Abusive forced execution: failure to prove material prejudice from land registry notations and impossibility of real estate disposal

Şedinţa publică din data de 24 septembrie 2020

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 8 aprilie 2016 sub dosar nr. x/2016, societăţile creditate IOVI B. S.R.L. şi C. S.R.L., precum şi administratorii acestora D., E. şi F., în contradictoriu cu pârâta G. România S.A. au solicitat să se constate abuzul de drept în exercitarea drepturilor procesuale de către pârâtă, prin adresarea unor cereri de executare silită fără a se justifica un titlu executoriu care să îndeplinească condiţiile legii pentru a putea fi pus în executare.

Pe cale de consecinţă, reclamanţii au solicitat obligarea pârâtei la plata către reclamanta IOVI B. S.R.L. a sumei de 500.000 RON, reprezentând dobânda legală penalizatoare aplicată la valoarea de piaţă a imobilelor situate în Bucureşti, Str. x, ap. l, sector 1 şi Str. x, începând cu martie 2013 până la momentul încetării faptei ilicite, daune rezultate în urma paralizării activităţii economice a societăţii urmare a faptei ilicite constând în declanşarea celor două executări silite abuzive şi blocarea conturilor, cu consecinţa blocării efective a activităţii, cu dobânda la zi, 100.000 RON cu titlu de daune morale pentru prejudiciul de imagine suferit; obligarea pârâtei la plata către reclamanta S.C. C. S.R.L. a sumelor de 550.000 RON reprezentând dobânda legală penalizatoare aplicată la diferenţa dintre valoarea de piaţă a imobilului din Bucureşti, str. x 181, din luna octombrie 2012 şi valoarea din luna octombrie 2012 a creditului nerestituit (cu dobânda la zi), 10.000 RON reprezentând dobânda legală penalizatoare calculată la suma de 61.380 RON reprezentând cauţiunea depusă în dosarul nr. x/2013, începând cu luna februarie 2013 şi până la martie 2016, data la care cauţiunea a fost restituită depunătorului în urma devenirii irevocabile a sentinţei civile nr. 2448/2015 (cu dobânda la zi); 100.000 RON cu titlu de daune morale pentru prejudiciul de imagine suferit.

Totodată, s-a susţinut existenţa prejudiciului moral suferit de persoanele fizice D., E. şi F., cuantificat la nivelul sumei de 50.000 Euro, "ca urmare a stresului pricinuit pe durata a patru ani de zile prin adresarea a două cereri succesive de executare silită fără a justifica un titlu executoriu (cu dobânda la zi până la data efectivă a plăţii)".

Prin încheierea din 2 februarie 2017, Tribunalul Bucureşti a admis excepţia lipsei dovezii calităţii, SCPA H., de reprezentant convenţional al reclamantului D.. A respins excepţiile inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată şi lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor persoane fizice E. si F., în calitate de asociaţi şi administratori ai societăţilor reclamante.

Prin sentinţa civilă nr. 2084 din 25 mai 2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost anulată acţiunea formulată de reclamantul D., pentru lipsa dovezii calităţii de reprezentant.

A fost admisă în parte acţiunea formulată de ceilalţi reclamanţi şi în consecinţă: a obligat pârâta G. România S.A.: să plătească reclamantei IOVI B. S.R.L. suma de 363.736,47 RON cu titlu de despăgubiri; să plătească reclamantei C. S.R.L. suma de 265.490,02 RON cu titlu de despăgubiri; să plătească fiecăruia dintre reclamanţii persoane fizice câte 10.000 Euro cu titlu de despăgubiri morale.

Au fost respinse capetele de cerere privind plata daunelor morale formulate de reclamantele persoane juridice.

Prin încheierea din 21 septembrie 2018, Tribunalul a îndreptat erorile materiale sesizate din oficiu, în sensul că a reţinut obligaţia de despăgubire a reclamantei Iovi B. S.R.L. cu suma de 265.490,02 RON şi a reclamantei C. S.R.L. cu suma de 363.736,47 RON.

