Railway ticket late-payment penalties: prohibition of anatocism on contractual penalty clauses absent special post-maturity agreement

Şedinţa publică din data de 2 februarie 2021

Asupra recursului civil de faţă;

Examinând actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 13 aprilie 2016 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub nr. x/2016, reclamanta S.N.T.F. C.F.R. CĂLĂTORI S.A. a chemat-o în judecată pe pârâta S.N.T.F.M. C.F.R. MARFĂ S.A., solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 1.138.131,81 RON, reprezentând penalităţi pentru plata cu întârziere a contravalorii cărţilor de călătorie nominale în interesul serviciului şi a legitimaţiilor de călătorie pe căile ferate în interes de serviciu şi în interes personal, eliberate conform contractelor nr. x/2013, nr. y/2013, nr. z/2013 şi nr. OP 14/83/2013. De asemenea, a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale, conform art. 1.535 din C. civ., cu cheltuieli de judecată.

La 9 mai 2016, reclamanta şi-a precizat cererea cu privire la cuantumul dobânzii legale.

În drept, cererea a fost întemeiată pe prevederile art. 194 şi urm. C. proc. civ. şi pe clauzele contractelor nr. x/2013, nr. y/2013, nr. z/2013 şi nr. OP 14/83/2013.

Prin sentinţa civilă nr. 1013 din 27 martie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte acţiunea şi a obligat-o pe pârâtă în favoarea reclamantei la plata sumei de 1.138.131,81 RON, reprezentând penalităţi de întârziere şi a respins ca neîntemeiată cererea de obligare a pârâtei la plata dobânzii legale. Totodată, tribunalul a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 14.986,31 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel atât reclamanta, cât şi pârâta, ambele criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.

Prin decizia civilă nr. 2132/A din 5 decembrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtă şi a admis apelul reclamantei, cu consecinţa schimbării sentinţei atacate în sensul obligării pârâtei către reclamantă şi la plata sumei de 236.724,15 RON, reprezentând dobândă legală. Totodată, curtea a obligat-o pe intimata-pârâtă să plătească apelantei-reclamante suma de 5.466,43 RON, reprezentând diferenţă de cheltuieli de judecată în primă instanţă (taxă de timbru) şi în apel.

Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat recurs pârâta S.N.T.F.M. C.F.R. MARFĂ S.A., înregistrat la data de 23 martie 2018 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.

În memoriul de recurs depus la dosar, pârâta a indicat cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinând astfel că decizia atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Detaliind, autoarea demersului judiciar de faţă a dezvoltat critici, după cum urmează:

I. A susţinut că în mod greşit instanţele de fond au obligat-o la plata penalităţilor de întârziere solicitate de reclamanta C.F.R. CĂLĂTORI S.A.

În acest sens a arătat că greşeala instanţelor rezidă în ignorarea dovezilor pe care le-a făcut şi care atestă că pretinsele întârzieri la plată au fost generate de neconcordanţa dintre data la care au fost făcute plăţile şi data la care banii au intrat efectiv în contul reclamantei.

În susţinerea aceleiaşi concluzii, potrivit căreia a fost în mod eronat obligată la plata penalităţilor de întârziere, recurenta a menţionat şi lipsa facturilor fiscale pentru sumele pretinse de reclamantă cu acest titlu şi neinterpretarea acestui fapt de către instanţe în sensul nedovedirii pretenţiilor, cu consecinţa respingerii acţiunii.

II. Cea de-a doua critică dezvoltată de recurentă vizează respingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune de către instanţa de prim control judiciar, cu motivarea că nu a invocat această excepţie prin întâmpinare în faţa primei instanţe, conform art. 2512 şi 2513 C. civ.

În combaterea concluziei curţii, recurenta a evocat dispoziţiile art. 1 alin. (2) şi art. 18 din Decretul nr. 167/1958, subliniind caracterul imperativ, de ordine publică al reglementării prescripţiei extinctive din care decurge şi obligaţia expresă stabilită de legiuitor în sarcina instanţelor de judecată de a verifica din oficiu, în orice fază procesuală, dacă dreptul la acţiune sau la executare silită este prescris.

