Lessor's appeal annulled as void; lease damages and vehicle transfer order upheld

Şedinţa publică din data de 24 septembrie 2020

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti la 1 august 2017 sub nr. x/2017, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. IFN S.A. (fosta C.) a solicitat instanţei să dispună transferul dreptului de proprietate către reclamantă a autovehiculelor care formează obiectul contractelor de leasing nr. x/24.10.2011, vizând autoturismul marca x, cu număr de înmatriculare x, serie saşiu x şi nr. x/23.04.2012, vizând autoutilitara marca x, cu număr de înmatriculare x, serie saşiu x şi obligarea pârâtei la plata de despăgubiri pentru prejudiciul produs prin încălcarea obligaţiei de transfer, în cuantum de 124.094 RON.

Prin sentinţa civilă nr. 9388/2017 din 29 noiembrie 2017 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a fost admisă excepţia necompetenţei materiale a instanţei şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Tribunalului Bucureşti, reţinându-se incidenţa dispoziţiilor art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 19 decembrie 2017, sub dosar nr. x/2017.

Prin cererea precizatoare înregistrată la 15 martie 2018, reclamanta a arătat că suma de 124.094 RON este compusă din suma de 83.396,10 RON, reprezentând contravaloarea chiriei pe care reclamanta a fost obligată să o suporte (achite) în vederea închirierii unui autoturism similar cu cel care face obiectul contractului de leasing nr. x/2011 şi din suma de 40.698 RON, reprezentând preţul transportului pe care reclamanta l-ar fi realizat cu autovehiculul de transport marfa ce face obiectul contractului de leasing nr. x/2012, calcul efectuat pentru perioada: 09.05.2017 - data la care trebuia transferat dreptul de proprietate şi până la 31.07.2017 - determinându-se în raport cu introducerea acţiunii ce face obiectul prezentei pricinii. A fost stabilit prejudiciul luându-se în calcul preţul transportului de marfă, conform procedurilor interne de la nivelul societăţii reclamante (detaliat în anexele - filele x si 29 vol. I), pentru un număr de zile lucrătoare (exceptând zilele de week-end şi sărbători legale) şi un minim de 2 curse/zi.

Prin sentinţa civilă nr. 3834/2018 din 19 decembrie 2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă s-a admis în parte cererea reclamantei A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta B. IFN S.A. (fosta C.) şi s-a dispus transferul dreptului de proprietate asupra autovehiculelor care au format obiectul contractului de leasing nr. x/24.10.2011 şi nr. y/23.04.2012, cu număr de înmatriculare x, serie saşiu x, marca x şi x, serie saşiu x, marca x, către reclamantă.

S-a hotărât că prezenta hotărâre ţine loc de act de vânzare-cumpărare.

A fost respinsă ca nefondată cererea privind obligarea pârâtei la plata de despăgubiri.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta A. S.R.L..

Prin decizia civilă nr. 1316 din 13 septembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a fost admis apelul formulat de reclamanta A. S.R.L. - prin lichidator judiciar D. SPRL împotriva sentinţei civile nr. 3834/2018 din 19 decembrie 2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că obligă pârâta la plata sumei de 124.094 RON, reprezentând daune interese, fiind menţinute în rest dispoziţiile sentinţei apelate.

Împotriva acestei decizii, pârâta B. IFN S.A. (fosta C.) a declarat recurs, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, având în vedere că hotărârea atacată este nelegală, fiind dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv: art. 16 din Ordonanţa de Guvern nr. 51/1997 privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing; art. 5 din Hotărârea de Guvern nr. 69/2012 privind stabilirea încălcărilor cu caracter contravenţional ale prevederilor Regulamentului (CE) nr. 1.071/2009 al Parlamentului European şi al Consiliului din 21 octombrie 2009 de stabilire a unor norme comune privind condiţiile care trebuie îndeplinite pentru exercitarea ocupaţiei de operator de transport rutier; prevederile Ordonanţei de Guvern nr. 81/2000 privind inspecţia tehnică periodică a vehiculelor înmatriculate sau înregistrate în România; art. 1353, art. 1530 din C. civ. şi art. 18 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei.

