Consumer loan clauses upheld as fair; borrowers' abuse challenge and restitution claim fail

Şedinţa publică din data de 24 septembrie 2020

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 27 aprilie 2017, sub nr x/2017 reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A. au solicitat să se constate caracterul abuziv al următoarelor clauze stipulate în convenţia de credit nr. x/12.08.2008: a) clauzele conţinute la art. 2.3. din Condiţiile speciale, referitoare la comisionul de acordare a creditului; b)clauza conţinută la art. 2.2. din Actul adiţional nr. x/24.12.2009 la Condiţiile speciale de creditare, referitoare la marja fixă; să se constate nulitatea absolută a clauzelor sus-menţionate; obligarea pârâtei la restituirea sumei de 2400 CHF, reprezentând contravaloarea comisionului de acordare a creditului, precum şi a dobânzii legale aferente acestei sume, de la data încasării acestuia, 12.08.2008 şi până la data plăţii efective; obligarea pârâtei la restituirea sumei reprezentând diferenţa de dobândă dintre dobânda menţionată în convenţia de credit şi dobânda percepută ulterior şi majorată în mod unilateral; obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente, a diferenţei de dobândă dintre dobânda curentă menţionată în convenţia de credit şi dobânda percepută ulterior şi majorată în mod unilateral de la data achitării fiecărei sume şi până la data plăţii efective a acesteia.

La data de 11 octombrie 2017, reclamanţii au depus cerere precizatoare a cererii introductive de instanţă prin care au solicitat să se constate caracterul abuziv al următoarelor clauze stipulate în convenţia de credit nr. x/12.08.2008: a) clauza conţinută la art. 2.3. din Condiţiile speciale, referitoare la comisionul de acordare a creditului; b) clauza conţinută la art. 2.2. din Actul adiţional nr. x/24.12.2009 la Condiţiile speciale de creditare, referitoare la marja fixă; să se constate nulitatea absolută a clauzelor sus-menţionate; obligarea pârâtei la restituirea sumei de 2400 CHF, reprezentând contravaloarea comisionului de acordare a creditului, precum şi a dobânzii legale aferente acestei sume, de la data încasării acestuia, 12.08.2008 şi până la data plăţii efective; obligarea pârâtei la restituirea sumei reprezentând diferenţa dintre marja fixă, de 4,9 %/an stabilită în contractul iniţial şi 5,4 %/an, stabilită prin actul adiţional; obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente diferenţei de marjă fixă, de la data achitării fiecărei sume şi până la data plăţii efective a acesteia.

Prin sentinţa civilă nr. 1787 din 6 iunie 2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Civilă a fost respinsă ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A..

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii A. şi B..

Prin decizia civilă nr. 1448A din 26 septembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 1787 din 6 iunie 2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017.

Împotriva acestei decizii, reclamanţii A. şi B. au declarat recurs, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, admiterea apelului şi, pe cale de consecinţă, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată, precizată şi completată, având în vedere că hotărârea recurată este nelegală, fiind dată cu aplicarea greşită a art. 4 din Legea 193/2000, art. 93 lit. e) şi g) din O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor şi art. 969-970 şi art. 5 C. civ. din 1864.

În argumentarea memoriului de recurs, recurenţii susţin că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a art. 4 din Legea nr. 193/2000, art. 93 lit. e) şi g) din O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor şi art. 969-970 şi art. 5 vechiul C. civ.

În acest context, se arată că, în mod greşit a reţinut instanţa de apel, cu referire la comisionul de acordare că acesta nu intră sub incidenţa art. 4 alin. (6) din Legea 193/2000 şi a art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE.

Astfel, analiza caracterului abuziv al oricărei clauze contractuale trebuie să înceapă cu observarea dispoziţiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, instanţa de judecată având a stabili în mod prioritar dacă respectiva clauză se află în situaţiile de exceptare prevăzute în acest text legal.

Aparent, examenul caracterului abuziv al acestei clauze pare a fi exclus de plano de dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, însă, contrar reţinerilor instanţei de apel, el este posibil în speţă, întrucât clauza respectivă nu întruneşte cerinţa impusă de teza finală a aceluiaşi text legal, clauza respectivă nefiind exprimată într-un limbaj uşor inteligibil.

