Contractor's unpaid work, damages, and penalty claims rejected; appeal dismissed as time-barred and unproven

Şedinţa publică din data de 23 septembrie 2020

Analizând actele de la dosar şi decizia atacată, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 20.10.2017, reclamanta S.C. A. S.R.L., prin administrator judiciar B.., a chemat în judecată pe pârâta S.C. C. S.R.L., solicitând instanţei, ca prin hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumei de 343.429,45 euro (echivalentul în RON la cursul afişat de B.N.R. la data plăţii efective), reprezentând diferenţa de plată pentru lucrările de construcţii şi montaj executate în baza contractului de antrepriză generală nr. 36/10.10.2013 încheiat între părţi, precum şi la plata sumei de 122.500 euro, cu titlu de daune-interese, calculate conform art. 4.5 din contract, pentru nerespectarea condiţiilor contractuale, vizând punerea la dispoziţie a frontului de lucru; de asemenea, a solicitat obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere prevăzute la art. 9.1 din contract, calculate de la data scadenţei plăţilor, respectiv 02.12.2014, până la data plăţii efective (cuantificate provizoriu, până la data formulării acţiunii, la suma de 489.216 euro), cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 1678/30.05.2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâtă, în ceea ce priveşte capetele de cerere vizând daunele-interese calculate conform art. 4.5 din contractul de antrepriză generală şi penalităţile de întârziere prevăzute la art. 9.1 din contract şi, în consecinţă, a respins pretenţiile privind plata daunelor-interese calculate conform art. 4.5 din contract pentru perioada 10.10.2013-13.06.2014, şi cele privind plata penalităţilor de întârziere calculate conform art. 9.1 din contract în raport de daunele-interese menţionate anterior, ca fiind prescrise; a respins în rest cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată şi a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 16.631,20 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa astfel, referitor la capetele de cerere privind daunele-interese şi penalităţile tribunalul a reţinut că părţile, chiar dacă nu au stipulat în contract niciun termen pentru predarea frontului de lucru, au stabilit că data predării este cea a semnării convenţiei, 10.10.2013. A mai reţinut că reclamanta începuse lucrările cu mult timp înainte de 13.06.2014 şi chiar dacă s-ar reţine ipoteza conform căreia predarea ar fi avut loc la această dată (13.06.2014), pretenţiile sub acest aspect sunt prescrise, având în vedere data promovării acţiunii, 20.10.2017, context în care se stinge şi dreptul la acţiune privind accesoriile, potrivit art. 2.503 C. civ.

În ceea ce priveşte capătul de cerere principal, tribunalul a reţinut că reclamanta nu a probat emiterea unor facturi cu respectarea prevederilor contractuale de la art. 3.7 şi art. 6.6. şi nici executarea lucrărilor suplimentare. Astfel că, în condiţiile în care reclamanta nu contestă plăţile în avans efectuate de către pârâtă, faţă de neîndeplinirea propriilor obligaţii ce îi reveneau reclamantei conform dispoziţiilor contractuale nu se poate determina în concret valoarea eventualei diferenţe de preţ datorată de pârâtă, motiv pentru care dând eficienţă art. 249 C. proc. civ. a respins ca neîntemeiată cererea privind obligarea pârâtei la plata sumei de 343.429,45 euro, reprezentând contravaloarea lucrărilor executate şi neachitate, la care se adaugă şi penalităţi.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta S.C. A. S.R.L., prin administrator judiciar B.., a declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 1140/A/20.06.2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Pentru a pronunţa astfel, curtea de apel a reţinut că, potrivit susţinerilor reclamantei frontul de lucru a fost predat la 13.06.2014, ceea ce ar însemna că s-a depăşit termenul de predare agreat, de asemenea, potrivit susţinerii acesteia, ca fiind 09.10.2013, context în care aceasta era îndreptăţită să solicite despăgubiri cuantificate pe fiecare zi de întârziere, începând cu 09.10.2013 şi calculate până la data executării obligaţiei, 13.06.2014.

