Exceeding devolutive effect by failing to distinguish delictual liability for loss of use from restitution of enforcement after invalid tax fine.

Şedinţa publică din data de 23 septembrie 2020

Asupra recursului de faţă, constată şi reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2017 din 19 septembrie 2017 pe rolul Tribunalului Suceava, secţia I civilă, reclamantul A. a chemat-o în judecată pe pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi şi a solicitat ca pârâta să fie obligată la plata către reclamant a sumei de 406.500 RON, cu titlu de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a imobilelor constând în staţie B. din localitatea Pătrăuţi, judeţul Suceava şi spaţiu comercial, situat în Suceava, judeţul Suceava, despăgubiri calculate pentru perioada 20 septembrie 2014 - 21 iunie 2017. A solicitat cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că este fostul administrator al societăţii S.C. IMH Suceava S.R.L. şi succesorul în drepturi al acesteia, că la 15 aprilie 2003 Oficiul Judeţean pentru Protecţia Consumatorului Suceava a sancţionat societatea cu suma de 30.000.000 RON ROL pentru săvârşirea contravenţiei de comercializare a unei cantităţi de motorină care nu corespunde niciunui tip de STAS-240-80 motorină şi că prin sentinţa civilă nr. 1879 din 30 mai 2003 a Judecătoriei Suceava s-a admis plângerea formulată şi s-a anulat procesul-verbal de contravenţie.

A arătat reclamantul că la 7 mai 2003 O.J.P.C. Suceava a înaintat către Garda Financiară Suceava adresa nr. x, în care a precizat că S.C. IMH Suceava S.R.L. a comercializat motorină care nu corespunde niciunui tip de motorină prevăzut în STAS-240-80 motorină, iar în baza acestei sesizări Garda Financiară a sancţionat societatea cu suma de 5 miliarde RON vechi amendă şi a dispus confiscarea sumei de 156.528.450 RON vechi, reprezentând contravaloarea carburantului comercializat, întocmind proces-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei.

A arătat reclamantul şi că a contestat şi acest proces-verbal de contravenţie, însă prin sentinţa civilă nr. x din 30 iunie 2003 a Judecătoriei Suceava s-a respins plângerea formulată, iar prin decizia nr. 737 din 24 octombrie 2003 a Tribunalului Suceava s-a respins recursul împotriva hotărârii de primă instanţă.

Reclamantul a arătat că, pentru recuperarea sumelor reprezentate de amendă în cuantum de 5 miliarde RON vechi şi confiscarea valorică în cuantum de 156.528.450 RON vechi s-au demarat procedurile de executare silită a societăţii debitoare, iar amenda a fost stinsă atât prin plată voluntară, cât şi prin executare silită, în procedura execuţională fiind înstrăinate imobilele pentru care se solicită despăgubiri în cauza de faţă.

Având în vedere că societatea a fost sancţionată pentru aceeaşi faptă de două instituţii diferite ale statului român, reclamantul a formulat cerere în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, iar prin hotărârea din 29 octombrie 2013, rămasă definitivă la 29 ianuarie 2014, C.E.D.O. a admis cererea societăţii, hotărând că a fost încălcat art. 6 pct. 1 din Convenţie, care reglementează dreptul la un proces echitabil.

A susţinut reclamantul că, subsecvent pronunţării acestei hotărâri, a formulat cerere de revizuire împotriva deciziei nr. 737 din 24 octombrie 2003 a Tribunalului Suceava, prin care s-a respins ca nefondat recursul declarat de societatea debitoare împotriva sentinţei civile nr. 2254 din 30 iunie 2003 a Judecătoriei Suceava, care a constituit titlul executoriu în baza căruia a fost iniţiată executarea silită împotriva societăţii, cerere de revizuire admisă, cu consecinţa că prin decizia nr. 31 din 18 februarie 2015 a Tribunalului Suceava, pronunţată în dosarul nr. x/2014 s-a admis recursul şi s-a modificat în totalitate sentinţa civilă nr. 2254 din 30 iunie 2003 a Judecătoriei Suceava, în sensul că s-a admis plângerea şi s-a anulat procesul-verbal de contravenţie, titlul executoriu fiind astfel desfiinţat, iar societatea dobândind dreptul la întoarcerea executării prin restabilirea situaţiei anterioare, inclusiv pentru despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a imobilelor adjudecate de organul fiscal în contul unei creanţe care s-a stabilit că nu este datorată.

