Abusiveness of mortgage credit fees and currency risk clauses under EU unfair terms law and monetary nominalism

Şedinţa publică din data de 24 septembrie 2020

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 22 ianuarie 2018, sub nr. x/2018, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele B. IFN S.A. şi C. - prin mandatar B. IFN S.A. a solicitat constatarea nulităţii absolute a clauzelor de la art. 5.1 lit. b) (privind comisionul de acordare), art. 5.1 lit. c) (privind comisionul de administrare) şi art. 6.1 (privind impunerea rambursării în moneda franc elveţian) din contractul de credit nr. x/24.04.2008 şi adaptarea pentru viitor a acestui din urmă articol, în sensul că plăţile se vor face la o valoare a francului elveţian cu jumătate din diferenţa dintre cursul acestei monede de la momentul plăţii şi valoarea aceleiaşi valute de la momentul contractării, conform cursului oficial al BNR. Totodată, se solicită şi repunerea în situaţia anterioară, prin restituirea tuturor sumelor achitate în temeiul acestor clauze, cu dobândă legală, precum şi obligarea pârâtelor la plata sumei de 6.000 Euro cu titlu de daune şi la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea din 19 septembrie 2018, Tribunalul Bucureşti a respins ca neîntemeiate excepţiile lipsei calităţii procesuale active, lipsei calităţii procesuale pasive şi excepţia prescripţiei extinctive invocate de pârâtele B. IFN S.A. şi C., prin mandatar B. IFN S.A..

Prin sentinţa civilă nr. 3372/2018 din 14 noiembrie 2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost admisă în parte cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâţii B. IFNSA, C. - prin mandatar B. IFN S.A., constatându-se caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor de la art. 5.1 lit. b) (privind comisionul de acordare) şi art. 5.1 lit. c) (privind comisionul de administrare) din contractul de credit nr. x/24.04.2008, precum şi a clauzelor referitoare la comisionul de administrare, astfel cum acestea se regăsesc în actele adiţionale la acelaşi contract.

A fost dispusă restituirea către reclamantă a tuturor sumelor încasate de pârâte în temeiul acestor clauze, precum şi plata către reclamantă a dobânzii legale calculate prin raportare la aceleaşi sume, aceasta curgând de la momentul fiecărei plăţi, până la stingerea integrală a îndatoririi de restituire; totodată, a fost respinsă în rest cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată, fiind compensate în tot cheltuielile de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta A. a declarat apel.

Pârâtele C. ROMÂNIA S.A., B. IFN S.A. şi C. - prin mandatar B. IFN S.A. au declarat apel împotriva aceleiaşi sentinţei, precum şi împotriva încheierii din 19 septembrie 2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2018.

Prin decizia civilă nr. 837A/2019 din 15 mai 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 3372/2018 din 14 noiembrie 2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

A fost admis apelul formulat de apelantele-pârâte C. România S.A., C. şi B. IFN S.A. împotriva încheierii din 19 septembrie 2018 şi a sentinţei civile nr. 3372/2018 din 14 noiembrie 2018 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu apelanta-reclamantă A..

A fost schimbată în parte sentinţa apelată, în sensul că respinge ca neîntemeiate capetele de cerere având ca obiect constatarea caracterului abuziv şi nulităţii absolute a clauzelor de la art. 5.1 lit. c) (privind comisionul de administrare) din contractul de credit nr. x/24.04.2008, a clauzelor referitoare la comisionul de administrare, astfel cum acestea se regăsesc în actele adiţionale la acelaşi contract, precum şi cele având ca obiect restituirea către reclamantă a sumelor încasate de pârâte în temeiul acestor clauze şi plata către reclamantă a dobânzii legale.

Au fost obligate pârâtele la plata către reclamantă a sumei de 2.000 RON cheltuieli de judecată, iar reclamanta a fost obligată la plata către pârâta B. IFN a sumei de 4.000 RON cheltuieli de judecată.

Au fost compensate cheltuielile de judecată până la concurenţa sumei de 2000 RON şi, în consecinţă a fost obligă reclamanta la plata către pârâta B. IFN a sumei de 2.000 RON cheltuieli de judecată.

Au fost menţinute restul dispoziţiilor sentinţei şi a fost obligată apelanta-reclamantă să plătească apelantei-pârâte B. IFN suma de 3.500 RON cheltuieli de judecată în apel.

Prin decizia civilă nr. 1290A/2019 din 11 septembrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca inadmisibilă cererea de completare a dispozitivului deciziei civile nr. 837A/2019 din 15 mai 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, formulată de apelantele-pârâte C. România S.A., B. IFN S.A. şi C..

Împotriva deciziei civile nr. 837A/2019 din 15 mai 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă au declarat recurs pârâtele B. IFN S.A. şi C., iar reclamanta A. a formulat recurs incident.

Motivele de casare privind recursul pârâtelor B. IFN S.A. şi C..

Prin memoriul de recurs, pârâtele B. IFN S.A. şi C. au invocat motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, pentru ca în urma rejudecării apelului să fie schimbată în tot decizia pronunţată în fond de Tribunalul Bucureşti, cu consecinţa respingerii în tot a cererii de chemare în judecată.

În argumentarea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentele susţin că în mod greşit a constatat instanţa de apel caracterul abuziv al clauzei care instituie comisionul de acordare.

În acest sens, se susţine că în mod eronat a apreciat instanţa de apel îndeplinirea cumulativă a condiţiilor prevăzute de Legea nr. 193/2000 pentru ca o clauză să fie abuzivă în prezenta cauză, întrucât prin decizia atacată, instanţa a realizat o interpretare eronată şi neloială a prevederilor Legii nr. 193/2000, invocate de intimata-reclamantă ca temei de drept, omiţând faptul că acestea presupun două condiţii pozitive şi două negative a căror îndeplinire cumulativă poate conduce la constatarea existenţei unei clauze abuzive.