Împotriva acestei sentinţe şi a încheierii din 2 februarie 2017 a declarat apel pârâta G. România S.A..

Prin decizia civilă nr. 1243/A din 11 iulie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a fost respins ca nefondat apelul pârâtei G. România S.A. împotriva încheierii din 2 februarie 2017 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2016.

A fost admis apelul formulat de pârâta G. România S.A. împotriva sentinţei civile nr. 2084 din 25 mai 2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, îndreptată prin încheierea din 21 septembrie 2018 în acelaşi dosar, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că:

A fost obligată pârâta G. ROMANIA S.A. la plata, în favoarea reclamantei S.C. C. S.R.L., a dobânzii legale penalizatoare datorate pentru intervalul 21.02.2013 - 02.10.2015, calculată asupra debitului principal în cuantum de 61.380 RON.

Au fost respinse ca neîntemeiate cererile reclamantelor S.C. IOVI B. S.R.L. şi S.C. C. S.R.L. cu privire la prejudiciul material, precum şi cererile reclamanţilor E. şi F. cu privire la prejudiciul moral.

Au fost păstrate dispoziţiile sentinţei apelate cu privire la anularea cererii formulate de reclamantul D., precum şi cu privire la respingerea daunelor morale solicitate de reclamantele persoane juridice S.C. IOVI B. S.R.L., S.C. C. S.R.L..

Prin decizia civilă nr. 1527 din 3 octombrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a fost admisă cererea de completare a dispozitivului deciziei nr. 1243/A din 11 iulie 2019 pronunţate de aceeaşi instanţă, formulată de apelanta-pârâtă G. România S.A., în sensul că: au fost obligaţi intimaţii-reclamanţi la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 4.620,07 RON reprezentând taxă de timbru apel şi la plata sumei de 17.150 RON reprezentând onorariu avocat fond şi apel redus.

Împotriva acestei decizii, reclamanţii S.C. IOVI B. S.R.L., S.C. C. S.R.L., E., F. au declarat recurs, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii atacate şi respingerea apelului S.C. G. ROMÂNIA ca nefondat în totalitate.

În argumentarea memoriului de recurs, recurenţii arată că au criticat decizia atacată pentru nelegalitate, întrucât hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material.

În acest sens, subliniază că nu critică aprecierea probelor date de instanţa de apel, apreciere ce nu diferă practic de cea dată de tribunal, în sensul că, concluzionează existenţa abuzului de drept procesual al băncii sub forma exercitării în mod excesiv şi nerezonabil a dreptului procesual de continuare a executări silite în considerarea unor titluri executorii - contracte de credit - care nu mai aveau conţinutul pretins şi executat de pârâtă.

Cu privire la paragraful 113 din decizie, care este redat în continuare, recurenţii arată că aprecierea probelor dată de instanţa de apel este corectă în sensul că, dacă nu se reţine abuzul de drept sub ipoteza mai gravă dată de intenţia directă prin scop, în schimb prin faptul că banca, după hotărârea definitivă şi cu atât mai mult irevocabilă în dosarul nr. x/2010, a refuzat chiar până în ziua de azi să execute acea hotărâre judecătorească, aşadar să stabilească corect cuantumul ratei lunare, să emită scadenţar care să fie adus la cunoştinţa recurenţilor, să renunţe şi respectiv să nu pornească executări silite în baza unor titluri executorii pentru sume neclarificate (mai mari decât cele reale).

Aşadar, apreciind existenţa abuzului de drept sub forma exercitării în mod excesiv şi nerezonabil a dreptului procesual de a continua executări silite, instanţa a stabilit şi existenţa prejudiciului constând în dobânda calculată la suma de 61.380 RON ce a reprezentat cauţiunea depusă de către S.C. C. S.R.L. în dosarul nr. x/2013.

