Start date for late-payment penalties when RCA insurance damages are determined by final court judgment

Şedinţa publică din data de 24 septembrie 2020

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 12 februarie 2018 sub nr. x/2018, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta Societatea B. S.A. şi intervenientul forţat C., solicitând instanţei să dispună obligarea pârâtei la plata următoarelor sume: 40.000 RON, cu titlul de daune materiale, reprezentând prejudiciul suferit de către reclamantă în urma vătămărilor rezultate din acest eveniment - inclusiv câştigul nerealizat din munca în perioada 19.02-31.03.2017 şi contravaloarea cheltuielilor efectuate cu spitalizarea, analize medicale, recuperare medicală, medicamentele folosite, costurile controalelor medicale periodice, cheltuieli cu transportul, îngrijire personală; 450.000 RON, cu titlul de daune morale, pentru repararea prejudiciului produs de suferinţa fizică şi psihică îndurată - ca urmare a producerii accidentului, în perioada de spitalizare şi în perioada ce a urmat, precum şi datorita gravitaţii consecinţelor accidentului atât în plan fizic cât şi în plan emoţional; solicită de asemenea obligarea pârâtei la plata penalizării de 0,2% calculată la sumele arătate anterior pentru fiecare zi de întârziere începând cu data formulării cererii de chemare în judecată şi până la data plăţii efective, conform dispoziţiilor art. 38 coroborat cu art. 37 din Norma ASF privitoare la RCA nr. 23/2014. Totodată s-a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1349, 1376, 1377, 1381, 1385, 1386, 1387, 1388, 1391 C. civ., art. 1521-l525, toate coroborate cu art. 2199 şi următoarele, precum şi cu art. 2223-2226 C. civ. Legea 136/1995, Norma ASF privitoare la RCA nr. 23/2014

Prin sentinţa civilă nr. 3808 din 14 decembrie 2018 pronunţată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte acţiunea reclamantei A. şi a obligat pârâta Societatea B. S.A. la plata sumei de 200.000 de RON, a penalităţilor de întârziere aferente de 0,2%/zi începând cu data de 12 februarie 2018 până la data plăţii şi a cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.500 RON.

Prin sentinţa civilă nr. 620 din 12 martie 2019 pronunţată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Bucureşti a respins ca neîntemeiată cererea de completare a hotărârii formulată de reclamanta A., având ca obiect obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva sentinţei civile nr. 620 din 12 martie 2019 a declarat apel reclamanta A., iar împotriva sentinţei civile nr. 3808 din 14 decembrie 2018 a formulat apel pârâta B. S.A., ambele hotărâri fiind pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018.

Prin decizia civilă nr. 1684A din 21 octombrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost respins ca nefondat apelul declarat de pârâta S.C. B. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 3808 din 14 decembrie 2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

A fost admis apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 620 din 12 martie 2019 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că admite cererea şi completează sentinţa civilă nr. 3808 din 14 decembrie 2018, în sensul că obligă pârâta şi la plata sumei de 5.105 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. Obligă apelanta-pârâtă la plata sumei de 4.500 RON cheltuieli de judecată către apelanta-reclamantă.

Împotriva acestei decizii, pârâta B. S.A. a declarat recurs.

Prin memoriul de recurs, recurenta a solicitat, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

În argumentarea memoriului de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susţine că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a dispoziţiilor art. 50, pct. 1, lit. f) din Norma ASF nr. 23/2014, conform cărora, la stabilirea daunelor morale în caz de vătămare corporală, trebuie avute în vedere legislaţia şi jurisprudenţa din România. Faptul că, într-adevăr, aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, jurisprudenţa nu este încă stabilizată nu poate constitui un argument în sensul acordării unor despăgubiri excesive, ca în prezenta cauză. Or, daunele morale acordate sunt de 200.000 de RON, adică 5.000 de RON pentru fiecare zi de îngrijiri medicale, cuantum exagerat şi care se îndepărtează foarte mult de media jurisprudenţei din România, oricât de largă ar fi marja de apreciere a instanţelor, la care a făcut referire instanţa de apel.

