Currency-denominated mortgage: Exclusion of FX risk clause from abusive clause review under Directive 93/13 as transposition of statutory monetary nominalism

Şedinţa publică din data de 2 februarie 2021

Asupra recursului civil de faţă;

Examinând actele şi lucrările dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 7 martie 2016 pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti sub nr. x/2016, reclamanţii A. şi B. au chemat-o în judecată pe pârâta C. S.A., membră a D., solicitând să se constate caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei stipulate la art. 5.1 lit. a) din contractul de credit nr. x din 21 august 2008, să fie obligată pârâta să le restituie toate sumele încasate cu titlu de comision de administrare, în cuantum total de 1.069,5 CHF, echivalentul a 4.395,64 RON, calculate la cursul din 3 martie 2016 de 4,11 RON pentru 1 CHF, să se constate caracterul abuziv al clauzei de risc valutar stipulată la art. 8 pct. 1 din acelaşi contract, să fie stabilizat (îngheţat) cursul de schimb CHF-LEU la valoarea de la data încheierii contractului şi să se facă denominarea plăţilor în moneda naţională, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost indicate prevederile Legii nr. 193/200, O.G. nr. 21/1992, O.U.G. nr. 99/2006, Legii nr. 363/2007, O.U.G. nr. 50/2010, Legii nr. 288/2010, art. 15 din Constituţia României, art. 194 şi urm. din C. proc. civ., art. 992 C. civ., Directiva 93/13/CEE şi art. 276 din T.F.U.E.

Prin sentinţa civilă nr. 9376 din 11 august 2016, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a admis excepţia propriei necompetenţe materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Pe rolul acestei din urmă instanţe, cauza a fost înregistrată la secţia a VI-a Civilă, la 26 octombrie 2016, sub nr. x/2016.

Prin sentinţa civilă nr. 7735 din 8 decembrie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A., membră a D..

Împotriva hotărârii sus-menţionate, reclamanţii au declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 2332/A/2017 din 14 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Împotriva deciziei pronunţate în apel, reclamanţii A. şi B. au declarat recurs, solicitând casarea acesteia şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Cererea de recurs a fost depusă cu respectarea prevederilor art. 490 alin. (1) C. proc. civ. la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, instanţa care a pronunţat hotărârea atacată, în termenul prevăzut de art. 485 alin. (1) C. proc. civ., având în vedere că decizia atacată a fost comunicată apelanţilor-reclamanţi la 13 februarie 2018, aşa cum atestă dovezile de înmânare aflate la din dosarul de apel, iar calea extraordinară de atac a fost declarată la 16 martie 2018, astfel cum atestă data înscrisă pe ştampila poştei aplicată pe plicul în care a fost transmisă cererea de recurs, aflat la dosarul de recurs.

Se constată, astfel, că recursul a fost declarat şi motivat în termenul legal de 30 zile menţionat, calculat potrivit art. 181 alin. (1) pct. 2 şi alin. (2) C. proc. civ., având în vedere că acesta a început să curgă de la 13 februarie 2018 şi s-ar fi împlinit la 16 martie 2018, vineri, zi lucrătoare.

În memoriul depus la dosar, recurenţii-reclamanţi au indicat cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinând că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În concret, autorii recursului au susţinut că decizia atacată a fost dată cu greşita interpretare şi aplicare a art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, precum şi cu nerespectarea considerentelor deciziilor C.J.U.E., pronunţate în cauzele C-186/16, C-92/11 şi C-34/13 şi cele ale deciziei nr. 62/2017 a Curţii Constituţionale a României.

Detaliind, recurenţii au criticat aprecierea instanţei de apel în sensul că în speţă operează excluderea prevăzută la art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, consecinţa fiind imposibilitatea analizei clauzei stipulate la art. 8.1. din contractul de credit din perspectiva condiţiilor instituite de Legea nr. 193/2000.

În combaterea acestei concluzii au evocat şi citat amplu considerentele deciziei pronunţate în cauza C-186/16 a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi au făcut trimiteri la Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kusionovâ, C-34/13, şi la Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11.

Din perspectiva jurisprudenţei menţionate, autorii recursului au conchis că, procedând la verificările necesare, instanţa naţională trebuie să aibă în vedere că excepţia instituită la art. 1 alin. (2) din Directivă, este de strictă interpretare, astfel că pentru a opera excluderea clauzei de la controlul condiţiilor caracterului abuziv este necesar a fi îndeplinite două condiţii: clauza contractuală să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie.

