Cessation of lease termination action under insolvency law: automatic application of Law 85/2014 Article 75(1) to non-debt claims

Şedinţa publică din data de 24 septembrie 2020

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 7 iulie 2015 sub nr. x/2015, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. a solicitat obligarea acesteia la plata sumei de 255.320 Euro reprezentând chiria din 30 noiembrie 2011 până la data introducerii acţiunii şi până la soluţionarea acesteia.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1429 si 1441 C. civ. de la 1864.

La data de 20 octombrie 2015, pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată şi cerere reconvenţională, prin care solicită instanţei să cuantifice cota parte de chirie lunară la care este îndreptăţită reclamanta ca urmare a dezmembrării imobilului şi participarea la obligaţiile care decurg din contractul de închiriere. Solicită şi ca reclamanta-pârâtă să fie obligată ca în termen de 30 zile de la pronunţarea hotărârii să execute în natură contractul de închiriere, în sensul efectuării lucrărilor necesare şi obţinerii autorizaţiei imobilului privind protecţia şi stingerea incendiilor, să aducă în stare de a putea fi folosite, potrivit scopului, camerele 406, 407 si 403 din imobil, precum şi modificările solicitate, obligarea la plata sumei de 505,5 Euro reprezentând lipsa de folosinţă a acestor camere începând cu data de 1 noiembrie 2012 şi până la momentul în care îşi va executa obligaţia.

La termenul din 14 aprilie 2016, instanţa a dispus introducerea, în calitate de intervenient forţat a lui C., în raport cu cererea reconvenţională formulată în dosar.

La data de 29 septembrie 2016, C. a formulat cerere de intervenţie principală prin care a solicitat obligarea reclamantei-pârâte la solicitarea autorizaţiei şi avizelor PSI necesare imobilului în vederea asigurării folosirii cu destinaţia de hotel şi la suportarea alături de acesta a contribuţiei materiale în bani şi în aporturi în natura, necesară efectuării tuturor amenajărilor şi dotărilor necesare autorizării şi avizării PSI. Cererea de intervenţie, fiind admisă în principiu la data de 29 septembrie 2016.

Prin cererea conexă ce a fost înregistrată în dosarul nr. x/2015, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. a solicitat rezilierea parţială a contractului de închiriere nr. x/2003 şi obligarea pârâtei la eliberarea imobilului, întrucât pârâta nu a înţeles să respecte obligaţia de plată a chiriei aferenta perioadei 30.11.2011 şi până în prezent, invocând dispoziţiile art. 1020 din C. civ. din 1864.

La termenul din 25 ianuarie 2018, tribunalul a dispus suspendarea cauzei în temeiul art. 75 din Legea nr. 85/2014, suspendarea vizând cererea de chemare în judecată şi cererea conexă, cu privire la celelalte cereri dispunându-se ulterior disjungerea cauzei şi formarea unor dosar separate.

Prin sentinţa civilă nr. 2966 din 4 octombrie 2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2015 s-a dispus repunerea cauzei pe rol, constatându-se încetarea acţiunii formulate de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B., prin administrator judiciar CII D. şi cu intervenientul C..

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta A. S.R.L..

Prin decizia nr. 1405/2019 din 25 septembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a fost respins ca nefondat apelul formulat de apelanta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 2966 din 4 octombrie 2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2015.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A. S.R.L..

Prin memoriul de recurs, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei instanţei de apel spre o nouă judecată.

În argumentarea memoriului de recurs, recurenta face o amplă prezentare a situaţiei de fapt, apreciind că în mod eronat instanţa de fond a dispus repunerea pe rol a cauzei, iar instanţa de apel a făcut o interpretare şi o aplicare greşită a dispoziţiilor legale, fiind astfel incident motivul de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Astfel, faţă de data introducerii cererii de chemare în judecată, anul 2015, raportat la deschiderea procedurii insolvenţei pârâtei în data de 6 noiembrie 2017, instanţa de judecată a dispus suspendarea cauzei la 25 ianuarie 2018.

