Annulment of arbitral award based on res judicata effects of prior identical disputes regarding land retrocession impacts on participation fees

Şedinţa publică din data de 23 septembrie 2020

Analizând actele de la dosar şi decizia atacată, reţine următoarele:

Prin cererea de arbitrare înregistrată la Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, sub dosar nr. x/2018 la 27.06.2018, reclamantul Municipiul Bucureşti prin Primar General a chemat în judecată pe pârâta S.C. A. S.R.L., solicitând ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumei totale de 806.613,16 RON, din care suma de 743.571,19 RON reprezintă debit pretins neachitat aferent perioadei 26.11.2015 - 30.11.2017, iar suma de 108.269,20 RON, cu titlu de penalităţi de întârziere calculate până la 30.11.2107, în temeiul contractului de asociere în participaţiune nr. x/25.09.1995.

Ulterior, reclamantul a formulat o cerere adiţională cu caracter subsidiar, cu privire la capătul de cerere referitor la plata penalităţilor de întârziere, solicitând ca, în cazul în care nu s-ar accepta calculul prin raportare la prevederile Codul fiscal, să se aibă în vedere calculul prin raportare la dobânda legală a B.N.R., în cuantum de 12.873,69 RON.

Prin sentinţa arbitrală nr. 96/18.12.2018, Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României a respins cererea ca neîntemeiată şi a obligat reclamantul la plata cheltuielilor arbitrale în cuantum de 25.423,99 RON către pârâtă.

Pentru a pronunţa astfel, instanţa a reţinut că divergenţa apărută în legătură cu drepturile şi obligaţiile din contractul de asociere în participaţiune nr. x/25.09.1995 poartă asupra interpretării diferite pe care părţile o conferă efectelor restituirii unor părţi din terenurile aduse în asociere, ca urmare a retrocedării unor suprafeţe de teren în baza Legii nr. 10/2001, cu privire la cota parte de 1,5% din venitul realizat de pârâtă lunar, dar nu mai puţin de echivalentul în RON a 2.000 dolari pe lună, stabilită la art. 4.1 din contract.

Sub acest aspect, reclamanta reclamă că obligaţia de plată a pârâtei stabilită la art. 4.1 din contract rămâne neschimbată, în pofida reducerii suprafeţelor de teren aflate în proprietatea sa, cel puţin până la încheierea unui act adiţional cu proprietarii terenurilor retrocedate. În schimb, pârâta apreciază că reducerea suprafeţelor de teren aflate în proprietatea reclamantei are drept consecinţă o reducere proporţională a sumei ce îi revine cu titlu de cotă de asociere, raţionament fundamentat pe legătura de interdependenţă între obiectul adus în asociere, în suprafeţele prevăzute în contract, şi obligaţia de plată a sumei reprezentând cota din venitul generat de exploatarea restaurantelor edificate pe teren. Astfel, obligaţia faţă de reclamantă nu poate rămâne neschimbată din moment ce, în temeiul art. 14 din Legea nr. 10/2001, operează o subrogare în contract a persoanelor care au beneficiat de restituire, ceea ce presupune că pârâta trebuie să achite acestora o parte din cota de 1,5%.

Instanţa a mai constatat că între părţi nu există o divergenţă cu privire la calculul propriu-zis a diminuării de către pârâtă a sumelor datorate reclamantei, neînţelegerea purtând cu privire la însăşi operabilitatea sau nu a reducerii sumei datorate, în urma retrocedării unor părţi din terenurile aduse în asociere.

A mai reţinut că chestiunea de drept aflată la baza neînţelegerii părţilor a format obiectul dezlegării în procese anterioare între aceleaşi părţi cu privire la pretenţii decurgând din acelaşi contract, însă pentru intervale de timp diferite, în care au fost pronunţate sentinţele arbitrale nr. 121/2013 şi nr. 23/2017, iar în cadrul ultimei hotărâri s-a reţinut că este corectă teza juridică avansată de pârâtă, în sensul diminuării sumei datorate din contractul de asociere, prin raportare la cota reală deţinută ca aport de municipalitate, după retrocedările în temeiul Legii nr. 10/2001, către persoane fizice. S-a mai reţinut că proprietarii cărora li s-a reconstituit dreptul de proprietate s-au subrogat în drepturile şi obligaţiile reclamantei, fiind îndreptăţiţi, corespunzător suprafeţelor deţinute, la cota de profit aferentă. De asemenea, prin sentinţa arbitrală nr. 121/2013 s-a stabilit că modalitatea de calcul a cotei de profit ce revine municipalităţii, aşa cum a fost stabilită prin sentinţa arbitrală nr. 88/2012, invocată de reclamantă şi prezenta cauză, produce efecte pentru ipoteza în care aportul este acela la care s-a obligat, iar nu şi pentru ipoteza în care aportul reclamantei nu a putut fi menţinut la nivelul convenit.