Aşadar, pentru a stabili caracterul abuziv al unor clauze contractuale, instanţa trebuia să verifice îndeplinirea condiţiilor în mod cumulativ, întrucât neîndeplinirea unei singure condiţii conduce la calificarea clauzei ca nefiind abuzivă.

În acest sens, se arată că instanţa de apel a eludat prevederile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 referitoare la exceptarea acestei clauze contractuale de la controlul caracterului abuziv.

Aceasta deoarece, la nivelul legislaţiei din România nu există o reglementare care să autorizeze un control al clauzelor care descriu obiectul principal al contractului, ci dimpotrivă, conform art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 este interzis expres un astfel de control:

"Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil".

Acest articol reprezintă în realitate transpunerea art. 4 al Directivei nr. 93/13/CEE, care exclude prin alin. (2), clauzele privind obiectul şi preţul contractului de la controlul caracterului abuziv.

Obligaţia de transparenţă, vizează reglementarea unor clauze contractuale clare, fără echivoc, fără utilizarea de termeni confuzi ori ambivalenţi, pentru înţelegerea cărora nu se impune deţinerea de cunoştinţe de specialitate, această îndatorire, fiind, în egală măsură, îndeplinită de către recurentă.

Potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000:

"o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv".

În aprecierea îndeplinirii acestei condiţii, instanţa ar fi trebuit să dea eficienţă existenţei un minim de diligenţă din partea consumatorului, atât pentru a înţelege dispoziţiile contractuale pe care intenţionează să şi le asume, cât şi pentru a încerca influenţarea acestora. Doctrina a trasat limitele obligaţiei pozitive de transparenţă şi a obligaţiei negative de a nu prevedea clauze abuzive.

Faptul că în general contractele de credit conţin şi clauze standard, preformulate, nu poate conduce în mod automat la concluzia că indiferent de situaţie, consumatorul nu a cunoscut condiţiile de creditare, cât timp acestea au fost clar prevăzute în contract. La fel de eronată este şi aprecierea că în astfel de situaţii consumatorul nu poate influenţa clauzele respective.

În acest context, se observă însă că debitoarea nu numai că nu a recurs la nicio cerere prin care să propună o contraofertă recurentelor referitor la clauzele contestate în acest moment, dar nu a ridicat niciun fel de obiecţiuni, ci a fost chiar mulţumită de contractul de credit, timp de 9 ani.

In măsura în care aceasta a ales să stea în pasivitate şi nu a formulat nicio cerere prin care să influenţeze conţinutul clauzelor, recurenta nu o puteam obliga la modificarea clauzelor contractuale şi nici nu putea fi cea care iniţiază o negociere din moment ce aceasta a ales să semneze contractul de credit în forma propusă, fără a face niciun fel de obiecţiune.

Chiar dacă s-ar presupune prin absurd că acele clauze contestate nu au fost negociate, totuşi, nici Directiva CEE 93/13 şi nici legea internă nu înlătură obligaţia consumatorului de a da dovadă de o minimă diligenţă în momentul semnării contractului, întrucât protecţia oferită nu poate fi absolută, iar convenirea preţului presupune şi o apreciere subiectivă, în funcţie de nevoia economică concretă a consumatorului, nevoie pe care numai acesta singur o poate determina.

Pornind de la art. 4 din Legea nr. 193/2000 şi art. 4 al Directivei 93/13/CEE care prevăd noţiunea de "dezechilibru semnificativ" - doctrina a definit contractul semnificativ dezechilibrat ca fiind "contractul care şi-a pierdut utilitatea socială şi personală".

Partea care reclamă repararea prejudiciilor cauzate printr-un contract dezechilibrat trebuie să arate că acesta a rămas lipsit de utilitate în ceea ce-1 priveşte sau că a fost astfel reglementat încă de la data încheierii contractului.

Prin urmare, se invocă dispoziţiile Legii nr. 193/2000 nu ca urmare a unui prezumtiv dezechilibru contractual (care ar fi putut fi foarte simplu remediat, spre exemplu, prin refinanţarea creditului în condiţii mai avantajoase la o altă bancă), ci se profită de prevederile acestei legi în vederea obţinerii în mod nejustificat a eliminării comisioanelor.

Aşadar, perceperea comisionului de acordare a creditului este justificată prin prisma demersurilor efectuate de creditoare anterior încheierii creditului, pentru verificarea bonităţii clienţilor, verificări care se impuneau a fi făcute având în vedere suma substanţială împrumutată şi perioada lungă de timp pentru care era solicitat creditul.

Astfel, în mod greşit a reţinut instanţa de apel faptul că acest comision ar fi abuziv prin raportare la faptul că nu este menţionat în contract contraprestaţia la care se obligă recurentele în schimbul acestuia. La momentul încheierii contractului de credit nu exista nicio prevedere legală care să interzică perceperea acestui comision sau care să instituie în sarcina recurentelor obligaţia de a defini în contractul de credit comisionul de acordare.

În plus, din chiar denumirea acestui comision se poate cu uşurinţă observa că acesta este perceput pentru demersurile realizate în vederea acordării creditului.

În consecinţă, nu se poate susţine că reclamanta nu ar fi cunoscut ce reprezintă comisionul de acordare, în condiţiile în care semnificaţia acestuia rezultă chiar din denumire, nefiind vorba de termeni care nasc dubii cu privire la înţelesul acestora si care nu presupun, pentru înţelegerea lor, cunoştinţe de specialitate.