Instanţa de apel a mai reţinut că prejudiciul solicitat se generează pentru fiecare unitate de timp, în sensul art. 2.503 şi 2.525 C. civ., astfel că neexecutarea, calculată pe zile, generează un prejudiciu distinct pentru fiecare unitate de timp şi, pe cale de consecinţă, un drept la acţiune distinct, supus prescripţiei raportate la data la care s-a născut.

Aşadar, întrucât cea mai recentă neexecutare se plasează la data de 12.06.2014, iar acţiunea a fost introdusă la 20.10.2017, instanţa de apel a constatat că în mod corect prima instanţă a reţinut ca fiind prescris dreptul la acţiune în ce priveşte daunele-interese şi penalităţile, conform art. 2.500 coroborat cu art. 2.517 C. civ.

A mai reţinut că, termenul de prescripţie de la recepţia lucrărilor începe să curgă exclusiv pentru plata contravalorii lucrărilor executate, nicidecum pentru orice alte pretenţii derivând din raporturile contractuale.

Referitor la capătul de cerere având ca obiect contravaloarea lucrărilor executate, instanţa de apel a reţinut că, contrar interpretării intimatei-pârâte, contractul nu s-a încheiat pentru un preţ global (forfetar) în sensul art. 1.867 C. civ., ci la un preţ estimat, în sensul art. 1.865 şi 1.866 C. civ., având în vedere art. 3.3 din contract, situaţie în care nu se pune în discuţie un preţ fix, nemodificabil, ci un preţ variabil, pe care însă antreprenorul trebuie să îl justifice.

A mai reţinut că, în speţă, nu există situaţii de lucrări, astfel că antreprenorul nu poate justifica costurile pe care l-ar fi suportat executând lucrarea, iar posibilitatea complinirii lipsei situaţiilor de lucrări prin efectuarea în cauză a expertizei în construcţii, având ca obiectiv identificarea lucrărilor executate în anul 2014, deşi susţinută în primă instanţă, a fost abandonată în apel, reclamanta preferând să critice soluţia primei instanţe referitoare la decăderea sa din dreptul de a propune proba, fără însă a solicita instanţei de apel să administreze ea însăşi, în vederea lămuririi situaţiei de fapt afirmate, expertiza.

Instanţa de apel a mai reţinut că administrarea probei cu expertiza în faţa primei instanţe ar fi condus, contrar opiniei apelantei-reclamante, la amânarea judecăţii în sensul art. 254 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ., partea nefiind în măsură să prevadă necesitatea administrării, conform art. 254 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., cât timp un deviz, reprezentând unicul înscris anexat cererii de chemare în judecată, nu echivalează unei situaţii de lucrări, iar un antreprenor nu ar trebui să opereze astfel de confuzii.

În final, a conchis că verificările făcute de organul fiscal nu constituie probe pertinente în susţinerea existenţei lucrărilor, pentru că raportul juridic de drept fiscal nu are autoritate în raportul juridic de drept comun.

Împotriva acestei decizii, reclamanta S.C. A. S.R.L., prin administrator judiciar B.. a declarat recurs, solicitând casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată, instanţei de apel.

În motivare, a reiterat situaţia de fapt, a prezentat evoluţia litigiului în etapele procesuale anterioare şi a susţinut că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 2.523 C. civ., care reglementează prescripţia extinctivă, dar şi ale art. 1.270 şi 1.243 C. civ., potrivit cărora contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante, modificarea acestuia fiind supusă condiţiilor de formă cerute de lege pentru încheierea sa.

Concretizând, a arătat că, în conformitate cu art. 4.5 din contractul de antrepriză încheiat între S.C. A. S.R.L., în calitate de antreprenor şi S.C. C. S.R.L., în calitate de beneficiar, "întârzierea la predarea frontului de lucru cu mai mult de 15 zile dă dreptul antreprenorului să solicite beneficiarului care se obligă să plătească cu titlu de daune interese o sumă egală cu 0,1% din valoarea contractului pentru fiecare zi de întârziere a predării frontului de lucru."

Or, amplasamentul de lucru i-a fost predat de către beneficiar la data de 13.06.2014, prin procesul-verbal de predare primire nr. x/13.06.2014, în condiţiile în care, potrivit art. 4.1 din contract, acesta ar fi trebuit să fie predat la 09.10.2013.