Instanţa arbitrală a apreciat că dezlegarea chestiunii litigioase amintite se opune cu autoritate de lucru judecat, în sensul efectului pozitiv al acesteia, astfel încât nu se poate ajunge la o soluţie diferită în prezenta cauză, fiind întrunite cerinţele de la art. 431 C. proc. civ. în privinţa modului în care s-a tranşat anterior problema efectului restituirilor operate în temeiul Legii nr. 10/2001 asupra drepturilor şi obligaţiilor părţilor în contractul de asociere în participaţiune nr. x/25.09.1995.

Prin urmare, a respins acţiunea şi l-a obligat pe reclamant să îi achite pârâtei suma de 25.423,99 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, reclamantul Municipiul Bucureşti, prin Primar General, a formulat acţiune în anulare, în temeiul art. 608 lit. h) şi f) C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 64/25.06.2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins ca nefondată acţiunea în anulare.

Pentru a pronunţa astfel, instanţa a reţinut că reclamantul nu a făcut dovada formulării unei cereri cu privire la incompatibilitatea unuia dintre arbitrii desemnaţi, în termenul procedural, conform art. 562 alin. (1) C. proc. civ., precum şi faptul că nu se poate întemeia pe art. 41 C. proc. civ. cazul de incompatibilitate indicat, iar pretinsa încălcare a art. 42 alin. (1) pct. 1 şi 13 C. proc. civ. nu poate fi analizată pe fond în acţiunea în anulare.

Curtea de apel a mai reţinut că art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ. nu îi permite să intervină asupra situaţiei de fapt şi că verificarea triplei identităţi în analiza autorităţii de lucru judecat conduce la concluzia că autoritatea parţială pozitivă reţinută de instanţa arbitrală a fost corect raportată la art. 431 alin. (2) C. proc. civ. şi la aspectele tranşate definitiv în litigiile anterioare purtate, între aceleaşi părţi, ce aveau la bază aceeaşi cauză juridică, respectiv raporturile născute din contractul de asociere în participaţiune nr. x/25.09.1995.

Totodată, a mai constatat că nu este incident art. 608 lit. f) C. proc. civ., deoarece reclamantul face o confuzie între instituţiile de drept, deoarece prin respingerea cererii nu se poate ca o instanţă să se fi pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut, această ipoteză fiind posibilă doar în situaţia unei dispoziţii de admitere a cererii, fie şi parţială, dar care să cuprindă şi aspecte nesolicitate.

În final, s-a conchis că instanţa arbitrală nu a făcut o aplicare şi interpretare eronată a principiului forţei obligatorii a contractului prevăzut de art. 969 C. civ. de la 1864, aplicabil în speţă, normă corespondentă art. 1.270 C. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010.

Împotriva acestei sentinţe civile, reclamantul Municipiul Bucureşti, prin Primar General a declarat recurs, solicitând casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată curţii de apel, în temeiul motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 7 şi 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului, recurentul a arătat că a solicitat instanţei de control să intervină în analiza modului de aplicare a prevederilor art. 430 şi art. 431 C. proc. civ., şi nu să intervină în analiza modului de interpretare a situaţiei de fapt invocate în faţa instanţei arbitrale.

A mai susţinut că, dacă părţile au apelat la jurisdicţia arbitrală şi dacă partea care nu-l recuză pe un arbitru înţelege să se încreadă în imparţialitatea acestuia, nu înseamnă că pot fi încălcate normele imperative ale legii şi că cel care are calitatea de arbitru într-o speţă similară poate participa la judecata litigiului, chiar numai pentru a analiza chestiunea autorităţii de lucru judecat stabilită prin hotărâri anterioare.