În schimb, a apreciat inexistenta condiţiei prejudiciului: i) pentru pretenţiile solicitate de recurentele persoane juridice constând în dobânda la valoarea de piaţă a imobilelor proprietatea S.C. A. S.R.L., respectiv diferenţa de valoare a imobilului proprietatea S.C. C. S.R.L.; ii) pentru pretenţiile solicitate de recurenţii persoane fizice constând în daune morale prin prisma faptului că prejudiciul pretins (teama provocată de riscurile pierderii bunurilor imobile în cadrul executărilor silite) reprezintă un risc al societăţilor însăşi, nicidecum ale reclamanţilor, în calitate de administratori statutari.

In raport de aceste reţineri şi aprecieri ale instanţei de apel apare evident că, raportat la starea de fapt reţinută, hotărârea este pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, mai exact normele reglementând instituţia răspunderii civile delictuale şi a cauzelor exoneratoare de răspundere (în speţă fapta victimei însăşi - faptul că nu s-a reuşit înstrăinarea imobilele în pofida notării urmăririi silite în CF).

Astfel, subliniind corectitudinea reţinerii atât a tribunalului, cât şi a instanţei de apel a existenţei abuzului de drept cel puţin sub forma exercitării abuzive într-un mod excesiv şi nerezonabil contrar bunei-credinţe (art. 15 teza a-2-a C. civ.), recurenţii redau pasaje din hotărârea atacată, care subliniază aprecierea neechivocă şi corectă a acestui abuz de drept, chiar şi sub forma mai uşoară decât a intenţiei de vătămare directă.

După redarea pasajelor din decizia recurată, recurenţii arată că instanţa de apel a înlăturat posibilitatea existenţei unei cauze legale exoneratoare de răspundere civilă delictuală (exerciţiul neabuziv al drepturilor) în considerarea excepţiei - abuzul de drept, în speţă sub forma mai uşoară, dar antrenând răspunderea.

În schimb, in privinţa ultimei condiţii (a existenţei prejudiciului) instanţa de apel a încălcat şi aplicat greşit normele de drept material, mai exact normele reglementând instituţia răspunderii civile delictuale, prin reţinerea greşită a unei autorităţi de lucru judecat a deciziei nr. 199 din 6 februarie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, respectiv a aplicării greşite a unei alte cauze exoneratoare de răspundere decât abuzul de drept deja apreciat incident în speţă.

În acest context, se arată că în cauza în care a fost pronunţată decizia nr. 199 din 6 februarie 2017 a Înaltei Curţi s-a apreciat că analiza în recurs a existenţei sau nu a condiţiei răspunderii civile delictuale a prejudiciului în raport cu starea de fapt deja stabilită în apel reprezintă o analiză de legalitate, ci nu de temeinicie a hotărârii, astfel că în prezenta cauză, unde doar rolurile procesuale ale părţilor sunt inversate, nu se poate primi un tratament procesual diferit, decât cu încălcarea dreptului la un proces echitabil.

Astfel, în mod greşit şi prin neînţelegerea exactă a obiectului litigiului în privinţa pretenţiilor solicitate de recurenţii persoane juridice, instanţa de apel a considerat că situaţia juridică este identică, precum în cauza nr. 25652/3/2012, în care s-a pronunţat decizia nr. 199/2017.

Aşadar, în cazul pretenţiilor în dosarul nr. x/2012, dobânda era cerută prin raportare la diferenţa de valoare de preţ dintre 2010, ca moment când s-ar fi intenţionat a se vinde după momentul obligaţiei de ridicare a ipotecilor şi momentul în care notările au şi fost ridicate efectiv.

În schimb, în prezenta cauză vânzarea imobilului/elor - ca o posibilă cauză suspensivă a obligaţiei de despăgubire pentru dobândă - nu are relevanţă, întrucât dobânda este solicitată la însăşi preţul imobilului/elor, relevant fiind faptul că s-ar fi putut vinde în mod efectiv şi obiectiv.

