Insurance coverage for refrigeration damage denied due to lack of accidental cause and maintenance violations; appeal dismissed

Şedinţa publică din data de 23 septembrie 2020

Analizând actele de la dosar şi decizia atacată, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 27.03.2014, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.A., solicitând instanţei, ca prin hotărârea ce o va pronunţa, să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumei de 2.207.964,17 RON, reprezentând contravaloarea despăgubirii cuvenite în baza Poliţei de asigurare nr. B 0676029/26.07.2012, la care se adaugă dobânda legală penalizatoare, calculată de la data formulării acţiunii şi până la data plăţii efective, în conformitate cu prevederile O.G. nr. 13/2011.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 29 şi urm. C. proc. civ., art. 1.165 şi urm. coroborate cu art. 2.199 şi urm., art. 2.214-2.220 C. civ., Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, Legea nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare şi supravegherea asigurărilor, O.G. nr. 13/2011.

Prin sentinţa civilă nr. 741/02.03.2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins cerere de chemare în judecată şi a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 106.397,88 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri, reclamanta a declarat apel.

Prin încheierea din 30.10.2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins administrarea probei cu expertiza tehnică în specialitatea - industrie alimentară şi frigotehnic, considerând-o neutilă şi neconcludentă.

Prin decizia civilă nr. 849/15.05.2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă.

Împotriva acestei decizii, reclamanta S.C. C. S.R.L., prin administrator special D. şi prin administrator judiciar E.., a declarat recurs, solicitând casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată curţii de apel, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului, recurenta a susţinut că instanţa de apel în mod nelegal a apreciat că sentinţa primei instanţe este legală şi temeinică, reţinând că distrugerea unui element al instalaţiei frigorifice s-a produs printr-o lovitură mecanică, ceea ce exclude posibilitatea unui fapt de natură accidentală, drept cauză a producerii evenimentului asigurat, în condiţiile în care a respins cererea de administrare a probei menită să clarifice dincolo de orice dubiu acest aspect.

Ca urmare a aplicării greşite a prevederilor legale incidente în cauză, recurenta a arătat că instanţa de apel a apreciat că angajarea unei societăţi cu scopul de a asigura întreţinerea tehnică a instalaţiei frigorifice nu a fost suficientă pentru a considera că şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale, în ceea ce priveşte întreţinerea instalaţiei frigorifice.

A mai relevat că lipsa de diligenţă ce i se impută, cu privire la verificarea angajării unui specialist frigotehnist la societatea care şi-a asumat obligaţia de furnizare a serviciilor de mentenanţă a instalaţiei frigotehnice, este rezultatul unei greşite interpretări a normelor legale incidente în cauză, întrucât art. 14 lit. c) din Legea nr. 64/2008 stabileşte în sarcina recurentei obligaţia întreţinerii de către persoane autorizate a instalaţiilor frigorifice, obligaţie îndeplinită prin contractarea serviciilor unei societăţi autorizate în acest sens.

În consecinţă, a conchis că în mod nelegal a apreciat instanţa de apel faptul că în cauză sunt incidente cauzele de excludere de la angajarea răspunderii societăţii de asigurare.

Prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susţinut că decizia instanţei de apel este nelegală, deoarece nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluţia de respingere a cererii de despăgubire.

Sub acest aspect, recurenta a relevat că hotărârea recurată a fost fundamentată exclusiv pe concluziile celor două expertize depuse la dosarul cauzei, iar simpla trimitere la concluziile acestora nu poate constitui sub nicio formă o nouă judecată asupra fondului, astfel cum prevede art. 476 alin. (1) C. proc. civ.

Motivarea hotărârii trebuie să fie clară, precisă şi inteligibilă, să nu se rezume la o înşiruire de fapte şi argumente, să se refere la probele administrate în cauză şi să fie în concordanţă cu acestea, să răspundă în fapt şi în drept la toate pretenţiile şi apărările formulate de părţi şi să conducă în mod logic şi convingător la soluţia cuprinsă în dispozitiv.

În continuare, recurenta a invocat practica judiciară şi art. 6 C.E.D.O., susţinând că hotărârea recurată are o motivare contradictorie.