Astfel, în privinţa celor reţinute de către Curtea de Apel Bucureşti cu privire la interpretarea prevederilor art. 16 din O.G. nr. 51/1997:

"Dacă locatorul/finanţatorul nu respectă dreptul de opţiune al locatarului/utilizatorului, aşa cum este prevăzut în prezenta ordonanţă, locatorul/finanţatorul datorează daune-interese egale cu totalul prejudiciului produs prin încălcarea acestei obligaţii. Deci, legea dispune despăgubirea utilizatorului în cazul nerespectării culpabile a dreptului de opţiune", iar recurenta consideră că instanţa de apel în mod greşit a reţinut culpa pârâtei în producerea prejudiciului solicitat de către intimatul-reclamant, în condiţiile în care în speţa ne aflăm în prezenţa cauzei exoneratoare de răspundere reglementată de legiuitor în art. 1353 C. civ.

Aşadar, pentru angajarea răspunderii civile contractuale solicitate de către intimatul-reclamant şi obligarea recurentei la plata prejudiciului arătat în acţiune, era necesară îndeplinirea cumulativă a condiţiilor acestei răspunderi, respectiv existenţa faptei ilicite, a prejudiciului cert, a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciul cert, a vinovăţiei, precum şi inexistenţa unei cauze exoneratoare de răspundere.

În cauză, recurenta şi-a exercitat dreptul de proprietate asupra bunurilor ce au făcut obiectul contractelor de leasing, în sensul că în data de 21 iulie 2014 a formulat cerere de executare silită împotriva reclamantei în vederea reposesiei acestor bunuri în condiţiile în care în data de 2 aprilie 2014 prin Notificările nr. 109 şi 110 s-a procedat la rezilierea acestor contracte de leasing, în temeiul dispoziţiilor contractuale - art. 8 - respectiv legale - art. 15 din O.G. nr. 51/1997.

Or, în această situaţie singura ipoteză în care instanţa de apel ar fi putut reţine în sarcina recurentei săvârşirea unei fapte ilicite era aceea în care s-ar fi dovedit că s-ar fi exercitat abuziv dreptul de a formula cererea de executare silită în vederea reintrării în posesia bunurilor al căror proprietar era, la acel moment, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 1353 C. civ.

Aşadar, atunci când fapta prejudiciabilă a fost săvârşită în exercitarea unui drept subiectiv aceasta nu poate fi considerată ilicită, conform principiului neminem leadit qui suo jure uitur, fiind de esenţa oricărui drept subiectiv de a asigura titularului său o sferă de puteri şi o libertate în limitele cărora el nu poate fi răspunzător faţă de nicio persoană.

Prin urmare, recurenta consideră că în situaţia în care instanţa de apel ar fi aplicat în mod corect dispoziţiile legale evocate şi ar fi conferit aplicabilitate cauzei exoneratoare de răspundere invocată, ar fi reţinut faptul că în speţă nu este vorba despre o nerespectare culpabilă a dreptului de opţiune a utilizatorului, ci despre exercitarea de către recurentă cu bună-credinţă şi în mod legal a dreptului de proprietate, demersurile efectuate în vederea restituirii bunurilor fiind făcute doar cu scopul de a-şi proteja dreptul de proprietate.

O dovada în plus a bunei-credinţe în relaţia cu intimatul-reclamant este reprezentată de atitudinea recurentei de a efectua transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor de îndată ce instanţa de judecată s-a pronunţat în sensul de a dispune transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor în patrimoniul intimatului-reclamant.

Şi în privinţa existentei prejudiciului solicitat, recurenta consideră că soluţia pronunţată de instanţa de apel este de asemenea nelegală, având în vedere faptul că a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 1530 si următoarele C. civ., întrucât prejudiciul solicitat a fi reparat nu este consecinţa directă şi necesară a neexecutării fără justificare sau culpabilă a obligaţiei de a realiza transferul dreptului de proprietate având în vedere că demersurile recurentei au fost întemeiate şi justificate de dreptul de proprietate al B. IFN S.A. asupra bunurilor, de existenţa în contabilitatea sa a datoriei intimatului-reclamant la contractele de leasing - în cuantum de 866.621,09 RON şi cu care recurenta a fost înscrisă la masa credală a societăţii A. S.R.L., precum şi de dreptul conferit de legiuitor de a reintra în posesia bunurilor în situaţia rezilierii contractelor - art. 15 din O.G. nr. 51/1997.