Mai susţin recurenţii, că în mod greşit instanţa de apel a considerat incidenţa practic a unei alte cauze exoneratoare de răspundere decât abuzul de drept, deja apreciat incident în speţă - art. 1353 C. civ.

După citarea din decizia atacată, recurenţii susţin că, în alte cuvinte, se absolvă de răspundere banca prin prisma faptului că recurentele ar fi putut, măcar ipotetic, înstrăina imobilele unor subdobânditori în pofida situaţiei juridice a acestora, interesând executările silite notate în CF, litigiile între părţi, evidenţa riscului major pentru orice subdobânditor, plus preţurile ridicate ale imobilelor.

Altfel, interpretarea normei prin raportare la starea de fapt reţinută conduce la încălcarea drepturilor convenţionale în dezacord cu art. 3 C. proc. civ. si art. 5 C. civ. (aplicarea prioritară a dreptului european), mai exact se înlătură dreptul/posibilitatea evidentă de a obţine despăgubirea pentru prejudiciul produs de bancă prin aplicarea în mod disproporţional a unei cauze exoneratoare în reţinerea unei posibilităţi numai virtuale de înstrăinare a unor imobile de mare valoare unor subdobânditori, deşi imobilele fac obiectul unor executări silite notate în CF.

De altfel, art. 807 si 827 C. proc. civ., denotă faptul că orice terţ dobânditor ar fi trebuit să consemneze sumele necesare acoperirii creanţelor ce se urmăresc, astfel că imposibilitatea este chiar absolută în mod obiectiv, chiar dacă juridic ar fi fost posibil.

În privinţa existentei prejudiciului suferit de recurenţii persoane fizice constând în daune morale, se apreciază că, din nou, în mod greşit au fost aplicate normele de drept şi s-a conchis că teama provocată de riscurile pierderii bunurilor imobile în cadrul executărilor silite reprezintă un risc al societăţilor însăşi, nicidecum ale reclamanţilor, în calitate de administratori statutari.

Prin întâmpinarea depusă la 20 ianuarie 2019, intimata-pârâtă G. România S.A. solicită instanţei de recurs să constate că toate criticile invocate de recurenţi se îndreaptă împotriva modalităţii în care instanţa de apel a interpretat probatoriul administrat în cauză şi nu privesc aspecte de nelegalitate ale hotărârii, astfel că, invocarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. este făcută doar formal, în condiţiile în care expunerea argumentelor face trimitere la situaţia de fapt, la probele administrate şi, implicit, la modalitatea în care acestea au fost analizate de către instanţa de apel, context în care solicită respingerea recursului ca neîntemeiat, cu obligarea acestora la suportarea cheltuielilor de judecată.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 27 februarie 2020, potrivit dispoziţiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor la data de 4 martie 2020, părţile nedepunând punct de vedere.

Prin încheierea din 2 iulie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenţii-reclamanţi F., E., IOVI B. S.R.L. şi S.C. C. S.R.L. prin administrator judiciar I. împotriva deciziei civile nr. 1243/A din 11 iulie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă şi a acordat termen la data de 24 septembrie 2020, cu citarea părţilor.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reţine că recursul declarat de recurenţii-reclamanţi F., E., IOVI B. S.R.L. şi S.C. C. S.R.L. prin administrator judiciar I. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărârii se poate cere atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, context în care, recurenţii susţin că nu critică aprecierea probelor date de instanţa de apel, ci doar existenţa abuzului de drept procesual al băncii sub forma exercitării în mod excesiv şi nerezonabil a dreptului procesual de continuare a executări silite în considerarea unor titluri executorii - contracte de credit - care nu mai aveau conţinutul pretins şi executat de pârâtă.

Această critică nu poate fi primită, întrucât din considerentele deciziei atacate, instanţa de apel a constatat că nu există un abuz de drept - fapta ilicita - şi nici un prejudiciu adus societăţilor Iovi B. şi C., însă a reţinut că se datorează dobânda legală pentru suma indisponibilizată, atâta timp cât au fost admise contestaţiile la executare formulate de C..