De asemenea, au susţinut că jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie impune concluzia că cele două condiţii menţionate trebuie analizate prin raportare la obiectivul Directivei 93/13, respectiv la protecţia consumatorilor.

Au mai subliniat recurenţii că instanţa europeană a statuat că instanţa naţională trebuie să aibă că principală preocupare a analizei logico-juridice stabilirea caracterului obligatoriu sau nu al normelor mai sus evocate. În acest sens, au notat că, potrivit considerentului 13 din Directiva 93/13, de care instanţa de apel s-a prevalat în stabilirea ariei de excludere a clauzei stipulate la art. 8.1. din contractul de credit de la analiza prevăzută de Legea 193/2000, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă şi la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri. Astfel, au arătat că sintagma "să nu se fi instituit alte acorduri" vizează împrejurarea unui acord al părţilor cu privire la derogarea de la o normă obligatorie şi nu cu privire la facultatea/posibilitatea părţilor de a deroga de la o normă supletivă.

În continuare, au consemnat că, analizând aceeaşi situaţie în considerentele deciziei nr. 62/2017, Curtea Constituţională a României a statuat cu efect obligatoriu pentru instanţele de judecată că art. 1578 din C. civ. de la 1864, care instituie principiul nominalismului monetar, este în dreptul naţional o normă supletivă, caracteristica sa esenţială fiind aceea că părţile pot deroga de la aceasta. Cu alte cuvinte, au subliniat că la data încheierii contractului de credit, profesionistul avea posibilitatea legală să solicite restituirea creditului "acordat în CHF" în altă monedă (cum s-a procedat, de exemplu, în alte state europene, creditul se acorda în CHF, dar restituirea acestuia era realizată în EUR, raportat la cursul de schimb valabil la data scadenţei).

Din perspectiva celor arătate anterior, recurenţii au conchis că o analiză completă a operării sau nu a excluderii de la controlul caracterului abuziv, după cum se menţionează şi în paragraful 30 din decizia C-186/16 nu poate fi realizată, fără a ţine seama de "natura, de economia generală şi de prevederile contractelor de împrumut în discuţie, precum şi de contextul juridic şi factual în care se înscriu acestea din urmă".

Au mai consemnat recurenţii că încheierea contractului de credit s-a făcut la 21 august 2008, iar la dosarul cauzei au depus o serie de înscrisuri care atestă că, prin circulara internă din 10 iulie 2008, emisă de intimata-pârâtă, produsul "credit de consum fără garanţii în CHF" a fost anulat din oferta Băncii conform Hotărârii Comitetului Executiv nr. 162/10.07.2008.

Astfel, aceştia au notat că înscrisurile depuse în probaţiune dovedesc că anterior încheierii contractului în litigiu, intimata-pârâtă profesionist a cunoscut existenţa unui risc asociat creditării în valuta CHF şi în mod deosebit a creditării CHF.

Or, au subliniat că fapta profesionistului de a continua acordarea produsului de creditare în CHF cu garanţie imobiliară din luna aprilie 2008 şi până în luna octombrie 2008, se conturează cu şi mai mare gravitate, în contextul în care intimata cunoscând riscul a acţionat cu intenţie în sensul diminuării riscurilor proprii (diminuarea valorilor împrumutate, majorarea gradului de acoperire cu garanţii, eliminarea de la vânzare a produselor în CHF negarantate).

Totodată, autorii recursului au arătat că probatoriul administrat relevă fără echivoc că inserarea de către banca intimată a clauzei de restituire a creditului în moneda în care acesta a fost acordat, nu a urmărit alinierea la prevederile vechiul C. civ., ci a constituit o metodă de a-şi asigura restituirea în aceeaşi monedă, pentru a preîntâmpina eventuale pierderi în situaţia modificării costurilor sale de finanţare.

În final, referitor la acest capăt de cerere din acţiunea introductivă, au apreciat că înlocuirea clauzei contractuale cu o normă de drept supletiv, în situaţia constatării caracterului abuziv al clauzei contestate, nu poate fi făcută în temeiul art. 1578 C. civ. de la 1864, ci în temeiul art. 970 din acelaşi Cod, concluzia instanţelor de fond fiind greşită şi din această perspectivă.