În acest sens, se arată că este regretabilă confuzia instanţei de apel raportat la acest comision şi comisionul de analiza invocând în acest sens inclusiv articolul 15 din Legea 190/1999. In primul rând se arată că instanţa de apel a confundat cheltuielile aferente dosarului de credit cu costurile efective ale creditului (cum e cazul comisioanelor agreate în acest sens). Pe de altă parte se arată că în cazul comisionului de analiză (inexistent de altfel în prezentul contract) e vorba de o verificare formală a depunerii documentelor necesare de către client, pe când în cazul comisionului de acordare este vorba de o analiza sintetica, aşa cum s-a arătat.

În concluzie, având în vedere toate argumentele expuse şi dată fiind valoarea relativ redusă şi proporţională cu valoarea creditului acordat, perceperea unui asemenea comision nu prezintă în niciun mod premisele de a crea un dezechilibru semnificativ în defavoarea consumatorului, aşa cum se susţine în mod neîntemeiat.

Mai susţin recurentele că instanţa de apel în mod greşit a apreciat că, clauzele contestate sunt contrare bunei-credinţe.

Astfel, dispoziţiile art. 4-7 din Legea nr. 363/2007 de natură a contura conduita consumatorului mediu sunt utile pentru interpretarea naturii abuzive a unei clauze, conform Legii nr. 193/2000, astfel încât instanţa urmează a analiza, conform criteriului bunei-credinţe, conduita recurentelor prin raportare la înţelesul noţiunilor de practici comerciale înşelătoare conform dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 363/2007.

Motivele de casare privind recursul incident declarat de reclamanta A.:

Prin cererea de recurs formulată, reclamanta A. a solicitat, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., admiterea recursului incident, casarea deciziei atacate şi, în urma rejudecării cauzei, schimbarea în parte a acesteia în ceea ce priveşte constatarea nulităţii absolute şi eliminarea din convenţia de credit a clauzelor privind comisionul de administrare (art. 5.1 lit. c) şi a) clauzelor de risc valutar (art. 6.1), precum şi repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului de credit atacat, prin obligarea intimatelor la restituirea sumelor plătite de reclamantă în contul comisionului lunar de administrare si a sumelor excedentar încasate de către intimatele, în raport cu valoarea CHF calculată, conform formulei de calcul menţionată la pct. I din acţiunea introductiva, de la momentul încheierii contractului de credit şi până la data plăţii efective, sume la care se va aplica dobânda legală raportată la momentul fiecărei plăţi.

La analiza pe fond a caracterului abuziv al clauzelor contestate, trebuie avute în vedere următoarele criterii: criteriul dezechilibrului semnificativ; criteriul lipsei bunei-credinţe; existenţa unei contraprestaţii specifice; criteriul lipsei transparenţei.

Astfel, nu se pot retine susţinerile instanţei de apel potrivit cărora "natura acestor servicii rezulta chiar din denumirea comisioanelor" şi "asemenea activităţi sunt de notorietate şi în mod evident necesare în activitatea băncilor de acordare a creditelor pe termen lung", banca fiind obligată să clarifice în contractul de credit de ce costurile legate de acordarea, administrarea şi monitorizarea creditului, precum şi beneficiul pe care şi 1-a propus, nu pot fi acoperite doar prin perceperea dobânzii.

Faptul că orice bancă desfăşoară operaţiuni de monitorizare a situaţiei creditului, de notorietate in activitatea băncii, face parte din firescul activităţii bancare, iar costurile ar putea fi acoperite prin perceperea dobânzii, banca nejustificând, în mod credibil, de ce mai era nevoie şi de comisionul de administrare, mai ales că afirmaţia potrivit căreia acest comision trebuie suportat de consumatori, nu face decât să întărească ideea că, de fapt, această clauză, privind comisionul de administrare, creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în defavoarea consumatorilor.

Caracterul semnificativ al dezechilibrului rezultă dintr-un simplu calcul economic, comisionul de administrare fiind plătit lună de lunii, de-a lungul derulării contractului, dublând practic dobânda.

Sub acest aspect trebuie reţinut că această clauză reprezintă un al doilea cost al creditului, cost care nu are o justificare într-o contraprestaţie din partea băncii.

Clauza, prin ea însăşi, creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, nefiind cunoscută şi negociată şi nici indicate în contract toate elementele necesare pentru perceperea acestui comision - nu este prevăzută baza de calcul la care se aplică procentul de 0,15 %.

Totodată, nu s-au arătat în contractul de credit care sunt activităţile şi operaţiunile de administrare care să justifice împrejurarea ca acest comision să se aplice lunar într-un procent din datorie, ca în situaţia administrării unui fond de investiţii, banca obţinând un avantaj disproporţionat faţă de prestaţia efectuată.

Cu privire la buna-credinţă, C.J.U.E. a arătat în hotărârea din 14 martie 2013, pronunţată în cauza Mohamed Aziz împotriva Caixa d'Estalvis de Catalunya, Tarragona i Manresa, amintind în considerentele directivei, că instanţa naţională trebuie să verifice dacă vânzătorul sau furnizorul, acţionând în mod corect şi echitabil faţă de consumator, se putea aştepta în mod rezonabil ca acesta din urmă să accepte o asemenea clauză în urma unei negocieri individuale.

Legat de acest aspect, se învederează faptul că recurenta nu a avut cunoştinţă de acest comision decât în ziua în care a fost programată la notarul băncii să semneze contractul de credit şi contractul de ipotecă. Dealtfel, atât oferta de credit, cât şi contractul de credit, contractul de vânzare-cumpărare, cât şi contractul de ipoteca poartă aceeaşi dată - 24 aprilie 2008.