Potrivit jurisprudenţei, însă, daunele morale trebuie să fie în măsură să amelioreze efectiv condiţiile proprii de viaţă. Tot jurisprudenţa a arătat însă, că aceste despăgubiri trebuie să fie rezonabile, cuantificarea acestora să fie justă şi echitabilă, să corespundă prejudiciului real şi efectiv, în aşa fel încât să nu se transforme într-o sursă de îmbogăţire a celui îndreptăţit să pretindă şi să primească daune morale.

Acestea sunt motivele pentru care trebuie subliniată necesitatea corelării cuantumului daunelor morale cu nivelul venitului mediu şi cu cel al dezvoltării economice din România.

Nivelul daunelor morale trebuie să fie în limite rezonabile, în concordanţă cu jurisprudenţa în materie, cu venitul mediu pe cap de locuitor şi cu nivelul general de dezvoltare economică a României.

Este adevărat că, aşa cum a reţinut instanţa de apel, nu există limite minime şi maxime în privinţa prejudiciului moral, însă recurenta apreciază că suma acordată este prea mare, instanţa de apel neţinând seama de criteriile echităţii şi proporţionalităţii cu urmările accidentului, având în vedere că daunele morale au rolul de a compensa pierderea produsă, fără să poată constitui o sursă de îmbogăţire.

Or, în speţă, instanţa de apel a avut în vedere mai degrabă rolul sancţionator al daunelor morale acordate, iar nu acordarea unei despăgubiri, în sensul dispoziţiilor legale arătate. Instanţa de apel şi-a însuşit motivarea sentinţei pronunţate de instanţa de fond şi nu a ţinut seama de faptul că daunele morale trebuie să aibă efect compensatoriu şi nici de faptul că aceste sume nu pot constitui amenzi excesive pentru autorii daunelor ori venituri nejustificate pentru victime.

Într-o altă critică se susţine că decizia atacată este dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 37 alin. (4) din Norma ASF nr. 23/2014, conform cărora:

"despăgubirea se plăteşte de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii şi cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească".

In speţă, daunele nu aveau caracter cert la data de 12 februarie 2018, moment de la care pârâta a fost obligată la plata penalităţilor, întrucât, în faza respectivă, daunele nu erau individualizate şi cuantificate prin documente.

In opinia recurentei, este nelegală obligarea la plata penalităţilor, din moment ce despăgubirile sunt rezultatul evaluării probatoriului. Astfel, răspunderea părţilor implicate şi întinderea acesteia au fost stabilite numai prin hotărâre judecătorească, motiv pentru care consideră că este nelegală obligarea sa la plata penalităţilor începând cu data menţionată.

Prin întâmpinarea depusă la data de 26 februarie 2020, intimata-reclamantă A. a solicitat în principal, pe cale de excepţie constatarea nulităţii recursului, în temeiul prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., coroborat cu dispoziţiile art. 488 din acelaşi cod, iar în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat si menţinerea în tot, a deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti.

Prin răspunsul la întâmpinarea intimatei, depus la 20 martie 2020, recurenta a solicitat înlăturarea susţinerilor acesteia ca fiind nefondate.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 7 mai 2020, potrivit dispoziţiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor la data de 13 mai 2020, intimata-reclamantă depunând punct de vedere.

Prin încheierea din 2 iulie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1684 A din 21 octombrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi a acordat termen la data de 24 septembrie 2020, cu citarea părţilor.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reţine că recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. este fondat, urmând a fi admis, pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurenta susţine că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a dispoziţiilor art. 50, pct. 1, lit. f) din Norma ASF nr. 23/2014, conform cărora, la stabilirea daunelor morale în caz de vătămare corporală, trebuie avute în vedere legislaţia şi jurisprudenţa din România.

Analizând aceste critici, Înalta Curte constată că aserţiunile recurentei nu sunt fondate, având în vedere că jurisprudenţa din România nu obligă instanţele naţionale decât în măsura în care hotărârile sunt pronunţate în cadrul celor două mecanisme de unificare a practicii judiciare, reprezentate de recursul în interesul legii şi sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

În acelaşi sens pot fi evocate şi dispoziţiile art. 1 C. civ., din conţinutul cărora, rezultă că hotărârile judecătoreşti pronunţate în cauze similare nu constituie izvor de drept.