Astfel, pe de o parte, cu prilejul judecării apelului, instanţa s-a limitat la câteva aprecieri sumare şi expeditive, întemeiate exclusiv pe concluziile celor două expertize tehnice judiciară, iar pe de altă parte, a reţinut că imposibilitatea de a dovedi caracterul incidental al loviturii mecanice duce la inaplicabilitatea clauzei care prevede angajarea obligaţiilor contractuale de despăgubire ale societăţii de asigurare şi că obligaţia de a dovedi caracterul accidental al loviturii mecanice aparţine recurentei, în calitate de asigurat. Aceasta, în condiţiile în care instanţa de apel a respins administrarea probei cu expertiza tehnică judiciară ce avea ca obiectiv tocmai stabilirea cu certitudine a cauzei care a determinat ruperea ţevii şi scurgerea agentului frigorific.

Cu alte cuvinte, instanţa de apel a reţinut, pe de o parte, obligaţia recurentei de a face dovada caracterului accidental al loviturii mecanice, apreciind că acesta este un element esenţial în raport de care urmează să atragă sau nu obligaţia de despăgubire a societăţii de asigurare, iar pe de altă parte nu a acordat posibilitatea administrării unei expertize care să identifice cauza scurgerii agentului frigorific din instalaţie.

Prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa de apel a încălcat art. 22, coroborat cu art. 254 alin. (5) şi art. 255 C. proc. civ.

Sub acest aspect, a arătat că instanţa de apel a respins administrarea probei cu expertiza care viza stabilirea cauzei variaţiilor de temperatură înregistrate în interiorul depozitului frigorific în perioada în care s-a produs evenimentul asigurat şi cauza scurgerii agentului frigorific din instalaţia frigorifică destinată menţinerii condiţiilor de depozitare a produselor din carne ca nefiind utilă soluţionării apelului.

Ulterior, cu ocazia analizării apelului, arată recurenta că instanţa a apreciat că nu poate stabili cauza fisurii conductei prin care instalaţia frigorifică era alimentată cu freon şi nici cauza variaţilor de temperatură înregistrate în depozit la momentul producerii evenimentului asigurat.

Or, în raport cu art. 254 C. proc. civ., instanţa de apel avea obligaţia de a dispune completarea probatoriului, astfel că se impune casarea deciziei recurate.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa de apel a încălcat sau aplicat greşit prevederile art. 1.266 alin. (1) C. civ., art. 1.268 alin. (3), art. 1.269 alin. (2) C. civ., care reglementează regimul interpretării clauzelor contractuale, prin impunerea obligaţiei în sarcina ei de a dovedi caracterul accidental al cauzei producerii evenimentului asigurat, în condiţiile în care prevederile legale în materie nu instituie o astfel de obligaţie.

Prin urmare, a relevat că nu i se poate imputa o astfel de identificare precisă şi sentenţioasă a modalităţii de producere a evenimentului prejudiciabil.

Recurenta mai susţine că răsturnarea prezumţiei cu privire la caracterul accidental al ruperii conductei agentului frigorific îi revenea societăţii pârâte. Or, în cauză, nici raportul de expertiză tehnică şi nici instanţa de judecată nu au identificat fără dubiu cauza producerii riscului asigurat, limitându-se să aprecieze că aceasta a fost alta decât cea dedusă şi declarată de recurentă, cu trimiteri la concluzia sumară a raportului de expertiză tehnică legată de producerea evenimentului prejudiciabil printr-o acţiune mecanică fără alte detalii în această privinţă.

Pentru motivele expuse, a solicitat admiterea recursului.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata a invocat excepţia nulităţii recursului, conform art. 489 alin. (2) C. proc. civ., arătând că recurenta nu a dezvoltat motive de nelegalitate, iar prin criticile expuse în cererea de recurs se tinde la reexaminarea fondului litigiului, chestiune ce nu mai poate fi analizată în calea de atac extraordinară a recursului.

Pe fondul recursului, a solicitat menţinerea deciziei atacate ca fiind temeinică şi legală, deoarece instanţa de apel în mod corect a menţinut soluţia de respingere a acţiunii.

Sub acest aspect, a arătat că anterior producerii accidentului au fost întocmite trei rapoarte de service semnate de un angajat care a efectuat verificările şi intervenţiile la instalaţia frigorifică, dar care nu avea calificarea de frigotehnist ci de lăcătuş mecanic, fiind astfel încălcate dispoziţiile art. 14 lit. c) din Legea nr. 64/2008.

Totodată, contrar susţinerilor recurentei, calificarea personalului care efectua verificările direct asupra instalaţiei frigorifice era esenţială pentru respectarea art. 4 din clauza suplimentară, deoarece norma legală invocată anterior se referea la persoane autorizate care trebuiau să efectueze reviziile, reparaţiile şi lucrările de întreţinere, conform instrucţiunilor tehnice ale producătorilor, iar instrucţiunile din Manualul agregatului frigorific x emis de F. impuneau existenţa unui personal calificat.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar şi, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părţilor, care au fost înştiinţate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare pot depune puncte de vedere la raport.