Împotriva încheierii de suspendare a cauzei, pronunţată în temeiul dispoziţiilor art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, A. a formulat recurs doar cu privire la soluţia de suspendare a capătului de cerere ce viza rezilierea contractului, achiesând la soluţia instanţei de suspendare a capătului de cerere privind obligarea pârâtei la plata chiriei pe perioada menţionată considerând că doar acesta se încadrează în ipotezele reglementate de art. 75 alin. (1) din lege.

Recursul a fost întemeiat atât pe dispoziţiile art. 75 din Legea nr. 85/2014, conform cărora, se suspendă de drept acţiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanţelor asupra debitorului, cât şi pe Decizia nr. 524 din 17 februarie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în considerentele căreia, instanţa a reţinut că suspendarea nu poate opera decât pentru cererea prin care se urmărea realizarea unei creanţe asupra averii debitoarei în insolvenţă.

Anterior soluţionării recursului, formulat la 4 octombrie 2018, instanţa de fond a repus cauza pe rol, la cererea pârâtei şi a constatat încetată acţiunea societăţii reclamante, recursul fiind soluţionat la 20 iunie 2019.

Astfel, ca urmare a respingerii recursului, abia după comunicarea hotărârii instanţei de recurs, pârâta putea solicita repunerea cauzei pe rol, iar instanţa de judecată putea dispune o soluţie de constatare a încetării cauzei prin raportare la capătul de cerere ce viza obligarea pârâtei la plata chiriei pentru perioada menţionată şi o soluţie de continuare a judecăţii cauzei prin raportare la capătul de cerere ce viza rezilierea contractului.

Cu privire la acest din urmă aspect se impune menţionarea faptului că, constatarea, în recurs, a temeiniciei suspendării cauzei nu determină în mod automat constatarea încetării acţiunii, cu atât mai mult cu cât legea nu conferă societăţii niciun alt remediu în vederea realizării dreptului său.

Dacă în ceea ce priveşte suspendarea unei acţiuni judiciare formulată împotriva debitorului aflat în insolvenţă, legiuitorul a conferit acestuia un alt mijloc de apărare a dreptului său de creanţă, în ceea ce priveşte suspendarea unor acţiuni având un alt obiect decât realizarea creanţelor legiuitorul nu a prevăzut niciun alt remediu (tocmai pentru că aceste din urmă acţiuni nu se suspendă odată cu deschiderea procedurii insolvenţei).

Astfel, în mod evident legiuitorul a considerat că aceste acţiuni deja introduse pe rolul instanţelor la momentul deschiderii procedurii insolvenţei continuă a fi judecate până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti.

Fără a aduce în discuţie legalitatea sau nelegalitatea soluţiei instanţei de recurs, care a constatat legalitatea şi temeinicia soluţiei de suspendare a capătului de cerere ce vizează rezilierea contractului, se solicită instanţei de recurs constatarea faptului că această soluţie nu atrage, în mod automat, încetarea acţiunii, fapt pentru care instanţa de fond avea posibilitatea repunerii cauzei pe rol şi continuării acţiunii cu privire la acest petit.

Or, în prezenta cauză, instanţa de fond nici măcar nu a aşteptat ca instanţa de recurs să pronunţe o soluţie, aducând grave prejudicii drepturilor şi intereselor societăţii recurente.

Practic, prin această măsură a instanţei, recurentei i-a fost negat dreptul la justiţie, întrucât societatea nu are la îndemână niciun alt instrument juridic pentru a solicita rezilierea contractului de locaţiune.

Conform dispoziţiilor legale, cocontractantul are dreptul de a solicita rezilierea contractului în termen de 3 luni de la data deschiderii procedurii insolvenţei. Motivat de faptul că la acel moment - 6 noiembrie 2017, recurenta învestise instanţele judecătoreşti cu o cerere de chemare în judecată având ca obiect rezilierea contractului, aceasta nu a considerat necesară formularea acestei cereri în procedura insolvenţei, întrucât o decizie a administratorului judiciar nu prevalează în faţa unei hotărâri judecătoreşti.