III. Ultima critică dezvoltată de autoarea demersului judiciar de faţă vizează soluţia instanţei de apel de a o obliga şi la plata dobânzii legale în cuantum de 236.724,15 RON, solicitate de reclamanta C.F.R. CĂLĂTORI S.A.

Din această perspectivă, a arătat că în mod greşit curtea a reţinut incidenţa în cauză a art. 1489 alin. (2) teza a II-a C. civ., şi a notat că aceasta a fost calculată conform art. 1535 din C. civ. de la data imediat următoare celei în care s-au achitat facturile şi până la 13 aprilie 2016, data introducerii cererii de chemare în judecată.

În continuare, a susţinut că reclamanta a solicitat atât penalităţile de întârziere, cât şi dobânzi de întârziere, ceea ce nu este admisibil, aşa cum corect a reţinut prima instanţă, coroborând dispoziţiile art. 1489 C. civ. cu art. 8 din O.G. nr. 13/2011 şi conchizând că penalităţile, fiind ele însele dobânzi moratorii, pot fi purtătoare de dobânzi numai în temeiul unei convenţii speciale încheiate în acest sens, ipoteză care nu se regăseşte în speţă.

A mai precizat că norma prevede că numai dobânzile remuneratorii se pot capitaliza şi pot produce dobânzi, fără nicio condiţie impusă de lege.

În considerarea celor anterior expuse, recurenta-pârâtă a solicitat casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată primei instanţe.

La 4 iunie 2018, intimata a depus întâmpinare, aflată la filele x, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, arătând că criticile dezvoltate de recurentă nu se încadrează în cazul de casare indicat de aceasta, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi a solicitat în principal, anularea căii de atac în baza art. 493 alin. (5) C. proc. civ. şi, în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat în procedura prevăzută de art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Întâmpinarea formulată de intimata-reclamantă a fost comunicată recurentei-pârâte la 12 iunie 2018, aşa cum atestă dovada de înmânare aflată la dosar.

Recurenta a depus la 20 iunie 2018 răspuns la întâmpinarea formulată de intimată, prin care a combătut apărările acesteia.

Conform art. 493 alin. (2)-(4) C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursului, raport care, după analiza acestuia în completul de filtru, a fost comunicat părţilor.

Prin încheierea din 6 octombrie 2020 a fost respinsă excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-reclamantă şi, conform art. 493 alin. (7) C. proc. civ., a fost admisă în principiu calea extraordinară de atac în reformare şi s-a fixat termen de judecată pe fond a acesteia, cu citarea părţilor.

Recursul de faţă este fondat, însă numai pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Prima critică formulată prin cererea de recurs, anume aceea că întârzierea în plata debitului principal s-ar fi datorat neconcordanţei între data când a efectuat plata, prin virament bancar, şi data alimentării contului pârâtei, astfel că în mod greşit a fost obligată pârâta la plata de penalităţi, în cuantumul pretins de reclamantă, nu poate fi primită. Instanţele de fond au efectuat, din această perspectivă, o corectă aplicare a prevederilor art. 1497 C. civ., potrivit cărora, în această situaţie, data plăţii este aceea la care contul creditorului a fost alimentat cu suma de bani ce a făcut obiectul plăţii. Aşadar, din textul de lege rezultă în mod evident data eliberării debitorului de obligaţie, fiind irelevante data emiterii ordinului de plată sau a debitării contului debitorului.