Limbajul uşor inteligibil presupune ca, în cazul convenţiilor, fiecare dintre părţile contractante să aibă reprezentarea neîndoielnică a naturii şi întinderii propriilor drepturi procurate şi obligaţii asumate şi în egală măsură a drepturilor şi contraprestaţiilor părţii adverse, acest aspect fiind reţinut şi în hotărârea pronunţată de C.J.U.E. în cauza C-26/13, Kasler contra O.T.P.

Instanţa de apel a reţinut că, comisioanele, deşi parte din costul total al creditului, nu se circumscriu noţiunii de "obiect principal al contractului" şi, prin urmare, Curtea a apreciat că nu intră sub incidenţa art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Contrar reţinerilor instanţei de apel, acest comision intră sub incidenţa dispoziţiilor sus-menţionate, având în vedere faptul că, acesta a fost inclus în costul total al creditului, fiind inclus în suma împrumutată, adică în capital, reprezentând, astfel, o prestaţie esenţială.

Astfel, comisionul de acordare nu a fost perceput recurenţilor în mod distinct, ci banca 1-a tras din suma acordată cu titlu de împrumut, din capital. A

Aşadar, suma acordată cu titlu de împrumut a înglobat şi contravaloarea comisionului de acordare, iar pentru acest comision, astfel configurat de către bancă, recurenţii au achitat, în mod corespunzător şi dobândă.

Prin urmare, acesta se circumscrie noţiunii de prestaţie esenţială a convenţiei de credit.

Într-o altă critică, recurenţii susţin că în mod greşit a reţinut instanţa de apel că, în ceea ce priveşte comisionul de acordare, nu este îndeplinită condiţia unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi la exigenţele bunei credinţe, însă, contrar reţinerilor instanţei de apel, clauza contractuală care prevede comisionul de acordare este abuzivă, raportat la existenţa unui dezechilibru creat în detrimentul recurenţilor.

Instanţa de apel, în mod greşit a reţinut că însăşi denumirea comisionului de acordare relevă raţiunea perceperii lui, respectiv activitatea de acordare a creditului, acreditând teza că nu era necesară definirea acestui comision în cuprinsul contractului, reţinând, pe de o parte că legislaţia în materie nu impune profesionistului să procedeze la o dare de seamă cu privire la activităţile concrete desfăşurate, iar pe de altă parte, pentru ca un consumator să înţeleagă raţiunea perceperii, nu este necesară detalierea activităţilor.

În cauză, în lipsa menţionării, în cuprinsul contractului de credit, a raţiunii perceperii acestuia, atât instanţa de fond, cât şi cea de apel, au preluat punctul de vedere exprimat prin întâmpinare de către bancă, respectiv pentru acordarea creditului.

Or, Curtea Europeană de Justiţie a statuat în hotărârea pronunţată de C.J.U.E. în cauza C-26/13, Kâsler contra O.T.P. că fiecare dintre părţile contractante să aibă reprezentarea neîndoielnică a naturii şi întinderii propriilor drepturi procurate şi obligaţii asumate şi în egală măsură a drepturilor şi contraprestaţiilor părţii adverse.

In contractul de credit s-a menţionat că recurenţii au împrumut suma de 120.000 CHF, însă, în realitate, aceştia au primit mai puţin cu 2400 CHF, comisionul de acordare, însă la finalul contractului, aceştia au achitat toate costurile menţionate în contract pentru suma de 120.000 CHF, iar nu pentru suma efectiv încasată.

Această practică a avut ca scop deformarea substanţială a comportamentului economic al consumatorilor, fiind afectată capacitatea consumatorilor de a lua o decizie în cunoştinţă de cauză, cu consecinţa încălcării exigenţei bunei credinţe.

În condiţiile în care comisionul de acordare a fost inclus în cuantumul sumei acordate cu titlu de credit, pentru acesta s-a plătit o dobândă pe termen lung, ceea ce înseamnă că se produce un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Instanţa de apel a reţinut că, comisionul în sine nu generează costuri suplimentare, însă o astfel de reţinere ar fi fost conformă realităţii în măsura în care banca, în mod deliberat, nu l-ar fi inclus în costul creditului, ci ar fi solicitat recurenţilor să-1 achite distinct. Or, această practică, de a-1 include în costul creditului şi rambursării acestuia pe toată perioada contractuală implică şi plata dobânzii curente pentru acesta, pe toată perioada contractuală.