Raportat la aceste aspecte, recurenta susţine că în mod evident nu pot fi primite considerentele instanţei de apel, conform cărora, recurenta nu îşi poate invoca propria culpă pentru a supune analizei judecătorului de drept comun o cerere pentru care legea prevede competenţa de soluţionare în favoarea judecătorului sindic.

Aşadar, constatarea încetării acţiunii cu privire la petitul privind rezilierea contractului de locaţiune privează recurenta de dreptul de a mai solicita rezilierea contractului.

Or, în vederea respectării drepturilor şi intereselor recurentei, se impunea ca instanţa de fond să aştepte soluţionarea recursului declarat şi abia după acest moment să se pronunţe asupra oportunităţii şi legalităţii constatării încetării acţiunii în ceea ce priveşte rezilierea contractului de locaţiune.

În aceste condiţii, recurenta consideră că în mod greşit instanţa de fond a suspendat şi ulterior a încetat cauza cu privire la capătul de cerere privitor la rezilierea contractului la locaţiune, acest capăt de cerere nefiind sub incidenţa art. 75 din Legea nr. 85/2015, iar instanţa de apel în mod eronat a considerat că această soluţie este una temeinică şi legală şi că aceasta nu este de natură a vătăma drepturile şi interesele societăţii reclamante.

Prin întâmpinarea depusă, la 14 ianuarie 2020, intimata-pârâtă B. a solicitat respingerea recursului ca nefondat, iar prin completarea depusă la întâmpinarea formulată, la 14 februarie 2020 a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului pentru acţiunile a căror valoare este sub 500.000 RON. În acest context, a apreciat că litigiile înregistrate anterior publicării Deciziei nr. 369/2017 a Curţii Constituţionale sunt supuse legislaţiei în vigoare la data înregistrării acţiunii, drept urmare, acestor litigii le sunt aplicabile dispoziţiile legale în forma în vigoare la data introducerii acţiunii, aşa încât, calea de atac a recursului este deschisă doar în privinţa litigiilor ale căror cereri sunt evaluabile la o suma de peste 1.000.000 RON.

Prin răspunsul la întâmpinarea intimatei, depus la 6 februarie 2020, recurenta solicită instanţei de recurs să respingă apărările formulate de intimată prin întâmpinare şi să constate că recursul formulat de societate este admisibil şi fondat.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 9 aprilie 2020, potrivit dispoziţiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului şi s-a dispus comunicarea acestuia.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor la data de 14 aprilie 2020, părţile depunând punct de vedere.

Prin încheierea din 2 iulie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1405/2019 din 25 septembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă şi a acordat termen la data de 24 septembrie 2020, cu citarea părţilor.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reţine că recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Recursul recurentei-reclamante s-a întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., aşa încât, prin raportare la textele de lege invocate prin cererea de chemare în judecată şi prin cererea conexă, s-a analizat dacă instanţa de apel a pronunţat o hotărâre legală, în lumina particularităţilor speţei şi a normelor de drept material incidente în speţă.

De asemenea, întrucât au fost formulate critici şi sub aspectul greşitei aplicări a dispoziţiilor art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, de către instanţele de judecată, Înalta Curte a examinat recursul părţii inclusiv din perspectiva motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Susţine recurenta că este nelegală soluţia instanţei de judecată de suspendare, în temeiul art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, a cererii conexe prin care a solicitat rezilierea parţială a contractului de închiriere nr. x/2003 şi obligarea intimatei-pârâte la eliberarea imobilului în litigiu, câtă vreme această suspendare nu poate opera decât pentru cererea prin care se urmăreşte realizarea unei creanţe asupra pârâtei-debitoare aflată în insolvenţă, iar nu şi în situaţia prezentată când o reziliere parţială a unui contract de închiriere nu poate să ducă în mod direct la realizarea vreunei creanţe.