Cât priveşte cea de-a doua critică, referitoare la nedovedirea pretenţiilor constând în penalităţi de întârziere, în condiţiile neîntocmirii, de către reclamantă, a facturilor fiscale care să le constate, reţine că este vădit nefondată. În primul rând, caracterul dovedit sau nu al penalităţilor de întârziere ţine de aprecierea probelor de către instanţele devolutive, apreciere ce poartă asupra elementelor de fapt ale cauzei, nu şi asupra celor de drept. Din această perspectivă, critica formulată prin cererea de recurs este una de netemeinicie şi nu de nelegalitate, astfel că nu poate face obiectul recursului, cale de atac limitată la verificarea conformităţii hotărârii cu regulile de drept aplicabile, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Pe de altă parte, instanţa de apel a constatat, în mod corect, că pretenţiile reclamantei sunt constatate prin înscrisuri sub semnătură privată, recunoscute de partea căreia i-au fost opuse, întrucât aceasta este natura juridică a contractelor perfectate de părţi, convenţii în care au fost inserate clauzele penale ce justifică daunele interese solicitate prin prezentul demers judiciar. Aşadar, recurenta nu a prezentat niciun argument care să îi susţină opinia că, pe lângă actele juridice constatate prin înscrisuri sub semnătură privată (în sens de instrumentum), era necesară şi prezentarea de facturi fiscale, ce reprezintă, potrivit art. 6 din Legea nr. 82/1991, doar documente justificative care stau la baza înregistrării în contabilitatea furnizorului sau prestatorului şi a cumpărătorului, respectiv beneficiarului de bunuri sau servicii.

Nici criticile privind greşita aplicare, de către instanţa de apel, a prevederilor art. 1 alin. (2) şi art. 18 din Decretul nr. 167/1958 nu pot fi primite. În prezenta cauză, nici nu se pune problema aplicării în timp a legii civile, cu privire la prescripţie, întrucât încheierea actelor juridice deduse spre analiză şi neexecutarea la termenul stipulat a obligaţiilor asumate de către recurentă au intervenit după intrarea în vigoare a Noului C. civ. (Legea nr. 287/2009). Astfel, noua lege a intrat în vigoare la 1 octombrie 2011, conform art. 220 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, iar contractele în discuţie au fost perfectate de părţi în anul 2013. Prin urmare, este evident că, atâta vreme cât Decretul nr. 167/1958 a fost abrogat prin art. 230 lit. p) din Legea nr. 71/2011, textele de lege pretins greşit interpretate de către instanţa de apel sunt inaplicabile raportului juridic dedus judecăţii. În speţă, s-a făcut o corectă aplicare a caracterului facultativ al dreptului de a invoca prescripţia extinctivă, aşa cum rezultă din prevederile art. 2512 C. civ., precum şi a momentului până la care se poate invoca, conform art. 2513 C. civ.

Instanţa constată însă întemeiate criticile relative la greşita aplicare a prevederilor art. 1535 C. civ. şi a dispoziţiilor art. 1489 C. civ. coroborate cu art. 8 din O.G. nr. 13/2011.

Astfel, prin art. 1535 alin. (1) C. civ. se consacră dreptul creditorului la daune interese moratorii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, pentru ipoteza neexecutării la scadenţă a unei obligaţii băneşti. În speţă, părţile au convenit asupra cuantumului daunelor interese moratorii datorate de pârâtă prin inserarea, în contracte, a unor clauze penale moratorii. Doar în lipsa unei determinări convenţionale a daunelor interese moratorii datorate de debitor pentru executarea cu întârziere a obligaţiei pecuniare, art. 1535 alin. (1) teza I C. civ. recunoaşte creditorului dreptul la daune interese în cuantumul prevăzut de lege (evaluarea legală). Dispoziţia amintită îşi găseşte corespondent în prevederile art. 2 din O.G. nr. 13/2011, potrivit cărora în cazul în care, potrivit legii sau convenţiei părţilor obligaţia este purtătoare de dobânzi remuneratorii şi/sau penalizatoare şi în absenţa stipulaţiei exprese a nivelului acestora de către părţi, se va plăti dobânda legală aferentă.