În opinia recurentei, în mod nelegal şi cu încălcarea dispoziţiilor art. 2.523 C. civ., a reţinut instanţa de apel (paragraful 22 din decizia recurată) că "susţinerea apelantei-reclamante în sensul că termenul de prescripţie ar fi trebuit să curgă de la recepţia lucrărilor este rezultatul unei confuzii: de la data recepţiei începe să curgă exclusiv termenul de prescripţie pentru plata contravalorii lucrărilor executate, nicidecum pentru orice alte pretenţii derivând din raporturile contractuale."

A subliniat recurenta că, atât timp cât pretenţiile s-au născut dintr-un contract de antrepriză, potrivit art. 1.864 C. civ., era în măsură să îşi valorifice dreptul la daunele-interese convenite prin art. 4.5 din contract numai începând cu momentul finalizării lucrărilor (17.11.2014), când a fost încheiat procesul-verbal de recepţie finală, astfel că de la această dată a început să curgă termenul de prescripţie.

Or, de vreme ce termenul de prescripţie a început să curgă la 17.11.2014 şi s-a împlinit la 17.11.2017, cererea de chemare în judecată introdusă în data de 20.10.2017 a fost formulată în interiorul termenului de prescripţie, astfel că este îndreptăţită la plata daunelor-interese pentru perioada cuprinsă între 10.10.2013-13.06.2014, conform art. 4.5 din contract, precum şi la penalităţile de întârziere calculate conform art. 9.1.

De asemenea, a susţinut că instanţa de apel, reţinând că nu a făcut dovada că a executat lucrările şi că şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale, raportat la art. 3.7 şi 6.6 din contract, întrucât devizul general de lucrări nu este semnat de intimata-pârâtă, a încălcat dispoziţiile art. 1.270 şi art. 1.243 C. civ.

Potrivit recurentei, în temeiul art. 1.178 C. civ., coroborat cu dispoziţiile speciale care reglementează contractul de antrepriză, simplul acord de voinţă al părţilor era suficient pentru modificarea contractului, nefiind necesar ca acesta să îmbrace forma scrisă.

În acest context, a arătat că este adevărat că prin art. 3.3. din contract părţile au convenit ca preţul final să fie calculat pe baza situaţiilor de lucrări, însă, pe parcursul derulării contractului, practica agreată de părţi a fost în sensul că antreprenorul anexa drept document justificativ al facturilor emise o situaţie de lucrări semnată doar de acesta.

În continuare, a prezentat pe larg argumentele pentru care apreciază că a făcut dovada executării lucrărilor ce au constituit obiectul contractului, dar şi că intimata a cunoscut depăşirea bugetului cu suma de 131.756,33 euro, făcând trimitere la înscrisurile depuse la dosar în dovedirea acestor aspecte.

A subliniat recurenta că valoarea cheltuielilor directe efectuate în vederea realizării obiectului contractului, se ridică la suma totală de 2.167.170,06 RON (fără TVA), astfel cum rezultă din înregistrările sale, iar intimata a efectuat doar două plăţi: una în cuantum de 248.000 euro, reprezentând avans, care urma să fie scăzută din valoarea finală a lucrărilor executate, potrivit art. 3.8 din contract şi una de 190.000 euro, reprezentând lucrări.

Aşa fiind, la momentul introducerii acţiunii, intimata îi datora suma de 343.429,45 euro pentru lucrările executare în temeiul contractului şi rămase neachitate, în condiţiile în care procesul-verbal de recepţie nr. x/17.11.2014 atestă că lucrările executate respectă prevederile proiectului, fiind îndeplinite condiţiile pentru efectuarea în mod corespunzător a recepţiei la terminarea lucrărilor.

În acest sens a arătat că sunt şi dispoziţiile art. 5 din Regulamentul privind recepţia construcţiilor (H.G. nr. 273/1994), potrivit cărora "admiterea recepţiei certifică faptul că executantul şi-a îndeplinit obligaţiile în conformitate cu prevederile contractului de lucrări de execuţie, ale documentaţiei privind proiectarea, ale autorizaţiei de construire/desfiinţare, precum şi ale documentaţiei privind execuţia", dar şi ale art. 21 din acelaşi regulament, conform căruia "după încheierea procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor, investitorul nu poate emite alte solicitări de remediere de lucrări, penalizări, diminuări de valori şi altele asemenea decât cele consemnate în procesul-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor".