Mecanismul de restituire a acestui comision şi, implicit, întinderea obligaţiei, nu putea fi, în mod rezonabil, prevăzut la momentul încheierii contractului de credit, întrucât aceştia nu aveau reprezentarea împrejurărilor în care funcţionează această clauză şi nici a consecinţelor economice.

Comisionul de acordare credit este perceput de două ori, atât prin includerea lui în costul creditului, generând alte costuri, cum ar fi dobânda curentă datorată pentru întreaga perioadă contractuală, alte comisioane, dobânzi penalizatoare, iar a doua oară, este perceput în cadrul componentei marjă fixă, aceasta cuprinzând cota de profit a băncii, dar şi toate costurile legate de acordarea creditului. Prin urmare, creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Mai susţin recurenţii, că în mod greşit a reţinut instanţa de apel, în ceea ce priveşte actul adiţional, caracterul negociat al acestuia, aplicând prezumţia că, odată ce iniţiativa încheierii acestuia a aparţinut recurenţilor, clauzele inserate reprezintă manifestare de voinţă.

În materia contractelor încheiate între profesionişti şi consumatori, dispoziţiile art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000 inversează sarcina probei, obligându-1 pe profesionist să facă dovada faptului că o clauză standard dintr-un contract preformulat a fost negociată direct cu consumatorul.

Este, de asemenea, necontestat faptul că, în speţă, este vorba de un contract de adeziune, preformulat, care nu este interzis de lege, dar care cade sub incidenţa regimului legal de protecţie instituit de Legea nr. 193/2000 şi de Directiva nr. 93/13/CEE a Consiliului.

In acest context, se constată, raportat la probatoriul administrat sub acest aspect, că nici un mijloc de dovadă nu autorizează a se conchide că vreuna din clauzele denunţate în cauza de faţă ar fi fost negociată direct cu recurenţii, aşa cum impune textul legal evocat.

Preliminar, trebuie subliniat faptul că teza probatorie care ar fi trebuit să fie urmărită şi dovedită viza o etapă anterioară celei a realizării acordului de voinţă, respectiv faza negocierii actului adiţional, din interpretarea logico-gramaticală a textului legal evocat putându-se deduce indubitabil că legiuitorul nu acordă preferinţă necondiţionată aspectului formal legat de semnarea contractului, ci modalităţii de realizare a acordului de voinţă şi posibilităţii reale acordate consumatorului de a discuta clauzele propuse de profesionist, de a le negocia şi de a le accepta în cunoştinţă de cauză şi în acord cu propriul interes. În acest context, împrejurarea că iniţiativa încheierii actului adiţional a aparţinut recurenţilor nu echivalează cu negociere.

Din perspectiva protecţiei consumatorului, existenţa procesului de negociere între părţi nu se prezumă, ci trebuie dovedit, iar în acord cu dispoziţiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, sarcina probei negocierii efective a clauzelor contractuale revenea intimatei-pârâte, iar aceasta nu a administrat nicio probă prin care să dovedească caracterul negociat al clauzelor actului adiţional.

Pornind de la situaţia premisă - diminuarea capacităţii de rambursare a ratelor de credit, situaţia economică dificilă şi solicitarea expresă în sensul acordării unor facilităţi/înlesniri în ceea ce priveşte rambursarea sumelor datorate - s-a agreat încheierea actului adiţional nr. x/24.12.2009, în scopul reeşalonării obligaţiilor lunare de plată, prin diminuarea acestora, înlesnirea rambursării sumelor datorate presupune stabilirea unor condiţii favorabile, de uşurare a situaţiei, iar nu de îngreunare.