Totodată, pentru a conduce la tragerea la răspundere, prejudiciul trebuie să fie real, adică efectiv, sigur şi nu eventual chiar dacă nu ar fi actual ori prejudiciul solicitat de către intimatul-reclamant ar fi reprezentat de paguba materială creată prin imposibilitatea folosirii bunurilor pentru derularea activităţii sale în temeiul unor contracte derulate cu alţi profesionişti, însă acest prejudiciu nu este unul cert.

Neexistând fapta ilicită săvârşită de recurentă şi niciun prejudiciu cert care să le poată fi imputat, se consideră că în mod greşit s-a reţinut existenţa legăturii de cauzalitate dintre interpretata faptă ilicită a pârâtei şi prejudiciul solicitat de intimatul-reclamant; de asemenea, nici condiţia vinovăţiei nu poate fi reţinută în sarcina sa, în condiţiile în care temeiul de drept avut în vedere în demersurile de executare silită dovedeau culpa intimatului-reclamant pentru nerespectarea clauzelor contractuale şi îndreptăţeau recurenta la a reintra în posesia bunurilor al căror proprietar era si care se aflau în posesia intimatului-reclamant.

Instanţa de apel a dat o interpretare greşită şi dispoziţiilor art. 5 din Hotărârea de Guvern nr. 69/2012, reţinând faptul că intimatul-reclamant ar fi putut fi sancţionat contravenţional pentru nerespectarea obligaţiei de a face dovada punerii la dispoziţia conducătorului auto pentru autovehiculele cu care efectuează transport rutier, a contractului de leasing sau de închiriere, în original sau în copie conformă, întrucât la data expirării contractelor nu se mai putea pretinde că exista un contract valabil care permitea utilizarea autovehiculul pe drumurile publice.

De asemenea, instanţa de apel a aplicat prevederile menţionate, în mod greşit situaţiei de fapt din speţă, întrucât pentru bunul ce face obiectul contractului de leasing nr. x/24.10.2011 - având ca obiect autovehiculul marca x - nu se efectua niciun transport rutier şi deci nu era necesar a se prezenta contractul de leasing sau copia conformă a acestuia la o eventuală oprire în trafic, acestui contract nefiindu-i aplicabile prevederile Hotărârii de Guvern nr. 69/2012.

Cât privesc cele reţinute de instanţa de apel cu privire la faptul că la datele de 10 noiembrie 2016, respectiv 31 iulie 2017 termenul pentru inspecţia tehnică periodică era expirat, astfel că reclamanta nu putea, în lipsa unor titluri care să ateste posesia legală a vehiculelor, să efectueze ITP-ul şi să pună vehiculele în circulaţie, se apreciază că şi în acest caz instanţa de apel a aplicat greşit normele de drept material, întrucât pentru efectuarea ITP-ului nu era necesar a se prezenta contractul de leasing, motiv pentru care se apreciază că instanţa de apel, în mod greşit a aplicat prevederile legale şi a concluzionat că lipsa contractelor de leasing valabile a determinat intimatul-reclamant să nu realizeze inspecţia şi să pună în circulaţie vehiculele, deşi acestea se aflau în posesia sa.

Mai susţine recurenta că, instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolventei şi a concluzionat faptul că nu era necesar ca administratorul judiciar al intimatului-reclamant să îşi exprime acordul în mod expres în privinţa contractului de închiriere încheiat de către intimatul-reclamant cu societatea E. S.R.L., întrucât până la ridicarea dreptului de administrare activitatea debitoarei era condusă de administratorul special, legea neimpunând dovada unui asemenea control pentru actele administratorului, deşi în art. 18 alin. (2) lit. e) din lege se menţionează faptul că administratorul special administrează activitatea debitorului, sub supravegherea administratorului judiciar, iar conform art. 19 alin. (1) lit. e) din acelaşi act normativ, administratorul judiciar trebuie să supravegheze operaţiunile de gestionare a patrimoniului debitorului, ori prin încheierea unui contract de închiriere cu E. S.R.L. patrimoniul debitorului se modifica, în speţă, pasivul acesteia prin creştea cheltuielilor societăţii în insolvenţă, astfel încât era imperios necesar a exista acordul expres al administratorul judiciar pentru încheierea oricărui contract care marea pasivul societăţii; faptul că acţiunea ce a format obiectul dosarului a fost susţinută şi de către administratorul judiciar nu poate suplini acordul expres al acestuia ce trebuia să existe la data încheierii contractului de închiriere nr. x cu E. S.R.L., respectiv la data de 26 octombrie 2016.