În ceea ce priveşte pretinsa cerere de recuzare, pentru a putea fi reiterată, recurentul a arătat că, în mod firesc pentru soluţionarea unei cauze, care este similară dar nu aceeaşi, nu poate fi recuzat un arbitru sau judecător doar pentru simpla presupunere că acesta va respinge acţiunea pentru autoritate de lucru judecat. În mod firesc, se presupune, că acel arbitru sau judecător, în funcţie de probele depuse la dosarul cauzei şi în funcţie de apărările părţilor, se va pronunţa şi va explica, într-o manieră proprie, convingerea intimă pe care şi-a format-o şi modul în care a ajuns la soluţia pe care o pronunţă.

Privitor la raportul juridic invocat de instanţa de fond, susţine recurentul că acesta reprezintă un raport juridic care poate fi interpretat în fiecare speţă, astfel cum au făcut diferite instanţe, fie prin admitere sau respingere.

Recurentul a mai relevat că ceea ce critică nu este faptul că i-a fost respinsă acţiunea, ci modul în care a fost statuată autoritatea de lucru judecat de către un judecător care a participat în pricini similare, modalitate ce contravine normelor legale.

În continuare, a mai susţinut că instanţa arbitrală a dat curs efectului autorităţii de lucru judecat pentru stabilirea şi interpretarea raportului juridic dintre cele două părţi, în contextul în care nu există niciun litigiu soluţionat, care să aibă ca obiect stabilirea şi interpretarea raportului juridic ce are la bază contractul de asociere în participaţiune nr. 1941/C/1995, nicio hotărâre judecătorească nefiind pronunţată în acest sens, iar hotărârea instanţei arbitrale este dată ca şi cum părţile ar fi tranşat această situaţie printr-o acţiune separată.

Prin soluţia pronunţată, prin neconcordanţa dintre cererea cu care a fost învestită instanţa şi considerentele reţinute, instanţa arbitrală s-a pronunţat, practic, în sensul în care ar fi fost interpretat definitiv raportul juridic dintre părţi de către o instanţă competentă. Or, instanţa a fost învestită strict cu o acţiune în pretenţii şi nu cu o acţiune privind interpretarea clauzelor unui contract.

În continuare, recurentul a mai susţinut că nu a solicitat instanţei să reanalizeze voinţa internă a părţilor, ce ar rezulta din raportul juridic de conflict supus discuţiei, ci a solicitat să se constate că nu e logică interpretarea contractuală şi că legea nu îi permite acest lucru din perspectiva art. 969 C. civ. de la 1864.

De asemenea, modul în care a fost soluţionat litigiul nu reprezintă o corectă aplicare a normelor imperative, deoarece soluţionarea cauzei nu a fost realizată din perspectiva forţei obligatorii, ci prin raportare la o soluţie dată într-o altă pricină.

Prin urmare, soluţionând în acest fel prezentul litigiu, recurentul a apreciat că instanţa a validat modul în care au fost încălcate prevederile contractuale. Or, rolul instanţei este acela de a sancţiona încălcarea legii şi nu de a îi proteja pe cei ce o încalcă.

Intimata a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, susţinând că, în realitate, criticile invocate vizează nemulţumirea recurentului faţă de modul în care instanţa arbitrală a soluţionat pricina.

A mai susţinut intimata că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. nu este incident în speţă, fiind inadmisibil, iar cu privire la criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. acestea nu pot fi reţinute, deoarece în mod corect a fost respinsă acţiunea în anulare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar şi, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părţilor, care au fost înştiinţate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare pot depune puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 01.07.2020, a fost admis în principiu recursul, stabilindu-se termen în şedinţă publică, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Înalta Curte a luat în examinare recursul, prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente în materie, urmând să îl respingă pentru următoarele considerente:

Pentru a fi incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 7 şi 8 C. proc. civ. nu este suficient ca recurentul să facă trimitere, în mod formal, la sediul materiei care reglementează problema de drept ce trebuie soluţionată de instanţa de recurs, ci trebuie ca motivul invocat să se refere la un viciu de legalitate a hotărârii recurate, să arate modul în care încălcarea s-a produs prin nesocotirea dispoziţiei de drept.

Or, din întreaga motivare dezvoltată reiese nemulţumirea recurentului faţă de caracterul restrictiv al acţiunii în anulare a hotărârii arbitrale, fără a se evidenţia critici concrete referitoare la o încălcare a legii a sentinţei atacate şi modul în care instanţa inferioară a realizat-o.

Un prim motiv de recurs invocat de către recurent este cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei decizii poate fi cerută atunci când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat.