Însă, banca, profitând de situaţia financiară dificilă, de nevoia reală de a obţine, în mod real, efectiv, o înlesnire, nu a dat recurenţilor posibilitatea de a negocia clauzele actului adiţional, ci a impus condiţii de natură a crea recurenţilor o situaţie mai dificilă, împovărătoare, dar avantajoasă pentru bancă, în scopul creşterii profitului său, ceea ce face cu totul improbabile atât negocierea clauzei, cât si acordul de voinţă al părţilor cu privire la conţinutul acestuia, fiind de domeniul evidenţei că acesta a fost asumat de către împrumutaţi în contextul aderării la un contract preformulat.

Prin actul adiţional, banca şi-a majorat tocmai cota de profit, majorând marja fixă, ceea ce înseamnă că şi-a urmărit scopurile sale prin încheierea actului adiţional, fără a crea în mod real şi efectiv vreo "înlesnire" recurenţilor, ceea ce exclude negocierea.

Totodată, în mod greşit a reţinut instanţa de apel că art. 93 lit. e) şi g) din O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor nu este aplicabil în cauză, în contextul în care, la data încheierii actului adiţional, aceste dispoziţii legale erau în vigoare, rezultă că sunt aplicabile actului adiţional încheiat la data 24.12.2009, nefiind încălcat principiul neretroactivităţii legii, astfel cum eronat a reţinut instanţa de apel.

Recurenţii au susţinut incidenţa acestor dispoziţii legale prin raportare la actul adiţional, iar nu prin raportare la contractul de credit iniţial.

Mai susţin recurenţii că, în mod greşit a constatat instanţa de apel că nu se poate reţine caracterul abuziv al comisionului de administrare.

Instanţa de fond a reţinut că, în lipsa unei clauze în conţinutul contractului în formă iniţială sau a actului adiţional, prin care să se fi convenit asupra comisionului de administrare, instanţa nu poate analiza acest capăt de cerere.

In combaterea acestei reţineri, în apel, recurenţii au susţinut că, dimpotrivă, comisionul de administrare este prevăzut în contractul de credit, în art. 2.4 din Condiţiile speciale de creditare) şi în art. 2.5.1 din Actul adiţional nr. x/24.12.2009 la Condiţiile speciale de creditare, dispoziţii conform cărora "comisionul de administrare a creditului este 0.00%/lună din soldul creditului".

Instanţa de apel a reţinut faptul că acest comision este contractual reglementat, însă a reţinut în mod greşit că perceperea acestuia ţine de executare, iar nu de caracterul abuziv al clauzei.

In contextul în care, deşi în contract, comisionul de administrare este 0, iar din relaţiile comunicate de intimată rezultă că aceasta a încasat un astfel de comision, iar suma astfel încasată este considerabilă, rezultă că intimata a adoptat o conduită abuzivă, instanţa având prerogativa sancţionării acesteia, cu consecinţa obligării intimatei la restituirea sumelor încasate nelegal, abuziv.

Prin întâmpinarea depusă la data de 25 ianuarie 2019, intimata D. S.A. arată că prin recursul formulat, recurenţii-reclamanţi critică decizia recurată dezvoltând motive care vizează temeinicia acesteia sub aspectul respingerii pretenţiilor exprimate, iar pe fondul cauzei susţine că recursul este neîntemeiat şi nedovedit, sens în care solicită respingerea recursului şi menţinerea deciziei atacate ca fiind legală.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 27 februarie 2020, potrivit dispoziţiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor la data de 4 martie 2020, părţile nedepunând punct de vedere.

Prin încheierea din 2 iulie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1448 A din 26 septembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi a acordat termen la data de 24 septembrie 2020, cu citarea părţilor.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reţine că recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurenţii susţin că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a art. 4 din Legea nr. 193/2000, art. 93 lit. e) şi g) din O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor şi art. 969-970 şi art. 5 vechiul C. civ.

În acest context, arată că în mod greşit a reţinut instanţa de apel, cu referire la comisionul de acordare că acesta nu intră sub incidenţa art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 şi a art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE.

În cauză, reclamanţi au încheiat două convenţii de credit cu intimata-pârâta C., respectiv nr. x/12.08.2008, care face obiectul prezentei cauze şi x 16508/17.10.2007, depus la dosarul cauzei la termenul din 23 mai 2018. Prin contractul de credit dedus judecăţii, pârâta a pus în sarcina reclamanţilor un comision de acordare de 2% la valoarea creditului de 120.000 CHF, rezultând un comision de 2400 CHF, iar prin cel de-al doilea contract de credit, contract de credit ipotecar, comisionul de acordare stabilit a fost de 1 % din valoarea creditului în sumă de 170.000 CHF, rezultând un comision de acordare în sumă de 1700 CHF.