În acest context, recurenta consideră că în speţă nu s-a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile contractuale de către intimatul-reclamant, cum în mod corect a reţinut instanţa de fond, instanţa de apel în mod greşit, prin aplicarea eronată a normelor de drept material, a schimbat hotărârea instanţei de fond şi a pronunţat o hotărâre nelegală, astfel încât se impune ca prin admiterea cererii de recurs şi dispunerea rejudecării cauzei, instanţa de apel să revină asupra soluţiei date în cauză şi să pronunţe o hotărâre legală, care să reflecte adevărul în cauza de faţă.

Prin întâmpinarea depusă la data de 20 decembrie 2019, reclamanta A. S.R.L. solicită respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea deciziei atacate ca fiind legală.

Prin răspunsul la întâmpinarea intimatei, depus la 16 ianuarie 2020, recurenta solicită înlăturarea susţinerilor acesteia ca nefondate şi admiterea recursului astfel cum a fost formulat în cauză.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 27 februarie 2020, potrivit dispoziţiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor la data de 4 martie 2020, părţile depunând punct de vedere.

La termenul din 2 iulie 2020, completul de filtru a constatat că nu poate fi întrunită unanimitatea, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu privire la soluţia propusă prin raportul întocmit, astfel că a dispus amânarea cauzei la 24 septembrie 2020, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, în vederea discutării excepţiei nulităţii recursului, în raport cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Astfel că, la termenul din 24 septembrie 2020, în temeiul dispoziţiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora, instanţa se va pronunţa cu prioritate asupra excepţiilor de fond sau de procedură, care fac de prisos în tot sau în parte cercetarea fondului pricinii, Înalta Curte a luat în examinare excepţia nulităţii recursului invocată din oficiu şi, analizând actele dosarului din perspectiva normelor legale incidente, a reţinut următoarele:

Potrivit dispoziţiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ. sancţiunea nulităţii intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din acelaşi cod.

Aşa fiind, încadrarea motivelor de recurs în cele enumerate de lege este o cerinţă care consacră legislativ o practică îndelungată şi stabilă a instanţelor judecătoreşti, în condiţiile în care şi sub imperiul vechii legi de procedură sancţiunea nulităţii exista şi era reglementată atunci când, nefiind structurate, criticile din recurs nu puteau fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. de la 1865.

Astfel, din dispoziţiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reţine că instanţele au obligaţia de a verifica dacă motivele invocate de recurentă se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerinţa nu este îndeplinită, operează sancţiunea nulităţii recursului.

Aşadar, pentru a se putea constata că recursul este motivat, autorul căii de atac trebuie să arate în ce constă nelegalitatea hotărârii pe care a atacat-o, iar dezvoltarea motivelor de nelegalitate presupune încadrarea lor într-unul dintre motivele limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă recurentul aduce critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate şi arată în ce constau greşelile de judecată săvârşite de instanţă, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 menţionat mai sus.

Din analiza memoriului de recurs, se constată că motivele invocate prin memoriul de recurs nu pot fi analizate din perspectiva dispoziţiilor art. 488 C. proc. civ., conform cărora, casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate.

În speţă, se constată că recurenta-pârâtă B. IFN S.A. nu s-au conformat exigenţelor art. 489 C. proc. civ., neformulând critici care să poată fi încadrate din oficiu în vreunul din cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., aceasta susţinând că decizia atacată a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 16 din O.G. nr. 51/1997 privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing, art. 5 din H.G. nr. 69/2012 şi art. 18 din Legea nr. 85/2006.

Cu referire la critica ce vizează transferul dreptului de proprietate către reclamantă a autovehiculelor care formează obiectul contractelor de leasing nr. x/24.10.2011, vizând autoturismul marca x, cu număr de înmatriculare x, serie sasiu x şi nr. x/23.04.2012, vizând autoutilitara marca x, cu număr de înmatriculare x, serie sasiu x, precum şi buna-credinţă a recurentei se constată că acestea nu pot fi primite, având în vedere că au intrat în puterea lucrului judecat, întrucât prin sentinţa civilă nr. 3834 din 19 decembrie 2018, Tribunalul Bucureşti a admis în parte cererea dispunând transferul dreptului de proprietate asupra autovehiculelor care au format obiectul contractelor de leasing către reclamantă, respingând ca nefondată cererea privind obligarea pârâtei la plata de despăgubiri, iar împotriva acestei soluţii, pârâta B. IFN S.A. nu a formulat apel, ci doar reclamanta A. S.R.L., care a solicitat modificarea în parte a sentinţei atacate, în sensul obligării intimatei-pârâte la plata daunelor-interese.