Asupra acestei chestiuni s-a aplecat însă, în mod separat, instanţa de judecată învestită cu soluţionarea căii de atac a recursului declarat împotriva încheierii de suspendare a pricinii, sens în care a fost pronunţată decizia civilă nr. 605/2019 în dosarul nr. x/2015 de către Curtea de Apel Bucureşti, cu consecinţa respingerii recursului ca nefondat.

În atare împrejurare, criticile recurentei privitoare la nelegala suspendare a cererii conexe nu mai pot face obiectul cercetării instanţei de casare, nici din punctul de vedere al dispoziţiilor de drept material, cu referire la specificul unei acţiuni în reziliere contract de locaţiune şi nici din perspectiva nesocotirii normelor procedurale referitoare la suspendare, în condiţiile art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014.

Astfel fiind, instanţa de judecată competentă a analizat în ce măsură cererea conexă aflată în curs de soluţionare în prezentul dosar se circumscrie cerinţelor criticate din Legea nr. 85/2014, iar soluţia definitiva asupra aspectelor evocate nu mai poate fi verificată fără nesocotirea autorităţii de lucru judecat a hotărârii judecătoreşti anterior amintită.

Prin decizia recurată s-a mai reţinut că sentinţa civilă nr. 6358/2017 de deschidere a procedurii insolvenţei faţă de pârâta-debitoare, pronunţată în dosar nr. x/2017 de către judecătorul-sindic, a rămas definitivă la data de 29.11.2017, aşa încât, în speţă, îşi găsesc aplicabilitate prevederile art. 75 alin. (1), teza finală, din Legea nr. 85/2014.

În raport de data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii insolvenţei, în mod legal s-a luat act de efectele acestei măsuri şi s-a dispus încetarea acţiunii reclamantei în întregul ei.

Instanţa de apel a analizat criticile reclamantei sub aspectul nelegalei repuneri pe rol a pricinii de către prima instanţă care apoi a dispus cu privire la încetarea acţiunii principale, ocazie cu care a reţinut în mod legal că, în cazul de faţă, repunerea pe rol a avut în vedere aplicarea tezei finale a art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, respectiv încetarea acţiunii anterior suspendată.

Ca regulă, încetarea cauzei care a determinat suspendarea procesului face posibilă redeschiderea acestuia dar, în ipoteza avută în vedere de legiuitor la art. 75 alin. (1) teza finală din actul normativ evocat mai sus, reţine atenţia dispoziţia procedurală obligatorie de încetarea a acţiunii judiciare. Soluţia se justifică, aşa cum a statuat şi Curtea Constituţională a României, în decizia nr. 36/2018, prin natura specială a procedurii prevăzute în legislaţia în materia insolvenţei, procedură care impune crearea unui cadru unitar, colectiv, consensual şi egalitar în care creditorii unui debitor comun să îşi poată valorifica drepturile împotriva debitorului aflat în stare de insolvenţă (paragraful 18).

Critica recurentei sub aspectul vătămării drepturilor şi intereselor sale de către instanţa de apel care a apreciat asupra legalităţii hotărârii de încetare a acţiunii reclamantei este nefondată, în condiţiile prezentate. De altfel, recurenta se arată nemulţumită de însăşi edictarea normei legale, imperative, de ordine publică, câtă vreme nici instanţa de apel şi nici instanţa de recurs din prezentul dosar nu mai pot cerceta aspectele referitoare la necesitatea suspendării cererii conexe, în temeiul art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014.

Pentru toate considerentele expuse, având în vedere şi prevederile legale invocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1405/2019 din 25 septembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.R.L. - prin administrator judiciar CII D. şi intimatul-intervenient C..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1405/2019 din 25 septembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.R.L. - prin administrator judiciar CII D. şi intimatul-intervenient C..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 septembrie 2020.