Părţile şi-au exprimat acordul ca, în ipoteza în care este admisibil în principiu, recursul să fie soluţionat de completul de filtru.

Înalta Curte a luat în examinare excepţia nulităţii recursului, invocată de intimată, urmând a o respinge, întrucât din conţinutul cererii de recurs se pot desprinde critici de nelegalitate ce pot fi analizate din perspectiva motivelor de recurs reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., astfel că nu poate fi reţinută incidenţa art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Analizând recursul, prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente în materie, Înalta Curte urmează să îl respingă pentru următoarele considerente:

În analiza acţiunii, instanţa de apel a pornit de la raportul juridic dintre părţi reprezentat de contractul de asigurare împreună cu actele adiţionale şi condiţiile în care s-a produs evenimentul, verificând în ce măsură sunt sau nu îndeplinite obligaţiile asumate de părţi pentru a fi acordate/refuzate despăgubirile, în condiţiile în care, pentru a putea fi pusă în aplicare poliţa de asigurare, una dintre cerinţe era ca avaria să fie de natură accidentală, chestiune reclamată de recurentă şi, în acelaşi timp, contestată de pârâtă.

Recurenta a sesizat instanţa de judecată cu rezolvarea acestui diferend referitor la evenimentul produs la depozitul ei, ca urmare a refuzului intimatei de îi acorda despăgubirile solicitate, întemeiat pe propria anchetă efectuată cu ocazia deschiderii dosarului de daună, în urma căreia a apelat la experţi pentru efectuarea unor expertize tehnice în domeniul frigotehnic şi tehnice în domeniul metalurgic pentru a analiza cauzele ruperii ţevii de cupru şi scurgerea agentului frigorific.

Pornind de la această situaţie de fapt, în raport cu întregul probatoriu administrat şi în primă instanţă, în cadrul căreia a fost efectuată o altă expertiză frigotehnică, instanţa de apel, în temeiul efectului devolutiv, a procedat la o analiză exhaustivă a cauzei, reţinând că în speţă nu reiese că avaria a fost de natură accidentală şi că recurenta nu şi-a respectat obligaţiile de la art. 4 pct. 1 şi pct. 2 din clauza suplimentară la contractul de asigurare şi art. 14 lit. c) din Legea nr. 64/2008 pentru a fi îndreptăţită la acordarea despăgubirilor. Astfel, pârâta a dat eficienţă în mod corect clauzelor de excludere de la plată, prevăzute la art. 4.1 şi art. 4.2 din condiţiile specifice pentru asigurarea de incendiu şi alte riscuri numite pentru activităţi comerciale şi industriale, parte integrantă a poliţei de asigurare B 0676029.

În argumentarea prezentului recurs, recurenta critică decizia atacată din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., susţinând că motivarea instanţei de apel este insuficientă, deoarece a făcut o simplă trimitere la concluziile expertizelor efectuate în cauză, limitându-se la câteva aprecieri sumare şi expeditive, că nu a analizat proba cu înscrisuri şi că motivarea deciziei nu este clară, precisă şi inteligibilă, instanţa apreciind că recurenta avea obligaţia de a face dovada caracterului accidental al loviturii mecanice, însă nu i-a acordat posibilitatea de a administra proba cu expertiza care să identifice cauza scurgerii agentului frigorific.

Hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă în motivarea sa argumentele care au format, în fapt şi în drept, convingerea instanţei cu privire la soluţia pronunţată, argumente care, în mod necesar, trebuie să se raporteze, pe de o parte, la susţinerile şi apărările părţilor, iar, pe de altă parte, la dispoziţiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecăţii, în caz contrar fiind pronunţată cu nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Motivarea este, aşadar, un element esenţial al unei hotărâri judecătoreşti, o puternică garanţie a imparţialităţii judecătorului şi a calităţii actului de justiţie, precum şi o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanţa superioară a atribuţiilor de control judiciar de legalitate, obligativitatea motivării hotărârilor constituind o condiţie a procesului echitabil, exigenţă a art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.

Dreptul la un proces echitabil, prin urmare, nu poate fi considerat efectiv decât dacă observaţiile părţilor sunt corect examinate de către instanţă, care are în mod necesar obligaţia de a proceda la un examen în concret al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa.