Aşadar, cererile de despăgubire ale Iovi B. si C., privind existenţa unui abuz de drept, care ar fi determinat existenţa unui prejudiciu, ca urmare a unei imposibilităţi de valorificare a imobilelor din patrimoniul acestora, au fost respinse de instanţa de apel, întrucât din probele administrate nu a reieşit intenţia băncii de a-şi prejudicia creditorii.

Astfel, în mod judicios, prin hotărârea instanţei de apel s-a statuat că nu a existat intenţia băncii de a-şi prejudicia debitorii, dar şi că nu a existat un caracter repetitiv al cererilor de executare silită, având în vedere că motivele pentru care au fost iniţiate executările silite în 2012 sunt diferite de cele care au fundamentat declanşarea executărilor silite în 2015.

În acest context, se reţine că instanţa de apel a constatat că nu există un abuz de drept exercitat de pârâtă şi că nu există un prejudiciu suferit de societăţile lovi B. şi C..

În ceea ce priveşte critica referitoare la prevederile art. 1353 C. civ., invocate de recurente ca temei juridic al răspunderii pârâtei, se constată că aceste aspecte sunt invocate pentru prima dată în recurs, ceea ce conduce la schimbarea cauzei juridice într-o cale extraordinară de atac, ceea ce este inadmisibil.

Astfel, recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce au făcut analiza instanţei anterioare, şi care, implicit au fost cuprinse în motivele de apel, aceasta fiind una din aplicaţiile principiului legalităţii căilor de atac şi se explică prin aceea că, efectul devolutiv al apelului, limitându-se la ceea ce a fost apelat, în recurs pot fi invocate doar critici care au fost aduse şi în apel. Numai în acest fel se respectă principiul dublului grad de jurisdicţie, iar invocarea omisso medio a unor motive, nepropuse în apel, nu este permisă.

Critica recurenţilor privind condiţia existenţei prejudiciului, presupune o verificare a temeiniciei şi a elementelor de fapt ale cauzei, aspecte ce nu pot fi primite, deoarece, în urma probelor administrate instanţa de apel a reţinut că prejudiciul nu a fost probat, întrucât notarea executării silite în cartea funciară nu a condus la o imposibilitate absolută de vânzare a imobilelor, având în vedere că bunurile puteau fi înstrăinate.

Totodată, instanţa de apel a reţinut că în cauză nu exista un prejudiciu, în condiţiile în care imobilele nu au fost înstrăinate, deci nu exista premisa acordării despăgubirilor, întrucât nu se poate stabili dacă imobilele vor fi valorificate la un preţ inferior.

Referitor la prejudiciul reclamat de C. S.R.L., se constată că aceasta consideră în mod neîntemeiat că prejudiciul decurgând din pretinsa formulare abuzivă a unor cereri de executare silită ar fi reprezentat de dobânda legală penalizatoare aplicată la diferenţa dintre valoarea de piaţă a imobilului din Bucureşti, Str. x 181, sector 2 din luna octombrie 2012 şi valoarea din luna octombrie 2015 a creditului nerestituit acordat societăţii în scopul construirii şi vânzării acestui imobil - cu dobânda la zi până la data efectivă a plăţii.

În acest context, se reţine că, deşi reclamanta C. S.R.L. recunoaşte că la momentul declanşării demersului execuţional, sumele de bani obţinute de către această societate erau restante, cu toate acestea consideră că demersul execuţional al pârâtei pentru recuperarea acestor sume de bani ar fi abuziv.

De asemenea, se constatată că la dosarul cauzei nu exista nicio dovadă că această reclamantă ar fi iniţiat demersuri pentru valorificarea bunului imobil menţionat, astfel că în cauză nu poate fi reţinută existenţa vreunui prejudiciu.

