârii arbitrale, fiind reiterate, în esenţă, susţinerile din acţiunea în anulare.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta COMPANIA NAŢIONALĂ DE ADMINISTRARE A INFRASTRUCTURII RUTIERE S.A. împotriva sentinţei civile nr. 109 din 10 decembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatele ASOCIEREA A. S.R.L. - B., A. S.R.L. şi B..

În temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenta la plata sumei de 14.405,25 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în favoarea intimatelor ASOCIEREA A. S.R.L. - B., A. S.R.L. şi B., conform facturii fiscale aflate la dosar recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia tardivităţii recursului.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta COMPANIA NAŢIONALĂ DE ADMINISTRARE A INFRASTRUCTURII RUTIERE S.A. împotriva sentinţei civile nr. 109 din 10 decembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatele ASOCIEREA A. S.R.L. - B., A. S.R.L. şi B..

Obligă recurenta la plata sumei de 14.405,25 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în favoarea intimatelor ASOCIEREA A. S.R.L. - B., A. S.R.L. şi B..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 septembrie 2020.