Astfel, sub aspectul motivului de recurs, care conţine critici referitoare la modalitatea de percepere a comisionului de acordare, Înalta Curte constată că în mod legal şi corespunzător instanţa a reţinut caracterul clar şi inteligibil al acestei clauze, că nemulţumirile ulterioare ale recurenţilor sub aspectul prestaţiei băncii care ar fi trebuit să justifice încasarea respectivei sume nu echivalează cu o neacceptare a clauzei, cum consideră aceştia şi, contrar susţinerilor acestuia, denumirea comisionului şi modul de redactare al art. 2.3, nu este influenţat de caracterul negociat sau nu al clauzei respective.

Arată recurenţii că acest caracter clar şi inteligibil al clauzei contractuale trebuie analizat din punctul de vedere al comisionului la care se face referire, dar şi raportat la serviciile prestate de bancă în considerarea comisionului solicitat.

Cu toate acestea, faţă de conţinutul clauzei referitoare la comisionul de acordare credit, transparenţa unei clauze se analizează prin raportare la posibilitatea unui consumator informat de a prevedea, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice şi juridice care rezultă din clauzele contractuale ce îl privesc (cauza Matei, C143/13, cauza Kasler şi Rabai, C-26/13).

În speţă, faţă de conţinutul clauzei referitoare la comisionul de acordare credit şi chiar faţă de denumirea comisionului, se constată că împrumutatul a fost în măsură să prevadă, la data încheierii convenţiei de credit, care sunt consecinţele juridice şi economice pe care le implică respectivul comision.

Acest comision a fost stipulat şi perceput într-un procent fix aplicat la valoarea iniţială a creditului, astfel încât consumatorul cunoaşte şi îşi asumă încă de la început ce sumă urmează să plătească pentru acordarea creditului.

În acest context, se constată că cele două instanţe au reţinut, în mod corect faptul că, reclamanţii nu au dovedit existenţa unui dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor care să fie o materializare unei rele-credinţe, în condiţiile în care, comisionul de acordare a fost stipulat şi perceput în mod clar şi inteligibil fiind menţionat atât în contractul de credit cât şi în graficele de rambursare.

Aşadar, valoarea comisionului şi modalitatea lui de calcul sunt detaliat exprimate în contract, iar motivele perceperii lui rezultă cu uşurinţă din lecturarea condiţiilor convenţiei.

Fiind indicată valoarea comisionului perceput, această clauză transpune în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului la care se referă, aşa încât, puteau fi evaluate, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultau din clauză.

De observat şi că legislaţia din materia protecţiei drepturilor consumatorului nu impune profesionistului să procedeze la o dare de seamă cu privire la toate activităţile concrete care se circumscriu unui anumit serviciu prestat sau care se va presta, ceea ce ar conduce la inserarea în contractele de credit a unor aspecte nerelevante din perspectiva acordării creditului şi a obligaţiilor părţilor.

Mai mult, nicio dispoziţie în vigoare la momentul încheierii contractului părţilor nu interzicea perceperea unui comision de acordare credit, în considerarea acelor activităţi de monitorizare a creditului.

Mai susţin recurenţii, că în mod greşit a reţinut instanţa de apel, în ceea ce priveşte actul adiţional, caracterul negociat al acestuia, aplicând prezumţia că, odată ce iniţiativa încheierii acestuia a aparţinut recurenţilor, clauzele inserate reprezintă manifestare de voinţă.