În speţă, nu s-a solicitat cumulul penalităţilor de întârziere cu dobânda legală, întrucât ambele îndeplinesc aceeaşi funcţie de cuantificare predeterminată a prejudiciului cauzat prin întârzierea la plată, evaluarea fiind convenţională în cazul penalităţilor de întârziere şi legală, în cazul dobânzii legale. În realitate, reclamanta a solicitat dobânda legală aferentă sumei pretinse cu titlu de penalităţi de întârziere, calculată pentru intervalul dintre data achitării debitului principal şi data introducerii cererii de chemare în judecată.

Prin urmare, reclamanta a solicitat capitalizarea dobânzii moratorii (penalizatoare) şi acordarea de dobânzi aferente acestei sume. În principiu, atât legea generală (C. civ.), cât şi legea specială (O.G. nr. 13/2011) interzic anatocismul. De la această prohibiţie există doar excepţiile reglementate de art. 1489 alin. (2) C. civ. şi de art. 8 alin. (2) şi alin. (3) din O.G. nr. 13/2011.

Excepţia instituită de art. 8 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011 nu este incidentă în cauză, întrucât vizează doar dobânzile convenţionale remuneratorii (dobânda datorată de debitorul obligaţiei de a da o sumă de bani la un anumit termen, calculată pentru perioada anterioară împlinirii termenului scadenţei obligaţiei - art. 1 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011).

Prin urmare, instanţa de apel avea obligaţia să verifice dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru a opera anatocismul, respectiv, dacă, în condiţiile art. 8 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, există o convenţie specială între părţi pentru capitalizarea dobânzilor moratorii convenţionale, care să fi fost încheiată numai după scadenţă şi numai pentru dobânzi datorate pe cel puţin un an.

Cum instanţa de prim control judiciar nu a identificat niciuna din primele două modalităţi - sursă ale anatocismului, reglementate de art. 1489 alin. (2) C. civ. (legea sau contractul, în acest ultim caz, în limitele permise de lege, arătate în paragraful precedent), aceasta a apreciat că poate face aplicarea art. 1489 alin. (2) teza ultimă. Este adevărat că acest ultim text de lege permite ca dobânzile scadente să producă ele însele dobânzi, atunci când sunt cerute în instanţă. Însă, aşa cum rezultă din prevederile explicite ale textului de lege, în acest caz noile dobânzi curg la dobânzile scadente numai de la data cererii de chemare în judecată. Or, instanţele de fond au fost învestite cu o cerere ce viza daune-interese moratorii (dobânda legală) aferente unor penalităţi de întârziere capitalizate, daune calculate pentru o perioadă anterioară înregistrării cererii de chemare în judecată, respectiv de la data plăţii debitului principal. Aşadar, numai prin greşita aplicare a prevederilor art. 1489 alin. (2) teza ultimă instanţa de apel a putut considera că se află în vreunul din cazurile de excepţie de la regula interzicerii anatocismului.

Faţă de cele ce preced, constată că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a normelor de drept material incidente, respectiv a prevederilor art. 1535 alin. (1) şi art. 1489 alin. (2) C. civ., raportate la art. 8 alin. (1) şi alin. (2) din O.G. nr. 13/2011. Aşa fiind, constată întemeiate criticile subscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în ce priveşte soluţia dată apelului declarat de către reclamantă.

Aşa fiind, potrivit art. 496 alin. (2) şi art. 497 teza I C. proc. civ., va admite recursul şi va casa în parte decizia atacată, numai în ceea ce priveşte apelul declarat de reclamantă, cu consecinţa trimiterii cauzei spre o nouă judecată, instanţei de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă SOCIETATEA NAŢIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ C.F.R. MARFĂ S.A. împotriva deciziei civile nr. 2132/A din 5 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Casează în parte decizia civilă nr. 2132/A din 5 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă numai în ceea ce priveşte apelul declarat de reclamantă şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.

Menţine, în rest, soluţia pe apelul pârâtei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică astăzi, 2 februarie 2021.