În conformitate cu art. 6 şi 7 din Legea nr. 193/2000, recurenţii au arătat că clauzele abuzive cuprinse în contract şi constatate astfel fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege, nu produc efecte asupra consumatorilor, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul acestora, numai dacă, după eliminarea acestora, mai poate continua. Totodată, au susţinut că, în măsura în care contractul nu îşi mai poate produce efectele după înlăturarea clauzelor considerate abuzive, consumatorii sunt îndreptăţiţi să ceară rezilierea contractului, putând solicita, după caz şi daune-interese.

Au mai subliniat, de asemenea, că simpla constatare a nulităţii absolute a clauzei abuzive din contractul de credit nu constituie un remediu suficient, sens în care au arătat că pentru reechilibrarea raportului dintre părţi, instanţa de judecată trebuie să recurgă la principiile de bază ale contractelor sinalagmatice şi aplicând principiul solidarismului şi art. 970 C. civ. de la 1864, să reechilibreze contractul.

În consecinţă, au notat că un remediu efectiv, apt să înlăture consecinţele negative, îl constituie stabilizarea cursului de schimb valutar CHF-LEU, pentru efectuarea plăţilor pe toată perioada contractuală, intervenţia instanţei fiind permisă prin corelarea principiului bunei-credinţe şi cel al echităţii, sens în care au invocat în subsidiar, aplicarea "teoriei impreviziunii".

Prin cea de-a doua critică dezvoltată, recurenţii au vizat analiza clauzei stipulate la art. 5.1. lit. a) din contractul de credit dedus judecăţii, susţinând greşita interpretare a art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13 şi a art. 4 alin. (1) şi (6) din Legea nr. 193/2000.

În dezvoltarea acestei critici, autorii recursului au reliefat concluziile instanţei de apel, potrivit cărora: conţinutul contraprestaţiei pentru perceperea comisionului de administrare rezultă chiar din denumirea comisionului, profesionistul nu este obligat să expună activităţile concrete pe care le întreprinde, iar clauza defăimată ca abuzivă este exprimată într-un limbaj clar şi inteligibil ce nu necesită cunoştinţe tehnice sau de specialitate.

Prin raportare la considerentele relevate, au susţinut că interpretarea instanţei de prim control judiciar ar fi incorectă şi în dezacord cu jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, statuată prin deciziile nr. 578 din 14 februarie 2013 şi nr. 2797/2014.

Astfel, recurenţii au susţinut că, în speţă, clauza referitoare la comisionul de administrare nu este redactată într-un limbaj uşor inteligibil unui nespecialist în domeniul bancar, terminologia folosită nefiind explicitată de o manieră care să le permită înţelegerea motivelor pentru care intimata-pârâtă a perceput acest comision, respectiv care sunt argumentele în considerarea cărora sumele percepute cu acest titlu ar trebui suportate distinct de dobândă şi de garanţiile oferite în executarea obligaţiilor. De asemenea, au arătat că faţă de cele mai sus enumerate şi având în vedere că nu detaliază activităţile şi operaţiunile de administrare care să justifice perceperea unui asemenea comision, clauza evocată creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante.

Au mai subliniat că această clauză nu respectă nici exigenţele bunei-credinţe, comisionul respectiv afectându-le interesele patrimoniale, prin aceea că generează pentru bancă avantaje disproporţionate raportat la prestaţiile efectiv realizate de aceasta.

Autorii prezentului demers judiciar au subliniat că, în realitate, impunerea comisionului în discuţie are ca finalitate perceperea mascată a unui cost mai mare decât cel indicat în contract cu titlu de dobândă. În acelaşi sens, au arătat că respectivul comision de administrare nu face parte din preţul contractului şi în consecinţă poate face obiectul analizei din perspectiva caracterului abuziv având în vedere că acest comision de acordare se achită o singură dată la acordarea creditului, iar de plata acestuia este condiţionată acordarea creditului.

În continuare, recurenţii au arătat că revine băncii, respectiv furnizorului de servicii, obligaţia de a verifica dacă o cerere de creditare întruneşte condiţiile de acordare şi au conchis că prin urmare, costurile aferente activităţilor de verificare trebuie să incumbe celui care le impune. De asemenea, au arătat că operaţiunile realizate de angajaţii băncii în sensul menţionat sunt anterioare creditării efective, iar viitorul potenţial client nu are niciun control asupra activităţilor astfel desfăşurate.

Totodată, au arătat şi că aceste prestaţii ale băncii au fost realizate anterior întrunirii acordului de voinţă în vederea perfectării contractului de credit, iar costul aferent acestora este suportat doar de persoanele cărora li se acordă creditul solicitat, deşi aceleaşi resurse se consumă şi în cazul cererilor ce nu se finalizează prin acordarea de credit.