În ce priveşte actul adiţional, se reţine că în mod corect cele două instanţe au apreciat caracterul negociat al acestuia, întrucât aşa cum susţin şi recurenţii iniţiativa de încheiere a acestuia a aparţinut reclamanţilor, clauzele inserate reprezintând manifestarea de voinţă a părţilor urmare a discutării şi negocierii acestora, nefiind vorba de întrebuinţarea unui formular standard. Or, în speţă, reclamanţii au recunoscut că Actul adiţional s-a încheiat la solicitarea lor şi, chiar în cuprinsul Actului adiţional se menţionează acest aspect, astfel că, susţinerea recurenţilor că încheierea actului adiţional le-a creat o situaţie dezavantajoasă, în condiţiile în care acesta reglementează "reeşalonarea obligaţiilor de plată lunare ale împrumutatului aferente contractului… prin diminuarea acestora pe o perioadă scurt determinată", nu poate fi primită.

Într-o altă critică, recurenţii susţin faptul că art. 93 lit. e) şi g) din O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor nu este aplicabil în cauză, în contextul în care la data încheierii actului adiţional aceste dispoziţii legale erau în vigoare, rezultă că sunt aplicabile actului adiţional încheiat la data 24 decembrie 2009, nefiind încălcat principiul neretroactivităţii legii, astfel cum eronat a reţinut instanţa de apel.

Recurenţii au susţinut incidenţa acestor dispoziţii legale prin raportare la actul adiţional, iar nu prin raportare la contractul de credit iniţial.

În acest context, se reţine că, într-adevăr, majorarea marjei fixe s-a realizat prin actul adiţional, acesta fiind încheiat la data de 24 decembrie 2009, dată la care dispoziţiile art. 93 erau în vigoare, având în vedere că acest articol a fost introdus prin art. II pct. 9 din O.U.G. nr. 174/2008.

În speţă, actul adiţional s-a încheiat la data de 24 decembrie 2009, ulterior intrării în vigoare a dispoziţiilor evocate, care au fost introduse în cuprinsul O.U.G. nr. 21/1992 la data de 21 noiembrie 2009, astfel că, în mod corect cele două instanţe au apreciat că nu se poate aplica această dispoziţie în ce priveşte actul adiţional prin raportare la contractul de credit iniţial, întrucât la momentul încheierii acestuia din urmă dispoziţia invocată nu era în vigoare. Astfel, a aplica regulile cuprinse în dispoziţiile art. 93 din O.U.G. nr. 21/1992, referitoare la interdicţia de modificare a dobânzii, prin raportare la prevederile contractului iniţial, reprezintă o aplicare retroactivă a legii.

Mai susţin recurenţii că, în mod greşit a constatat instanţa de apel că nu se poate reţine caracterul abuziv al comisionului de administrare.

Comisionul de administrare a fost prevăzut în contractul de credit dedus judecăţii - art. 2.4 din Condiţiile speciale de creditare) şi în art. 2.5.1 din Actul adiţional nr. x/24.12.2009 la Condiţiile speciale de creditare, dispoziţii conform cărora "comisionul de administrare a creditului este 0.00%/lună din soldul creditului’.

În acest context, se reţine că în mod corect instanţele au apreciat că nu se poate reţine caracterul abuziv al comisionului de administrare, în lipsa unei clauze în contractul încheiat între părţi, iar împrejurarea că, încălcând aceste dispoziţii contractuale, pârâta, în scopul de a-şi procura suplimentar sume de bani, a înţeles să perceapă comision de administrare, reprezintă un aspect care ţine de executarea contractului, iar nu de caracterul abuziv al clauzei care reglementează perceperea unui comision de administrare de 0% pe lună din soldul creditului.

De observat şi că legislaţia din materia protecţiei drepturilor consumatorului nu impune profesionistului să procedeze la o dare de seamă cu privire la toate activităţile concrete care se circumscriu unui anumit serviciu prestat sau care se va presta, ceea ce ar conduce la inserarea în contractele de credit a unor aspecte nerelevante din perspectiva acordării creditului şi a obligaţiilor părţilor.

Mai mult, nicio dispoziţie în vigoare la momentul încheierii contractului părţilor nu interzicea perceperea comisioanelor denumite generic de către recurent "de administrare"pe lângă dobânda aferentă creditului; comisionul de administrare incluzând costul acelor activităţi de monitorizare a creditului.

Pentru toate considerentele prezentate, având în vedere şi dispoziţiile legale invocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1448 A din 26 septembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă D. S.A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1448 A din 26 septembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă D. S.A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 septembrie 2020.