Invocarea acestui motivul de recurs presupune tocmai ignorarea autorităţii de lucru judecat, iar nu însăşi valorificarea acestuia. De aceea, criticile nu pot fi integrate acestui motiv de casare, astfel că vor fi analizate din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Chestiunea de drept pusă în discuţie de recurent vizează modul de soluţionare a acţiunii arbitrale, şi implicit a acţiunii în anulare formulate împotriva hotărârii primei instanţe, în contextul în care s-a dat eficienţă efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat.

Practic, ceea ce critică recurentul este faptul că instanţa arbitrală nu a procedat la soluţionarea pe fond a litigiului, refuzând părţii cercetarea temeiniciei acesteia.

În cauză, instanţa sesizată cu acţiunea în anulare a procedat la verificarea hotărârii arbitrale, în ce măsură aceasta ar putea fi desfiinţată prin prisma motivelor invocate, reţinându-se că dacă recurentul avea îndoieli cu privire la imparţialitatea vreunui arbitru exista, ca remediu, posibilitatea formulării recuzării, în condiţiile de la art. 562 C. proc. civ. şi că în mod corect a constatat instanţa arbitrală aplicabil efectul pozitiv al puterii lucrului judecat reglementat de art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

Discuţiile privind o eventuală imparţialitate a arbitrului, în lipsa formulării recuzării acestuia în condiţiile de la art. 562 alin. (1) C. proc. civ., precum şi incidenţa cazului de incompatibilitate de la art. 41 şi art. 42 alin. (1) pct. 1 şi 13 C. proc. civ., invocate în calea de atac a acţiunii în anulare şi nevalorificate în faţa instanţei arbitrale, nu se înscriu în ipoteza motivului reglementat de art. 608 lit. h) C. proc. civ., cum în mod corect a reţinut instanţa de fond.

De altfel, dispoziţia de respingere a acţiunii nu poate constitui o pronunţare extra petita, instanţa de fond arătând în mod clar şi coerent că o astfel de ipoteză poate fi avută în vedere doar în situaţia unei eventuale soluţii de admitere a cererii, recurentul ignorând considerentele reţinute sub acest aspect având în vedere modul în care a înţeles să argumenteze această critică, în condiţiile în care s-a dat eficienţă efectului pozitiv al puterii de lucru judecat, fiind transpusă o realitate juridică între părţi, bazată pe litigiile cvasi-identice anterioare, bazate pe aceeaşi cauză juridică, chiar dacă pretenţiile solicitate cu acelaşi temei vizează perioade contractuale diferite.

Chiar dacă părţile au ales jurisdicţia alternativă a arbitrajului nu se poate cere instanţei arbitrale să ignore principiile fundamentale ale procesului civil judiciar, aplicabile în mod corespunzător şi în procedura arbitrală, şi să analizeze în fond raporturile dintre părţi, în condiţiile în care pârâta şi-a formulat apărarea prin aplicarea în speţă a art. 431 alin. (2) C. proc. civ. Necombătută de reclamant, chestiunea de drept tranşată cu autoritate de lucru judecat şi suspusă examinării de fond şi în acest litigiu a fost cea referitoare la neînţelegerile dintre părţi cu privire la efectele restituirii unor părţi din terenurile aduse în asociere de către reclamant şi reducerea proporţională asupra cotei de 1,5% din veniturile nete lunare ale pârâtei ce îi reveneau reclamantului.

Critica privind incidenţa motivului reglementat de art. 608 lit. f) C. proc. civ. nu poate fi reţinută, deoarece instanţa de fond a reţinut în mod corect faptul că acţiunea în anulare poate fi exercitată doar pentru motivele expres şi limitative prevăzute de lege şi că instanţa arbitrală nu a încălcat principiul instituit de art. 969 C. civ. de la 1864.

Aşadar, întrucât instanţa de fond în mod corect a constatat că nu sunt incidente prevederile art. 608 lit. f) şi h) C. proc. civ., Înalta Curte constată că decizia recurată nu este susceptibilă de a fi cenzurată din perspectiva criticilor subsumate art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel că, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul.

În baza art. 453, coroborat cu art. 451 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să oblige recurentul la plata către intimată a sumei de 6.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reduse de la 13.000 RON, sumă vădit disproporţionată în raport cu munca efectivă şi complexitatea cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, împotriva sentinţei civile nr. 64/25.06.2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Obligă recurentul la plata către intimată a sumei de 6.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 septembrie 2020.