Un alt semn de întrebare ridicat de recurenţi şi lăsat în opinia acestora fără răspuns de instanţa de apel, vizează caracterul inteligibil al clauzei şi dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante, din perspectiva faptului că aşa-zisele operaţiuni efectuate de bancă se cuantifică prin raportare procentuală la soldul creditului, iar nu la volumul operaţiunilor efectiv realizate.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte, care a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea căii extraordinare de atac ca nefondată.

Conform art. 493 alin. (2)-(4) C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor introduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursului, raport care, după analiza acestuia în complet de filtru, a fost comunicat părţilor.

Prin încheierea din o6 octombrie 2020, conform art. 493 alin. (7) C. proc. civ., a fost respinsă excepţia nulităţii recursului, invocată de intimată prin întâmpinare. Recursul a fost admis în principiu şi s-a fixat termen de judecată pe fond a căii extraordinare de atac, cu citarea părţilor.

Analizând recursul, Înalta Curte va expune în cele ce urmează, considerentele asupra criticilor aduse deciziei atacate.

Primul motiv de recurs vizează aplicarea greşită a prevederilor art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, nerespectarea considerentelor care fundamentează deciziile obligatorii pronunţate de CJUE în cauzele C-186/16, C-92/11, C-34/13 şi Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 62/2017. De asemenea, s-au mai dezvoltat critici care pot fi calificate ca referindu-se la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE şi art. 1578 C. civ. din 1864. Toate criticile pot fi integrate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Motivele de nelegalitate invocate sunt îndreptate împotriva deciziei pronunţate în apel prin care s-a păstrat hotărârea primei instanţe de respingere a cererii principale privind constatarea caracterul abuziv al clauzei stipulate la art. 8.1 din contractul de credit, în temeiul Legii nr. 193/2000, precum şi a celorlalte capete de cerere referitoare la stabilizarea (îngheţarea) cursului valutar CHF-leu la cursul de la data semnării contractului şi la denominarea în monedă naţională a plăţilor.

Contractul de credit bancar ipotecar în discuţie a fost încheiat la data de 21 august 2008, fiind guvernat, prin urmare, de prevederile actelor normative în domeniul protecţiei consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv de Legea nr. 193/2000 şi de O.G. nr. 21/1992.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesionişti şi consumatori, actul juridic analizat este supus prevederilor din C. civ. de la 1864 relative la împrumutul de consumaţie cu dobândă, act normativ în vigoare la data când contractul a fost încheiat, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Potrivit prevederilor art. 8.1 din contractul de credit, părţile au convenit ca "orice plată efectuată de împrumutat în vederea rambursării creditului se va face în moneda în care a fost acordat creditul", respectiv în CHF.

Această clauză reprezintă o transpunere în convenţia părţilor a principiului nominalismului monetar reglementat la art. 1578 C. civ. de la 1864, potrivit cu care " obligaţia ce rezulta dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată si nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii".

În virtutea principiului nominalismului monetar consacrat prin aceste dispoziţii legale, debitorul obligaţiei de restituire rezultată dintr-un contract de împrumut de consumaţie, având ca obiect o sumă de bani, va fi liberat prin plata sumei numerice prevăzute în convenţie, indiferent de fluctuaţiile monedei convenite.

Norma legală analizată are caracter supletiv, fiind permis părţilor să deroge de la aceasta. Instanţa de recurs reţine că, în contractul de credit, nu există nicio stipulaţie contractuală prin intermediul căreia părţile să fi convenit menţinerea valorii obligaţiilor la un anumit nivel şi, pe cale de consecinţă, să înlăture incidenţa principiului nominalismului consacrat prin art. 1578 C. civ. de la 1864. În absenţa unor clauze derogatorii, devine incidentă norma de drept comun în această materie, prevăzută de art. 1578 C. civ. de la 1864, transpusă în clauza cuprinsă la art. 8.1 din contractul de credit.

Aşadar, această clauză contractuală reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă.

În categoria clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege intră şi dispoziţiile legale supletive.

Potrivit art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CE, "dispoziţiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflecta acte cu putere de lege [...]". Această prevedere este reluată şi prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, potrivit cu care "clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi".

Acest aspect rezultă din considerentul 13 al Directivei 93/13/CE, care precizează în mod expres faptul că normele supletive cad sub incidenţa art. 1 alin. (2) al directivei, astfel că acestea sunt excluse de la aprecierea caracterului abuziv. Potrivit considerentului 13, "formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă si la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri".