Prin urmare, clientul nu are nicio posibilitate de a negocia comisioanele, el alegând unitatea de credit în funcţie de dobânda practicată. Astfel, după depunerea dosarului, banca face o preaprobare a creditului, urmând ca, în funcţie de sumă, clientul să identifice un apartament, să plătească un evaluator agreat de bancă şi să se prezinte în ziua stabilită de bancă la notarul acesteia împreună cu proprietarul, cu care în prealabil încheie un antecontract de vânzare-cumpărare.

Or, în această situaţie, nesemnarea contractului de credit în condiţiile impuse de către bancă, însemna pierderea sumelor avansate la evaluator precum şi garanţia promisiunii de cumpărare către proprietar.

În aprecierea criteriului bunei-credinţe, în contextul Legii nr. 193/2000, se consideră că este necesară evaluarea în ansamblu a comportamentului profesionistului, prin luarea în considerare a mai multor elemente anterioare, concomitente şi chiar posterioare încheierii contractului, chiar dacă, în principiu, valabilitatea clauzei se analizează în raport cu momentul încheierii actului juridic.

Cu referire la existenţa unei contraprestaţii specifice în cazul clauzelor care reglementează comisioane, recurenta susţine că analizând în ce măsură îi sunt aplicabile comisionului de administrare prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 şi având în vedere cele statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (C.J.U.E.) în hotărârea din 26 februarie 2015 pronunţată în cauza C-143/13 Bogdan Matei, D. împotriva României, Curtea de Apel Bucureşti a apreciat că prevederile contractului referitoare la comisionul de administrare nu pun probleme din perspectiva caracterului clar şi inteligibil, că "natura acestor servicii rezulta chiar din denumirea comisioanelor", că "asemenea activităţi sunt de notorietate şi în mod evident necesare în activitatea băncilor de acordare a creditelor pe termen lung".

Prin urmare, instanţa de apel face aprecieri abstracte cu privire la caracterul clar şi inteligibil al clauzelor contestate, considerând că acestea întrunesc criteriile pentru a fi calificate drept clare şi inteligibile, fiind suficientă, în opinia instanţei de apel, simpla denumire a comisioanelor, fără a mai fi necesară şi, neimpunându-se profesionistului să redea, în concret, toate activităţile prestate în cadrul serviciului.

În plus, deşi convenţia de credit prevede calcularea comisionului de administrare, aceasta nu specifică la ce valoare se aplică procentul de 0,15% şi nici perioada de timp pentru care se aplică, planul de rambursare fiind emis de către bancă ulterior încheierii convenţiei de credit.

Aşadar, comisionul de administrare nu corespunde nici unor contraprestaţii sau vreunor costuri contractuale şi nu reprezintă sub nicio formă un echivalent al folosinţei sumei împrumutate, pentru aceasta existând dobânda, percepută separat de către bancă şi în care se reflectă, totodată, şi profitul băncii. In mod paradoxal, dobânda percepută pentru acest credit a fost calculată şi în funcţie de comisioanele contestate, sume de care însă, în realitate, recurenta - reclamanta nu a beneficiat, ci dimpotrivă.

În plus, comisionul de administrare lunar era interzis în mod expres de dispoziţiile art. 15 din Legea nr. 190/1999, care indică în mod limitativ care sunt costurile pe care trebuie să le suporte consumatorul dintr-un contract de credit ipotecar.

Lipsa contraprestaţiei specifice pentru aceste comisioane percepute de bancă are o dublă semnificaţie, pe de o parte, face inaplicabilă excluderea prevăzută în art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 şi, pe de altă parte, dovedeşte şi îndeplinirea unei condiţii de fond a caracterului abuziv, aceea a existenţei unui dezechilibru semnificativ. Cu alte cuvinte, nu se poate manifesta mai plenar dezechilibrul juridic decât în lipsa contraprestaţiei.

Astfel, dacă în cazul dobânzii este clar care este contraprestaţia unei instituţii de creditare, în cazul comisioanelor este necesar a exista, pentru fiecare dintre acestea, o contraprestaţie specifică. Dacă am considera că acordarea împrumutului ar fi contraprestaţia corespunzătoare şi comisioanelor, ar însemna că, în realitate, natura juridică reală a acestora nu este diferită de cea a dobânzii.

Or, în aceste condiţii, concluzia este tocmai aceea că vorbim despre mascarea unei părţi a dobânzii. Din moment ce consumatorul îşi întemeiază alegerea în principal pe valoarea dobânzii (a celei denumită ca atare, nu a celei mascate) rezultă şi lipsa bunei-credinţe a profesionistului în influenţarea în acest mod a alegerii celeilalte părţi a contractului.

Faţă de aceste aspecte, recurenta arată că nu se poate trece peste superficialitatea instanţei de apel, care face o interpretare eronată a dispoziţiilor legale invocate. Astfel, odată ce instanţa de apel a constatat că este îndeplinită condiţia prevăzută de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind caracterul nenegociat al clauzelor contractuale contestate, aceasta trebuia să stabilească în continuare, ţinând cont de criteriile prevăzute la art. 3 alin. (1) şi la art. 5 din Directiva 93/13 dacă, având în vedere împrejurările proprii ale speţei, o astfel de clauză îndeplineşte criteriile bunei-credinţe, echilibrului contractual şi transparenţei.

Din graficul de rambursare, se poate observa faptul că valoarea comisionului de administrare este fluctuantă, în scădere, raportat la soldul creditului, or, acest lucru este o dovadă în plus a faptului că nu reprezintă altceva decât o dobândă mascată, deoarece nu poate însemna că o astfel de fluctuaţie este dependentă de acordarea unui serviciu specific.