Aşadar, pretinsa fapta ilicită susţinută de C. S.R.L. nu implica imposibilitatea acesteia de înstrăinare a bunurilor imobile menţionate, cu atât mai mult cu cât din dosarul cauzei reiese cu evidenţă că un asemenea demers nu a existat din partea reclamantei.

În acest context, se observă că instanţa de apel a reţinut în mod corect inexistenţa unui prejudiciu suferit de societatea lovi B. S.R.L., în condiţiile în care nu s-a făcut dovada că aceasta societate ar fi fost in imposibilitate de a valorifica imobilul aflat în proprietatea sa, cată vreme pârâta a ridicat ipotecile asupra acelui imobil încă din luna martie 2013, iar notarea unei executări silite nu are ca efect indisponibilizarea imobilului.

Aşadar, susţinerea recurenţilor, potrivit cărora, dacă imobilele nu ar fi fost indisponibilizate, părţile ar fi fost libere să le vândă, se constată că este nefondată, întrucât aceştia aveau această posibilitate şi după demararea executării silite, ipotecile fiind de altfel şi ridicate de asupra imobilului.

În acest sens, se reţine că acoperirea beneficiului nerealizat este condiţionată de existenţa unei posibilităţi reale de evaluare a acestuia, însă recurenţii nu au detaliat modalitatea în care au determinat pretinsul prejudiciu, iar în acest caz, răspunderea delictuală invocată este lipsită de un element definitoriu, anume existenţa prejudiciului, iar în cazul neîndeplinirii cumulative a tuturor condiţiilor răspunderii, aceasta este înlăturată.

Totodată, se constata că, în cadrul dosarului nr. x/2012, aflat pe rolul Înaltei Curţi s-a reţinut, în mod irevocabil, că nu exista niciun prejudiciu datorat reclamantei Iovi B. S.R.L., ca urmare a neridicării ipotecii constituite asupra imobilelor menţionate, în condiţiile în care nu se poate reţine existenţa unui prejudiciu ca urmare a notării în cartea funciară a unei executări silite.

În ceea ce priveşte soluţia instanţei de apel cu privire la daunele morale solicitate de recurenţii persoane fizice, prin care se solicita instanţei de control judiciar să verifice în ce măsura executările silite au reprezentat un factor de stres permanent, continuu şi suficient de puternic încât să le confere acestora o stare de insecuritate financiară, se constată că această critică este nefondată, întrucât prin aceste aspecte recurenţii apreciază că se impune o reinterpretare a elementelor de fapt, atributul exclusiv al instanţei de apel.

Din această perspectivă, criticile susţinute doar în mod formal şi circumscrise prevederilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., nu corespund exigenţelor căii de atac a recursului în reglementarea sa legală, ce a fost concepută ca un mijloc procesual menit să asigure un control în legalitate asupra hotărârilor instanţei de apel, având în vedere lipsa oricăror probe în determinarea existenţei prejudiciului moral reclamat, precum şi faţă de inexistenţa unei fapte ilicite a pârâtei, aspecte ce constată judicioasă soluţia instanţei de apel.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi F., E., IOVI B. S.R.L. şi S.C. C. S.R.L. prin administrator judiciar I. împotriva deciziei civile nr. 1243/A din 11 iulie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă G. ROMANIA S.A..

În temeiul dispoziţiilor art. 451 C. proc. civ., Înalta Curte obligă recurenţii la plata sumei de 11.521,10 RON reprezentând cheltuieli de judecată în favoarea intimatei G. ROMANIA S.A., conform extrasului de cont aflat la dosar recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi F., E., IOVI B. S.R.L. şi S.C. C. S.R.L. prin administrator judiciar I. împotriva deciziei civile nr. 1243/A din 11 iulie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă G. ROMANIA S.A..

Obligă recurenţii la plata sumei de 11.521,10 RON reprezentând cheltuieli de judecată în favoarea intimatei G. ROMANIA S.A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 septembrie 2020.