Acest considerent se regăseşte în Decizia preliminară pronunţată de CJUE în cauza C-92/11, prin care s-a stabilit următoarele:

"după cum reiese din al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziţii din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispoziţiilor menţionate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte, în lipsa unui aranjament diferit al părţilor în această privinţă (Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 26).

Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13/CEE este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 28, precum şi Hotărârea din 20 septembrie 2018, OTP Bank şi OTP Faktoring, pct. 53).

Într-o cauză recentă, respectiv în Decizia preliminară din 9 iulie 2020, N.G. şi OH împotriva E. S.A., C-81/19, CJUE a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, întrucât această dispoziţie nu face distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante (dispoziţii imperative) şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive (pct. 34 din hotărârea suscitată).

În plus, prin aceeaşi hotărâre, Curtea a adus, în sprijinul jurisprudenţei anterioare, considerente suplimentare, statuându-se că nu constituie "o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directivă, ci justificarea unei astfel de excluderi" (pct. 27) împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte. Altfel spus, nu este permis un control jurisdicţional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă naţională, pe baza verificării calităţii acelei norme de către judecătorul naţional.

Totodată, a statuat că este lipsit de relevanţă faptul că se poate deroga de la o dispoziţie de drept naţional supletivă, în ceea ce priveşte verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziţie este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive (pct. 35). În egală măsură, este lipsită de relevanţă împrejurarea că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze. O astfel de verificare nu poate interveni în situaţia în care clauza contractuală nu intră în domeniul de aplicare al Directivei (pct. 36 din hotărârea precitată).

Rezultă, din dezlegarea dată de CJUE acestei probleme, că o clauză contractuală care prevede restituirea împrumutului în valuta acordată intră sub incidenţa prevederilor art. 1 alin. (2) din Directivă, şi, deci, este exclusă din domeniul său de aplicare, dacă reflectă o normă naţională imperativă pentru părţi şi de la care acestea nu ar putea deroga sau dacă reflectă o normă naţională supletivă, care se aplică ope legis, în lipsa unui acord de voinţă contrar al părţilor.

Dispoziţiile contestate, care prevăd obligaţia împrumutatului de a restitui creditul în moneda în care i-a fost acordat, reprezintă o reluare a dispoziţiilor art. 1578 C. civ. de la 1864 privind nominalismul monetar.

Prin urmare, prevederea contractuală de la art. 8.1 din contractul de credit reflectă o normă de drept naţional cu caracter supletiv şi, întrucât părţile nu au înţeles să deroge de la aplicarea ei, are putere de lege între părţile contractante în temeiul art. 969 C. civ. de la 1864.

Aşadar, criticile formulate de recurenţii-reclamanţi nu pot fi primite pentru că acele clauze, denumite clauze de risc valutar, sunt excluse de la controlul jurisdicţional al caracterului abuziv potrivit art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CE, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, potrivit art. 3 alin. (2) din această lege, situaţie care face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condiţiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din aceeaşi lege.

În temeiul principiului nominalismului monetar, aplicabil potrivit art. 1578 C. civ. de la 1864, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia. Într-o atare situaţie, rezultă că împrumutatul şi-a asumat riscul valutar generat de deprecierea monedei în care îşi realizează veniturile faţă de moneda în care a contractat creditul şi în care trebuie să îl restituie.

Au mai motivat recurenţii că nu au fost informaţi cu privire la implicaţiile economice pe care le presupune încheierea contractului de creditare în CHF, contractul fiind unul standard, recurenţii neavând posibilitatea de a influenţa acest contract. Astfel de susţineri nu se constituie în critici de nelegalitate, fiind împrejurări de fapt care excedează analizei în cadrul controlului de legalitate specific recursului.

Cât priveşte pretinsa greşită aplicare a dispoziţiilor art. 970 C. civ. şi a teoriei impreviziunii, reflectată în Decizia Curţii Constituţionale nr. 623/2016, se impune a face o serie de precizări.

Reclamanţii nu au învestit instanţa de fond cu un capăt de cerere referitor la adaptarea contractului de credit, bazat pe impreviziune. Deşi au invocat, formal, incidenţa prevederilor art. 970 C. civ., în dezvoltarea motivelor de fapt ale cererii de chemare în judecată, dezechilibrul prestaţiilor părţilor contractante intervenit în cursul executării convenţiei, a fost folosit ca argument în susţinerea îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor ce impuneau restituirea împrumutului în moneda în care a fost acordat. De altfel, formularea a două capete de cerere, cu titlu principal, simultan, unul în constatare nulitate parţială contract şi unul în adaptarea convenţiei, bazată pe impreviziune, nici nu era posibilă, din moment ce a doua solicitare nu putea avea ca premisă decât o convenţie valabil încheiată.