Astfel, examinarea caracterului clar şi inteligibil al unei clauze nu ar trebui să se limiteze la aspectul pur redacţional al acesteia. Caracterul clar şi inteligibil al unei clauze contractuale trebuie apreciat pe baza aspectului dacă garantează consumatorului că dispune de informaţiile cu ajutorul cărora va fi în măsură să aprecieze avantajele şi inconvenientele încheierii unui anumit contract şi riscurile pe care şi le asumă prin acea operaţiune. Consumatorul trebuie nu numai să înţeleagă conţinutul unei clauze, ci şi obligaţiile şi drepturile aferente acesteia (pct. 81 din concluziile avocatului general în cauza Kasler).

În ceea ce priveşte criteriul lipsei transparenţei, se arată că, potrivit jurisprudenţei constante a C.J.U.E., revine instanţei naţionale obligaţia de a determina dacă o clauză contractuală întruneşte criteriile necesare pentru a fi calificată drept abuzivă în sensul art. 3 alin. (1) şi art. 5 din Directiva 93/13.

Astfel, instanţa naţională trebuie să stabilească dacă clauzele contestate îndeplinesc criteriile bunei-credinţe, echilibrului şi transparenţei prevăzute de această directivă.

Or, oferta de credit a fost emisă şi acceptată de reclamantă în aceeaşi zi în care a fost încheiat şi contractul de vânzare-cumpărare, respectiv în data de 24 aprilie 2008, existând astfel, o dată în plus, indiciile unui contract de adeziune, cu atât mai mult cu cât volumul şi complexitatea contractului ar fi impus un timp de reflecţie, însă reclamanta nu a avut cunoştinţă de existenţa comisionului de administrare decât în ziua semnării contractului.

În aceste circumstanţe, de pe poziţie de inferioritate contractuală, reclamanta, aflata în nevoia obţinerii unei sume de bani pentru cumpărarea unei case, s-a văzut obligată să contracteze, acceptând clauze generatoare de dezechilibre majore între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul reclamantei şi contrar cerinţelor bunei-credinţe.

Cu referire la clauza de risc valutar, în ceea ce priveşte clauza cuprinsă la art. 6.1 din convenţia de credit, recurenta solicită instanţei de recurs să constate caracterul abuziv al acesteia.

Astfel, în ce priveşte clauzele privind suportarea riscului valutar, acestea sunt lipsite de claritate şi necesită cunoştinţe de specialitate pentru a le înţelege, încadrându-se, astfel, în cerinţele art. X din Legea nr. 193/2000.

Aceste clauze, prin maniera în care au fost redactate, sunt abuzive şi susceptibile de a fi anulate din perspectiva caracterului inechitabil şi contrar principiului bunei-credinţe ca riscul valutar să fie suportat doar de către debitori, creditoarea asumându-şi o poziţie favorabilă şi continuând să încaseze, integral, dobânzile şi comisioanele, iar riscul fluctuaţiilor de curs valutar, care este considerabil în cazul CHF, fiind suportat doar de către reclamantă şi codebitori.

În acest context, se solicită instanţei de recurs să ţină cont de faptul că o astfel de variaţie de curs valutar nu era, în mod rezonabil, previzibilă la momentul încheierii convenţiei de credit şi reclamanta nu a avut posibilitatea negocierii vreunei clauze contractuale, contractul fiind unul de adeziune.

Astfel, se apreciază că sunt îndeplinite condiţiile cerute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, art. 78 din Legea nr. 296/2004 şi art. 2 pct. 16 din O.G. nr. 21/1992, în sensul că art. 6.1. din Convenţia de credit este una abuzivă, deoarece nu a fost negociată direct cu reclamanta şi a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în defavoarea reclamantei, contrar cerinţelor bunei-credinţe.

Astfel, nici în ceea ce priveşte art. 6.1. din convenţia de credit, caracterul negociat al contractelor nu poate fi apreciat doar prin simpla semnare a contractului, deoarece părţile nu se află pe poziţii de egalitate, nici în ce priveşte cunoştinţele de specialitate, nici în ce priveşte puterea de negociere, banca fiind un profesionist care se ocupă cu acordarea de credite, iar reclamanta împreună cu codebitorii fiind simple persoane fizice care nu au avut posibilitatea să negocieze, în cunoştinţă de cauză, contractul, ci doar să-1 semneze sau nu.

Faţă de susţinerile instanţei de apel cu privire la principiul nominalismului monetar din vechiul C. civ. (art. 1578), în temeiul căruia reclamanta ar fi fost obligată să restituie suma împrumutată în aceeaşi monedă în care i-a fost pus la dispoziţie creditul, dat fiind că împrumutatul şi-a asumat implicit şi riscul fluctuaţiilor monedei, se arată că nominalismul monetar este, de fapt, regula care permite conversia în RON a creditelor în altă monedă şi îngheţarea cursului la nivelul celui din data acordării creditului.

Aşadar, principiul nominalismului monetar nu interzice conversia în RON a creditelor în valută, ci este chiar regula originară care o impune în caz de fluctuaţie a cursului. Din dispoziţiile art. 1578 alin. (2) din C. civ. de la 1864 rezultă că, dacă există o fluctuaţie a "preţului" monedelor, anterioară scadentei împrumutului, plata liberatorie se efectuează numai în banii lichizi ai epocii, adică in "specia" aflătoare în curs la data plăţii.

Mai susţine recurenta că principiul nominalismului monetar nu interzice îngheţarea cursului la nivelul celui din data acordării creditului, ci este chiar regula originara care o permite în caz de fluctuaţie a cursului şi protejează debitorii faţă de creditorii tentaţi de cămătărie.

A susţine ca nominalismul monetar este (exclusiv) în favoarea creditorului, permiţându-i acestuia să treacă asupra capului debitorului-consumator tot riscul hiper-valorizării monedei contractului este absurd, întrucât normele relative la nominalismul monetar sunt supletive şi ca orice alte norme supletive, ele nu se impun părţilor, ci sunt menite să suplinească voinţa acestora, părţile pot deroga de la ele.