În aceste condiţii, criticile referitoare la nerespectarea jurisprudenţei relevante în materia daunelor morale vizează exclusiv temeinicia deciziei recurate, nefiind astfel susceptibile de a fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Într-o altă critică se susţine că decizia atacată este dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 37, alin. (4) din Norma ASF nr. 23/2014, conform cărora:

"despăgubirea se plăteşte de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii şi cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească".

In acest context, recurenta susţine că daunele nu aveau caracter cert la data de 12 februarie 2018 - data introducerii cererii de chemare în judecată - moment de la care pârâta a fost obligată la plata penalităţilor, întrucât, în faza respectivă, daunele nu erau individualizate şi cuantificate prin documente.

Această critică este întemeiată, având în vedere că, în cauză, recurenta susţine că despăgubirea cuvenită reclamantei, ca efect al producerii riscului acoperit prin asigurarea obligatorie RCA a fost stabilită în cadrul procesului pendinte în sarcina pârâtei în calitate de asigurător RCA, context în care penalităţile de întârziere reglementate de art. 37 din Ordinul CSA nr. 14/2011 nu puteau fi acordate decât de la data la care pârâta, în calitate de asigurător, a primit hotărârea judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubiri pe care este obligat să o plătească.

Astfel, la data de 18 februarie 2017 - data producerii evenimentului rutier soldat cu vătămarea reclamantei - Ordinul CSA nr. 14/2011 nu mai era în vigoare, fiind abrogat de Norma nr. 23/2014 din 1 ianuarie 2015, care la rândul ei a fost abrogată de Norma nr. 39/2016 din 25/11/2016 privind asigurările auto din România, care la art. 20 alin. (1) prevede că "despăgubirile se stabilesc după depunerea cererii de despăgubire de către persoana prejudiciată sau asigurat, astfel:

lit. c) prin hotărâre judecătorească definitivă, în cazul în care nu s-a realizat înţelegerea între părţi".

Tot în acest context, se reţin şi dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă nr. 54/2016 din 14 septembrie 2016, în vigoare la data producerii accidentului, privind soluţionarea cererii de despăgubire, ce prevăd la art. 20 alin. (4), că "despăgubirea se plăteşte de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la împlinirea termenului de 30 de zile prevăzut la alin. (1) sub condiţia depunerii documentelor necesare stabilirii răspunderii şi cuantificării prejudiciului sau de la data la care asigurătorul RCA a primit o hotărâre judecătorească definitivă sau acordul entităţii de soluţionare a litigiului cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească".

Aşadar, despăgubirile la care era îndreptăţită reclamanta D., ca urmare a vătămării suferite de aceasta cu ocazia producerii evenimentului rutier, ce a avut loc la data de 18 februarie 2017, urmează a fi acordate de la data rămânerii definitive a hotărârii ce viza suma de despăgubire pe care asigurătorul RCA este obligat să o plătească.

În consecinţă, faţă de împrejurarea că, în speţă casarea deciziei atacate vizează doar momentul acordării penalităţilor, iar prima critică formulată de către recurentă ce viza daunele morale nu a fost primită de Înalta Curte, se constată că hotărârea instanţei de apel, pronunţată la 21 octombrie 2019 a rămas definitivă sub acest aspect.

În contextul relevat, Înalta Curte constată că instanţa de apel, în cadrul controlului de legalitate nu a procedat, în mod efectiv, la analizarea motivului de apel referitor la momentul de la care se pot acorda penalităţile de întârziere din perspectiva evoluţiei legislative, aspect ce nu poate satisface exigenţele unei analize a raportului juridic dedus judecăţii, în raport cu criticile de nelegalitate evocate.

Astfel, cu ocazia rejudecării cauzei, instanţa de apel se va preocupa să răspundă criticilor în raport cu temeiurile de drept invocate, în condiţiile în care aceasta nu a analizat aspectul ce viza momentul de la care se pot acorda în dosar penalităţile de întârziere, aferente despăgubirilor stabilite pe cale judecătorească.

Constatând că instanţa de apel nu a intrat în cercetarea pretenţiilor deduse judecăţii sub aspectul cererilor cu care a fost învestită, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (2) C. proc. civ., apreciază că se impune admiterea recursului declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1684 A din 21 octombrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, cu consecinţa casării deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1684 A din 21 octombrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă D. şi intimata-intervenientă C..

Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 septembrie 2020.