Raportând consideraţiile teoretice de mai sus la decizia recurată, Înalta Curte constată că instanţa de apel în temeiul efectului devolutiv a procedat la o analiză exhaustivă a cauzei, în raport cu probatoriul administrat şi contractul de asigurare împreună cu anexele şi actele adiţionale, sub aspectul obligaţiilor asumate de părţi cu privire la îndatoririle recurentei şi condiţiile în care pot fi acordate despăgubirile solicitate în baza evenimentul produs, recurenta invocând în mod formal acest motiv de recurs.

În cauză, motivarea hotărârii recurate întruneşte calităţile sub aspectul clarităţii şi inteligibilităţii, nefiind sumară, nemotivată ori chiar contradictorie, iar instanţa de apel nu a subliniat imposibilitatea dovedirii caracterului accidental al ruperii ţevii de cupru, ci a subliniat că avaria produsă la conductă nu este accidentală, astfel că nu constituie eveniment asigurat. Motivarea nu este, în acest context, nici contradictorie cum a afirmat recurenta, în măsura în care, instanţa de apel a stabilit că ruperea coloanelor de cupru ale instalaţiei de răcire nu a fost accidentală, chiar dacă nu s-a putut identifica în mod concret care a fost acţiunea mecanică produsă asupra ţevilor de cupru.

Totodată, se observă că recurenta nu arată care au fost probele ignorate şi relevanţa lor în ansamblul probatoriu, făcând afirmaţii generice, care nu pot constitui fundamentul unei analize din punct de vedere al legalităţii deciziei atacate.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta invocă încălcarea prevederilor art. 22, coroborat cu art. 254 alin. (5) şi art. 255 C. proc. civ., ca urmare a dispoziţiei instanţei de apel de respingere a administrării probei cu expertiza tehnică care viza stabilirea cauzei variaţiilor de temperatură ce a generat evenimentul produs la 02.01.2013.

Recurenta mai subsumează acestui motiv obligaţia instanţei de dispune completarea probatoriului, în contextul în care cu ocazia analizării apelului a apreciat că nu poate stabili cauza fisurii conductei şi nici cea a variaţiilor de temperatură înregistrate la momentul producerii evenimentului.

Din actele de la dosar rezultă că prin încheierea din 30.10.2018, instanţa de apel a respins solicitarea recurentei privind administrarea probei cu expertiză tehnică judiciară în specialitatea industrie alimentară şi frigotehnie, apreciind că nu este utilă şi concludentă. Cu ocazia analizării apelului, instanţa a ţinut cont de expertizele efectuate în cauză dând relevanţă acestora, în sensul că avaria produsă la depozitul 5 nu a avut caracter accidental.

Articolul 264 alin. (2) C. proc. civ. consacră libertatea pe care o are judecătorul în a aprecia asupra forţei probante a materialului probatoriu încuviinţat, acest aspect neputând forma obiectul cenzurii în cadrul controlului de legalitate.

Este de amintit că instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, concludenţei şi pertinenţei acestora, iar modul în care procedează instanţa de apel în privinţa încuviinţării probelor nu poate fi supus controlului instanţei de recurs, în măsura în care nu sunt relevate normele procedurale încălcate.

De asemenea, nu poate fi reţinut nici motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin prisma căruia sub aparenţa încălcării şi aplicării greşite a art. 1.266 alin. (1), art. 1.268 alin. (3) şi art. 1.269 alin. (2) C. civ., referitoare la interpretarea clauzelor contractuale, recurenta pune în discuţie aspecte de netemeinicie, care nu pot fi analizate în această etapă procesuală, iar faptul că soluţia criticată nu coincide cu modul în care recurenta şi-a structurat apărarea şi cu propriile convingeri, aşa cum rezultă de altfel din modalitatea în care a repus în discuţie chestiunile de fond, nu constituie motiv de nelegalitate.

Aşadar, întrucât motivele de recurs evocate nu sunt fondate, iar decizia recurată nu este susceptibilă de a fi cenzurată din perspectiva criticilor subsumate art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul.

Cererea intimatei privind obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată va fi respinsă ca neîntemeiată, având în vedere lipsa dovezilor privind efectuarea acestor cheltuieli.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului.

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta S.C. C. S.R.L., prin administrator special D. şi prin administrator judiciar E.., împotriva încheierii din 30.10.2018 şi deciziei civile nr. 849/15.05.2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Respinge cererea intimatei S.C. B. S.A. de acordare a cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 septembrie 2020.