Conform art. 3 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, nu se poate supune analizei, sub raportul caracterului abuziv, o clauză care reflecta sau transpune în contract dispoziţii legale sau norme administrative obligatorii. Directiva 93/13/CEE dispune, la art. 1 alin. (2), după cum urmează:

"dispoziţiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispoziţiile ori principiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi, în special în domeniul transportului".

Raţiunea textului art. 3 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 este aceea că astfel de contracte forţate nu depind de voinţa niciuneia dintre părţi, deci nu este posibil un abuz de putere economica al profesionistului. Pe de alta parte, aceste clauze pot fi contestate prin alte metode, spre exemplu, prin atacarea legii care conţine acele clauze abuzive ca fiind contrare Dreptului UE sau CEDO.

Întrucât principiul nominalismului monetar este reglementat de norme supletive, este evident că el nu intra sub incidenţa si nici în înţelesul sintagmei "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii". De aici concluzia evidentă că o clauză relativă la riscul valutar, chiar dacă reflectă în contract principiul nominalismului monetar în înţelesul instanţei de apel, poate să fie supusă analizei sub raportul caracterului său abuziv.

În ceea ce priveşte principiile dreptului Uniunii referitoare la protecţia consumatorilor şi la echilibrul contractual, este necesar să se constate că Directiva 93/13 urmăreşte să asigure respectarea lor prin eliminarea din contractele încheiate cu consumatorii a clauzelor abuzive ca manifestare a unui dezechilibru între părţile contractante.

Or, astfel cum s-a subliniat deja, actele cu putere de lege şi normele administrative naţionale în litigiul principal nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 93/13, având în vedere că nu a fost invocată existenţa unei clauze contractuale abuzive. Prin urmare, în prezenţa unei lex specialis, precum Directiva 93/13, care exclude din domeniul său de aplicare o situaţie precum cea de faţă, principiile generale pe care se întemeiază aceasta nu îşi pot găsi aplicarea.

Având în vedere aceste consideraţii, trebuie să se răspundă la întrebările adresate de instanţa de trimitere că Directiva 93/13 şi principiile din dreptul Uniunii referitoare la protecţia consumatorilor şi la echilibrul contractual trebuie interpretate în sensul că sunt excluse din domeniul lor de aplicare acte cu putere de lege şi norme administrative ale unui stat membru, precum cele în discuţie în litigiul principal, "în lipsa unei clauze contractuale de modificare a conţinutului său a domeniului de aplicare al acestora".

Prin întâmpinarea depusă la 6 decembrie 2019, reclamanta A. a solicitat respingerea recursului declarat de pârâtele B. IFN S.A. şi C. împotriva deciziei atacate şi menţinerea soluţiei instanţei de fond (menţinută în apel) în ceea ce priveşte clauza cuprinsa la art. 5.1 lit. b) din contractul de credit (comisionul de acordare).

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 27 februarie 2020, potrivit dispoziţiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor la data de 3 martie 2020, părţile nedepunând punct de vedere.

Prin încheierea din 2 iulie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis în principiu recursurile declarate de recurentele-pârâte B. IFN S.A. şi C. şi recursul incident declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 837A/2019 din 15 mai 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi a acordat termen la data de 24 septembrie 2020, cu citarea părţilor.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reţine că recursul declarat de recurentele-pârâte B. I.F.N. S.A. şi C.. este fondat, urmând a fi admis, iar recursul incident declarat de recurenta-reclamantă A. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Recursul pârâtelor B. IFN S.A. şi C..

În argumentarea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentele susţin că în mod greşit a constatat instanţa de apel caracterul abuziv al clauzei care instituie comisionul de acordare.

În acest context, susţin recurentele, instanţa de apel trebuia să observe faptul că din moment ce comisionul de acordare reprezenta o prestaţie esenţială a contractului de credit şi o remuneraţie a unui serviciu prestat de recurentă, este evident că din perspectiva jurisprudenţei CJUE face parte din obiectul principal al contractului şi nu poate face obiectul cercetării caracterului său abuziv.

Aşadar, în raport de conţinutul clauzei referitoare la comisionul de acordare credit, transparenţa unei clauze se analizează prin raportare la posibilitatea unui consumator informat de a prevedea, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice şi juridice care rezultă din clauzele contractuale ce îl privesc (cauza Matei, C143/13, cauza Kasler şi Rabai, C-26/13).

În speţă, faţă de conţinutul clauzei referitoare la comisionul de acordare credit şi chiar faţă de denumirea comisionului, se constată că împrumutatul a fost în măsură să prevadă, la data încheierii convenţiei de credit, care sunt consecinţele juridice şi economice pe care le implică respectivul comision.

Aceasta deoarece, clauzele au fost exprimate în contractul de credit în termeni clari şi inteligibili, nefiind clauze complexe sau care să folosească un limbaj pentru înţelegerea căruia ar fi nevoie de cunoştinţe de specialitate. Această concluzie se desprinde din analiza clauzelor contestate, cu atât mai mult cu cât în conţinutul acestora se prezintă modul de calcul al acestora, prin raportare la valoarea creditului acordat.

De asemenea, se reţine că instanţa de apel nu a arătat prin ce anume clauzele contestate creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, având în vedere că doctrina este unanimă în a considera existenţa unui "dezechilibrul semnificativ" numai în situaţia absenţei unor prestaţii echivalente ca urmare a executării obligaţiilor contractuale de către părţi.

Aşadar, nefăcând nicio dovadă a disproporţiilor dintre obligaţiile părţilor la momentul semnării contractului, instanţa a apreciat în mod implicit îndeplinirea acestei condiţii, deşi perceperea comisionului de acordare a creditului este justificată prin prisma demersurilor efectuate de creditoare anterior încheierii creditului.