În final, a mai susţinut că din raportul fiscal întocmit de A.N.A.F. pentru anul 2015, care reflectă rezultatul verificării pentru perioada 01.01.2014-30.06.2015, rezultă că trebuia să colecteze T.V.A. în sumă de 306.556 RON, prin raportare la valoarea totală a lucrărilor executate şi nefacturate către intimata-pârâtă, respectiv la suma de 3.527.685 RON ce rezultă din admiterea recepţiei la terminarea lucrărilor de către intimată.

În opinia recurentei, în mod neîntemeiat a reţinut curtea de apel că "verificările făcute de organul fiscal nu constituie probe pertinente în susţinerea existenţei lucrărilor, pentru că raportul de drept fiscal nu are autoritate în raportul juridic de drept comun".

Or, chiar în condiţiile în care raportul de drept fiscal nu are autoritate de lucru judecat în raportul juridic de drept civil, această împrejurare nu este de natură să conducă spre concluzia că actele întocmite de organele fiscale nu pot fi folosite ca probe în cadrul procesului civil; acest raport fiscal conturează o realitate fiscală, astfel că este opozabil şi intimatei.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La 02.10.2019, intimata a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar şi, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părţilor, care au fost înştiinţate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare pot depune puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 01.07.2020, a fost admis în principiu recursul, stabilindu-se termen în şedinţă publică, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Înalta Curte a luat în examinare recursul, prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente în materie, urmând să îl respingă pentru următoarele considerente:

Critica privind greşita aplicare a art. 2.523 C. civ., în argumentarea căreia recurenta arată că termenul de prescripţie curge de la 17.11.2014, data finalizării lucrărilor, acesta fiind momentul de la care avea posibilitatea valorificării dreptului la daunele-interese convenite prin art. 4.5 şi a penalităţilor în temeiul art. 9.1 din contract, cuantificate la suma de 122.500 euro, nu poate fi reţinută.

În cauză, acţiunea în pretenţii derivă din contractul de antrepriză generală nr. 36/10.10.2013, reclamanta solicitând antrenarea răspunderii contractuale a pârâtei cu privire la debitul în cuantum de 343.429,45 euro, reprezentând diferenţa de plată pentru lucrările de construcţii şi montaj executate, precum şi obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 122.500 euro, cu tilu de daune-interese, în temeiul art. 4.5 din contract, fiind reclamată predarea frontului de lucru de către pârâtă cu întârziere, respectiv la 13.06.2014, în loc de 09.10.2013, sume la care se adaugă penalităţile în cuantum de 0,1%, conform art. 9.1 din contract.

În etapele procesuale anterioare, s-a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în ce priveşte capătul de cerere referitor la daune-interese şi, totodată, au respins ca neîntemeiat capătul de cerere aferent debitul restant.

Prin criticile expuse în recurs, recurenta apreciază că termenul de prescripţie curge de la 17.11.2014, dată la care a fost semnat procesul-verbal de finalizare a lucrărilor, susţinând că în mod eronat a fost respins ca fiind prescris capătul de cerere vizând obligarea pârâtei la plata către ea a daunelor-interese în cuantum de 122.500 euro, conform art. 4.5 din contract, pentru predarea cu întârziere a frontului de lucru.

Contrar susţinerilor recurentei, dreptul la plata daunelor-interese derivate din raporturile contractuale este în legătură cu o obligaţie reclamată ca fiind neexecutată la timp de către pârâtă, cea de predare a frontului de lucru, şi nu în legătură cu obligaţia de finalizare a lucrărilor de antrepriză, obligaţii pentru care termenul de prescripţie curge de la momente diferite, astfel cum în mod corect a reţinut şi instanţa de apel.

Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că despăgubirile în cuantum de 122.500 euro pentru predarea cu întârziere a frontului de lucru, solicitate cu titlu de daune-interese, precum şi penalităţile aferente au la bază prevederile contractuale, art. 4.5 şi art. 9.1, astfel că dreptul recurentei de a le solicita se generează pentru fiecare unitate de timp, conform art. 2.503 şi 2.525 C. civ., context în care cea mai recentă neexecutare se plasează la data de 12.06.2014.

Astfel, modalitatea de calcul a termenului de prescripţie stabilită de către curtea de apel prin raportare la data de 13.06.2014, iar nu la momentul semnării procesului-verbal din 17.11.2014, ca moment al finalizării lucrărilor, este legală, dreptul de exercitare a acţiunii în ce priveşte capătul de cerere referitor la daunele-interese şi penalităţile aferente fiind prescris, faţă de data introducerii acţiunii pe rolul instanţei, 20.10.2017.

Totodată, Înalta Curte constată că nu poate reţine nici critica vizând aplicarea greşită a art. 1.270 şi art. 1.243 C. civ., prin prisma căreia recurenta apreciază că este eronată dispoziţia de respingere a capătului de cerere referitor la pretenţiile în cuantum de 343.429,45 euro, menţinută în apel.

În argumentarea acestei critici, recurenta susţine că pe parcursul derulării contractului, prin practica agreată de părţi, a fost modificat art. 3.3 din contract, dovadă în acest sens fiind factura nr. x/26.02.2014, achitată de pârâtă la 11.03.2014, prin care părţile au convenit ca preţul final să se calculeze şi pe baza unei situaţii de lucrări semnate de recurentă, context în care apreciază că a făcut dovada executării lucrărilor.

Analizarea pricinii de către instanţa de apel, în temeiul efectului devolutiv, a condus la concluzia că reclamanta deşi reclamă că pârâta are obligaţia de a îi achita contravaloarea unor lucrări pe care susţine că le-a executat, acesta nu a făcut dovada concretă a pretenţiilor solicitate sub acest aspect, în condiţiile în care la dosarul cauzei nu a administrat un probatoriu care să îi susţină afirmaţiile.

Obligaţia de plată a pârâtei este determinată prin factura emisă de reclamantă însoţită de situaţia lucrărilor care vor conţine cantităţile de lucrări exacte, conform proiectelor de execuţie, potrivit art. 3.3 din contract, context în care necesitatea întocmirii acestora de către recurentă era esenţială pentru a justifica pretenţiile.

Părţile au obligaţia de a-şi proba pretenţiile şi apărările, potrivit art. 249 C. proc. civ., astfel că simplele susţineri privind efectuarea unor lucrări de antrepriză, în lipsa unor documente justificative, nu sunt suficiente pentru a atrage răspunderea civilă contractuală a pârâtei la plata acestora.

Chiar dacă se invocă practica statornicită între părţi, cel care o evocă trebuie să demonstreze în faţa instanţei de judecată repetabilitatea, durata şi caracterul necontestat, claritate şi consens, în caz contrar prevalând termenii din contractul scris.

Or, în cauză, recurenta solicită instanţei să ignore obligaţiile contractuale asumate de părţi şi condiţiile din contractul de antrepriză aflat în discuţie şi să dea prioritate aşa-zisei practici statornicite între părţi, în lipsa demonstrării elementelor conexe sub acest aspect.

Argumentele referitoare la factura nr. x/26.02.2014, procesul-verbal de recepţie nr. x/17.11.2014 şi raportul de inspecţie fiscală întocmit de organele fiscale în anul 2015 reprezintă chestiuni ce tind la o reevaluare a probatorului administrat în cauză, astfel că nu pot face obiectul analizei în calea extraordinară de atac a recursului, care, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., urmăreşte să supună examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

În considerarea celor ce preced, constatând că decizia recurată nu este susceptibilă de a fi cenzurată din perspectiva criticilor formulate, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul pârâtei.

Întrucât recurenta este partea care a pierdut procesul, ea va fi obligată, în aplicarea art. 453 C. proc. civ., la plata sumei de 8.475,72 RON către intimata-pârâtă S.C. C. S.R.L., cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L., prin administrator judiciar B.., împotriva deciziei civile nr. 1140/A/20.06.2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Obligă recurenta la plata către intimată a sumei de 8.475,72 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 septembrie 2020.