Prin urmare, criticile formulate de recurenţii-reclamanţi, referitoare la greşita interpretare de către instanţa de apel a prevederilor art. 970 C. civ. şi a teoriei impreviziunii, astfel cum ar fi aceasta aplicabilă în lumina considerentelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 623/2016 şi contractelor încheiate anterior intrării în vigoare a Noului C. civ., sunt nefondate. Prin formularea lor, recurenţii se raportează la dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante contrar cerinţei bunei-credinţe şi, prin urmare, se tinde astfel la justificarea îndeplinirii condiţiilor pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor de risc valutar. Or, aşa cum s-a arătat în precedentele considerente, clauzele contractuale în discuţie sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, astfel că niciuna din prevederile acestei legi nu se aplică raportului juridic dedus judecăţii în privinţa clauzelor prin care împrumutatul s-a obligat să ramburseze suma împrumutată în moneda creditului.

Al doilea motiv de nelegalitate vizează caracterul abuziv al clauzei prevăzute de art. 5.1 lit. a) din contractul de credit încheiat cu intimata-pârâtă, prin care s-a stabilit în sarcina recurenţilor-reclamanţi obligaţia de a achita un comision de administrare în procent de 1% flat, calculat asupra sumei creditului contractat. Recurenţii au invocat interpretarea greşită a prevederilor art. 4 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE şi a prevederilor art. 4 alin. (1) şi (6) din Legea nr. 193/2000.

În esenţă, recurenţii au motivat că aceasta clauză nu a fost negociată, nu este redactată într-un limbaj clar şi inteligibil, fiind necesară clarificarea clauzei prin arătarea contraprestaţiei pe care profesionistul o realizează în schimbul perceperii sumei de bani cu titlu de comision de administrare.

Recurenţii susţin că, prin această clauză, s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar exigenţelor bunei-credinţe, prin exprimarea lui într-un procent din valoarea creditului, nefiind indicate în contract toate elementele necesare pentru perceperea acestui comision, putându-se considera şi că disimulează o dobândă.

Sub aspectul respectării cerinţei de redactare clară şi inteligibilă a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat în Decizia preliminară pronunţată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva F.., emil Kiss, Gyulane Kiss) că "art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În Decizia preliminară pronunţată în cauza precizată mai sus, Curtea de Justiţie a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de administrare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Nu pot fi reţinute afirmaţiile recurenţilor-reclamanţi potrivit cărora comisionul de administrare disimulează o dobândă. Dobânda este percepută pentru lipsa de folosinţă a sumei puse la dispoziţia clientului, în timp ce comisionul de administrare este solicitat pentru serviciile prestate de bancă, respectiv pentru monitorizarea/administrarea/gestionarea creditului. Nu există niciun indiciu care să contureze perspectiva că acesta comision ar intra în componenţa dobânzii, ca preţ al împrumutului.

Susţinerea privind lipsa negocierii este o chestiune de fapt, analizată prin hotărârea primei instanţe şi menţinută prin decizia pronunţată de instanţa de apel, reţinându-se că se prezumă a fi nenegociate clauzele contestate din contractul de credit, potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, câtă vreme profesionistul nu a adus dovezi concrete în sprijinul unei negocieri individuale a contractului. De asemenea, aspectele legate de lipsa de transparenţă a clauzei contestate şi afirmarea unui dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar exigenţelor bunei-credinţe nu se pot constitui în argumente de nelegalitate care să permită încadrarea în motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Instanţa de recurs reţine că aceste critici vizează temeinicia deciziei recurate, întrucât se referă la aspecte factuale ale cauzei. Or, controlul judiciar realizat în calea extraordinară de atac a recursului este limitat la verificarea legalităţii deciziei recurate, relevant în acest sens este art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Pe cale de consecinţă, criticile invocate, circumscrie motivului de recurs vizând caracterul abuziv al clauzei care reglementează comisionul de administrare, sunt neîntemeiate.

Faţă de toate considerentele ce preced, în temeiul art. art. 496 C. proc. civ., urmează a respinge recursul declarat de recurenţii-reclamanţi, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 2332/A/2017 din 14 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică astăzi, 2 februarie 2021.