Mai mult, din înscrisurile depuse la dosarul cauzei se poate observa că recurentele au prestat servicii în concret în contrapartida perceperii comisionului de acordare, existând la dosar, documente care certifică verificările privind bonitatea împrumutatei.

Mai susţin recurentele că instanţa de apel în mod greşit a apreciat că, clauzele contestate sunt contrare bunei-credinţe, în condiţiile în care, acestea nu au întreprins nicio acţiune de convingere a încheierii contractului de credit, ci s-au limitat la prezentarea unei oferte, în care modul de stabilire al comisioanelor este unul clar stipulat, iar prin cererea de chemare în judecată reclamanta nu aduce niciun argument pentru care clauzele contestate ar fi contrare bunei-credinţe.

Într-o altă critică, recurentele susţin faptul că în mod eronat a stabilit instanţa de apel absenţa caracterului negociat al clauzei contractuale contestate, în contextul în care instanţa s-a rezumat la a prelua susţinerile intimatei, conform cărora, având în vedere existenţa unui contract de adeziune, rezultă în mod direct că nu ar fi fost negociate clauzele contractuale.

Astfel, aprecierile conform cărora, clauzele nu ar fi fost negociate cu recurenta contravin chiar obligaţiilor asumate de aceasta prin semnarea contractului de credit, iar instanţa în mod greşit a negat forţa juridică a respectivei prevederi, motivând că a fost inserată automat în contract, în condiţiile în care a apreciat că nu există vreun viciu de consimţământ.

Totodată trebuie observat şi că legislaţia din materia protecţiei drepturilor consumatorului nu impune profesionistului să procedeze la o dare de seamă cu privire la toate activităţile concrete care se circumscriu unui anumit serviciu prestat sau care se va presta, ceea ce ar conduce la inserarea în contractele de credit a unor aspecte nerelevante din perspectiva acordării creditului şi a obligaţiilor părţilor.

Mai mult, nicio dispoziţie în vigoare la momentul încheierii contractului de credit nr. x/24.04.2008 nu interzicea perceperea unui comision de acordare credit, în considerarea acelor activităţi de monitorizare a creditului.

În contextul relevat, Înalta Curte constată că instanţa de apel, în cadrul controlului de legalitate nu a procedat, în mod efectiv, la analizarea apelului pârâtelor, întrucât aceasta nu a arătat motivul pentru care clauzele contestate creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în condiţiile în care nu s-a făcut nicio dovadă a disproporţiilor dintre obligaţiile părţilor la momentul semnării contractului, instanţa apreciind în mod implicit îndeplinirea acestei condiţii, iar acest aspect nu poate satisface exigenţele unei analize a raportului juridic dedus judecăţii, din perspectiva aspectelor de nelegalitate evocate.

Astfel, cu ocazia rejudecării cauzei, instanţa de apel se va preocupa să analizeze apelul pârâtelor referitor la comisionul de acordare şi să răspundă criticilor formulate de părţi în susţinerea pretenţiilor şi apărărilor lor, în raport cu temeiurile de drept invocate.

Constatând că instanţa de apel nu a intrat în cercetarea pretenţiilor deduse judecăţii sub aspectul cererilor cu care a fost învestită, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (2) C. proc. civ., apreciază că se impune admiterea recursului declarat de recurentele-pârâte B. I.F.N. S.A. şi C.. împotriva deciziei civile nr. 837A/2019 din 15 mai 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, cu consecinţa casării deciziei atacate şi trimiterea cauzei aceleiaşi instanţe spre rejudecarea apelului pârâtei în ceea ce priveşte comisionul de acordare.

Recursul incident declarat de reclamanta A..

În argumentarea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susţine că, în fapt, decizia atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material - în ceea ce priveşte soluţia cu privire la valabilitatea clauzelor contractuale cuprinse la art. 5.1 lit. c) (comisionul de administrare) şi art. 6.1 (clauza de risc valutar) din convenţia de credit.

În acest context, recurenta arată că instanţa de apel nu a făcut aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, în ce priveşte comisionul de administrare, prevăzut la art. 5.1 lit. c) din contractul de credit, având în vedere că prin contract trebuia clarificată necesitatea perceperii comisionului de administrare, prin arătarea contraprestaţiei din partea băncii.

Sub aspectul motivului de recurs, care conţine critici referitoare la modalitatea de percepere a comisionului de administrare, Înalta Curte reţine, contrar susţinerilor recurentei, caracterul clar şi inteligibil al clauzei, care nu este influenţat de caracterul negociat sau nu al clauzei respective.

Arată recurenta că acest caracter clar şi inteligibil al clauzei contractuale trebuie analizat din punctul de vedere al comisionului la care se face referire, dar şi raportat la serviciile prestate de bancă în considerarea serviciului prestat.

Cu toate acestea, transparenţa unei clauze se analizează prin raportare la posibilitatea unui consumator informat de a prevedea, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice şi juridice care rezultă din clauzele contractuale ce îl privesc (cauza Matei, C143/13, cauza Kasler şi Rabai, C-26/13).

În speţă, faţă de conţinutul clauzei referitoare la comisionul de administrare şi chiar faţă de denumirea comisionului, se constată că împrumutatul a fost în măsură să prevadă, la data încheierii convenţiei de credit, care sunt consecinţele juridice şi economice pe care le implică acest comision de administrare.

Valoarea comisionului şi modalitatea lui de calcul sunt detaliat exprimate în contract, iar motivele perceperii lui rezultă cu uşurinţă din lecturarea art. 5.1 lit. c) din condiţiile particulare ale convenţiei.