În ceea ce priveşte critica referitoare la despăgubirile civile, se constată că aceasta vizează netemeinicia deciziei atacate, având în vedere că susţinerile recurentei se referă la faptul că instanţa de apel a dat o interpretare greşită dispoziţiilor art. 5 din Hotărârea de Guvern nr. 69/2012, prin aplicarea acestor prevederi în mod greşit situaţiei de fapt şi că instanţa de apel a aplicat greşit normele de drept material speţei făcând referire la documentele necesare pentru efectuarea Inspecţiei Tehnice Periodice unui vehicul, precum şi menţiuni privitoare la existenţa în contabilitatea recurentei a datoriei intimatului-reclamant la contractele de leasing, chestiuni ce au fost analizate de instanţa de apel, recurenta nefăcând altceva decât să reia sub o altă formă aspectele susţinute în faţa Curţii de Apel Bucureşti.

Aşadar, simpla indicare a unui text de lege şi nemulţumirea părţii faţă de soluţia pronunţată, fără a se dezvolta şi arăta, în concret, în ce constau greşelile săvârşite de instanţă şi legea încălcată, pentru a se putea, astfel, verifica încadrarea acestuia în cazurile limitativ prevăzute de art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ., nu este suficientă pentru a justifica admiterea recursului, lipsa acestora fiind sancţionată de textul de lege invocat cu nulitatea cererii.

Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanţa de apel, recurenta tinde să obţină o nouă verificare a susţinerilor sale, cu toate că legea recunoaşte doar dublul grad de jurisdicţie şi căile extraordinare de atac, iar nu şi al treilea grad devolutiv.

Prin urmare, motivele de recurs trebuie să vizeze critica hotărârii judecătoreşti atacate, în cauză, susţinerile recurentei prezentate de aceasta drept motive de recurs nu conţin critici, în sens propriu, împotriva deciziei atacate, astfel că, fără a face referiri la soluţia apelului şi fără a arăta în concret motivele de nelegalitate a deciziei atacate, recurenta a reluat de fapt criticile formulate împotriva hotărârii de primă instanţă.

Or, prin decizia atacată, s-a răspuns deja acestor critici, potrivit considerentelor pe larg dezvoltate, pe care instanţa de apel le-a expus în conturarea soluţiei adoptate.

Prin urmare, fără a face referiri la soluţia apelului, fără să combată în vreun fel argumentele instanţei de apel şi fără a formula critici susceptibile de cenzură în recurs, recurenta a nesocotit existenţa judecăţii anterioare şi natura căii de atac a recursului.

Recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care se supune cenzurii judiciare controlul conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept, şi, ca urmare, atunci când criticile formulate nu se raportează punctual la conţinutul deciziei supuse acestei căi extraordinare de atac, este atrasă nulitatea recursului, întrucât, ele nu combat dezlegarea juridică dată problemelor litigioase prin hotărârea instanţei de apel.

Aşadar, în cuprinsul cererii de recurs deduse judecăţii nu se regăsesc critici propriu-zise la adresa deciziei din apel, care face obiectul recursului, ceea ce ar fi presupus indicarea punctuală de către recurentă a motivelor de nelegalitate, prin raportare la soluţia pronunţată în apel şi la argumentele folosite de instanţă în fundamentarea acesteia.

În aceste circumstanţe, se constată că, recurenta, în cuprinsul cererii de recurs, nu relevă critici de nelegalitate a deciziei instanţei de apel, aceasta formulând critici pe situaţia de fapt, indicând în mod formal, ca temei de drept motivul de recurs înscris în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Constatând, deopotrivă, că nu sunt nici motive de ordine publică, ce ar putea fi invocate din oficiu, de către instanţa de recurs, conform art. 489 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte, dând eficienţă textului de lege invocat, va admite excepţia nulităţii, invocată din oficiu, şi va anula recursul declarat de recurenta-pârâtă B. IFN S.A. împotriva deciziei civile nr. 1316 din 13 septembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.R.L. - prin lichidator judiciar D. SPRL.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia nulităţii recursului.

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă B. IFN S.A. împotriva deciziei civile nr. 1316 din 13 septembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.R.L. - prin lichidator judiciar D. SPRL.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 septembrie 2020.