Fiind indicat procentul de comision şi suma la care se aplică, această clauză transpune în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului la care se referă, aşa încât, puteau fi evaluate, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultau din clauză.

De observat şi că legislaţia din materia protecţiei drepturilor consumatorului nu impune profesionistului să procedeze la o dare de seamă cu privire la toate activităţile concrete care se circumscriu unui anumit serviciu prestat sau care se va presta, ceea ce ar conduce la inserarea în contractele de credit a unor aspecte nerelevante din perspectiva acordării creditului şi a obligaţiilor părţilor.

Mai mult, nicio dispoziţie în vigoare la momentul încheierii contractului părţilor nu interzicea perceperea comisioanelor denumite generic de către recurent "de administrare"pe lângă dobânda aferentă creditului; comisionul de administrare incluzând costul acelor activităţi de monitorizare a creditului.

Cu referire la clauza de risc valutar, în ceea ce priveşte clauza cuprinsă la art. 6.1 din convenţia de credit, recurenta solicită instanţei de recurs să constate caracterul abuziv al acesteia, întrucât acestea sunt lipsite de claritate şi necesită cunoştinţe de specialitate pentru a le înţelege, încadrându-se, astfel, în cerinţele art. X din Legea nr. 193/2000.

În ceea ce priveşte aspectele referitoare la clauza de risc valutar se reţine că, invocându-se asimetria informaţională a băncii faţă de recurent pentru a se transfera asupra acestuia integral riscul valutar, cu consecinţa creării unui dezechilibru contractual major şi contrar bunei-credinţe, se solicită în fapt de către reclamant intervenţia instanţei pentru a modifica clauzele contractuale în temeiul cărora împrumutatul are obligaţia restituirii integrale a creditului în aceeaşi cantitate de monedă în care a fost acordat.

Pe lângă echilibrul contractual care trebuia verificat de instanţă în baza art. 4 din Legea nr. 193/2000 şi care este şi unul juridic iar nu exclusiv economic, judecătorul cauzei nu se poate substitui părţilor în evaluarea intensităţii unei nevoi şi al utilităţii economice pe care un consumator o atribuie unei anumite contraprestaţii la momentul semnării contractului de credit.

Din momentul în care banca îşi execută obligaţia de a pune la dispoziţia împrumutatului suma în CHF, monedă străină, astfel cum i-a fost solicitată, riscul contractual presupune şi neexecutarea obligaţiilor de către consumator, iar în plus, acest risc nu se poate cunoaşte de la chiar momentul încheierii convenţiei de credit deoarece contractele conţin termene de plată foarte lungi.

Într-o altă critică, faţă de susţinerile instanţei de apel cu privire la principiul nominalismului monetar din vechiul C. civ. (art. 1578), în temeiul căruia reclamanta ar fi fost obligată să restituie suma împrumutată în aceeaşi monedă în care i-a fost pus la dispoziţie creditul, recurenta susţine că nominalismul monetar este, de fapt, regula care permite conversia în RON a creditelor în altă monedă şi îngheţarea cursului la nivelul celui din data acordării creditului.

Analizând prevederile contractuale al căror caracter abuziv se invocă şi din care reiese, în esenţă, că obligaţia împrumutatului este de a rambursa/restitui creditul în moneda în care a şi fost obţinut, Înalta Curte apreciază că acestea nu pot avea caracter abuziv, deoarece sunt în sensul art. 1578 din C. civ. de la 1864.

Din lecturarea acestui text de lege se constată că legiuitorul a consacrat în mod expres teoria nominalismului monetar şi că şi-a exprimat opţiunea ca fiecare din părţile unui contract de împrumut să suporte/beneficieze de eventualele fluctuaţii monetare.

Articolul 3, alin. (2) din Legea nr. 193/2000 preia dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, arătând că dispoziţiile sale nu se aplică clauzelor contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, iar în considerentul 13 al Directivei se vorbeşte despre excluderea clauzelor ce reflectă acte cu putere de lege, respectiv a acelor dispoziţii din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea acestora sau care sunt aplicabile din oficiu.

Astfel, şi în hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pronunţată în cauza C-186/16 Andriciuc şi alţii, paragraful 29, CJUE a menţionat că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13/CEE, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă."

Aşadar, se observă că prevederile contractuale ale părţilor din prezenta speţă nu reprezintă nimic altceva decât transpunerea în contract a prevederilor art. 1578 din C. civ. de la 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar aplica recurentei şi intimatei şi în lipsa menţiunilor din contract, în sensul obligării împrumutatului să restituie suma împrumutată în aceeaşi monedă în care i-a fost pus la dispoziţie creditul.

Faţă de cele prezentate, având în vedere şi dispoziţiile legale invocate şi hotărârea pronunţată de CJUE în cauza C-186/16 Andriciuc şi alţii, Înalta Curte constată că prevederile contestate pe acest aspect transpun în contract o dispoziţie legală supletivă şi, prin urmare, nu pot fi considerate abuzive.

Pentru toate aceste considerente, având în vedere şi dispoziţiile legale invocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul incident declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 837A/2019 din 15 mai 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentele-pârâte B. I.F.N. S.A. şi C.. împotriva deciziei civile nr. 837A/2019 din 15 mai 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu recurenta-reclamantă A. şi intimata-pârâtă C. ROMÂNIA S.A..

Casează în parte decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecarea apelului pârâtei în ceea ce priveşte comisionul de acordare.

Menţine în rest dispoziţiile deciziei atacate.

Respinge ca nefondat recursul incident declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 837A/2019 din 15 mai 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu recurentele-pârâte B. I.F.N. S.A. şi C.. şi intimata-pârâtă C. ROMÂNIA S.A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 septembrie 2020.