A arătat şi că prin sentinţa civilă nr. 4480 din 24 noiembrie 2015 a Judecătoriei Suceava, pronunţată în dosarul nr. x/2015, definitivă prin decizia civilă nr. 16 din 21 iunie 2017 a Tribunalului Suceava s-a admis cererea având ca obiect întoarcerea executării silite, s-a dispus întoarcerea executării silite, cu efectul restabilirii situaţiei anterioare şi, pe cale de consecinţă, s-a dispus obligarea D.G.R.F.P. Iaşi la plata sumei de 287.761 RON, la care se adaugă dobânda legală de la momentul introducerii cererii şi până la achitarea efectivă a debitului, precum şi la plata dobânzii legale fiscale prevăzute de art. 124 alin. (1) şi (2) din O.G. nr. 92/2003 aferentă sumei de 163.820 RON, de la data plăţii şi până la data restituirii, ca şi la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 3.540 RON.

Reclamantul a precizat că acţiunea de faţă este întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, reclamantul urmărind recuperarea întregului prejudiciu cauzat de către pârâtă prin fapta sa ilicită, iar privitor la situaţia juridică a societăţii S.C. IMH Suceava S.R.L. a arătat că aceasta a fost dizolvată şi radiată din registrul comerţului, cu repartizarea activului societăţii către reclamant, care a dobândit calitate procesuală în cauză în calitate de succesor în drepturi al societăţii, aspect reţinut cu putere de lucru judecat, prin decizia nr. 794 din 17 decembrie 2014 a Tribunalului Suceava, prin hotărârea C.E.D.O. şi prin sentinţa civilă nr. 4480 din 24 noiembrie 2015 a Judecătoriei Suceava, pronunţată în dosarul nr. x/2015, definitivă prin decizia civilă nr. 16 din 21 iunie 2017 a Tribunalului Suceava.

Legat de răspunderea civilă delictuală a pârâtei, reclamantul a susţinut că, până la soluţionarea definitivă a litigiului având ca obiect întoarcerea executării silite, prin restabilirea situaţiei anterioare şi în care s-a constatat imposibilitatea restituirii în natură a bunurilor imobile către reclamant, a fost privat de prerogativele pe care le implică dreptul de proprietate asupra acestor bunuri, care au fost vândute silit de către pârâta din prezenta cauză, reclamantul fiind privat de folosinţa acestor bunuri.

Reclamantul a evocat prevederile art. 555 alin. (1), ale art. 563 alin. (1), ale art. 1.349 şi ale art. 1.357 alin. (1) C. civ. şi a arătat că prejudiciul reclamat în cauză este echivalent cu lipsa de folosinţă a bunurilor în litigiu pentru perioada ultimilor trei ani anteriori introducerii prezentei cereri de chemare în judecată, până la 21 iunie 2017.

A definit şi circumstanţiat prin raportare la specificul cauzei fapta ilicită şi culpa pârâtei, precum şi legătura de cauzalitate dintre aceasta şi prejudiciu şi a apreciat că, potrivit dispoziţiilor art. 1.385 alin. (3) C. civ., despăgubirea trebuie să cuprindă pierderea suferită de cel prejudiciat, câştigul pe care în condiţii obişnuite el ar fi putut să îl realizeze şi de care a fost lipsit, precum şi cheltuielile pe care le-a făcut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului, prejudiciul fiind cuantificat în raport de studiul de consultanţă întocmit în luna august 2017 de către expertul evaluator C..

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 563 alin. (1) teza a Il-a, ale art. 1.349, ale art. 1..357 alin. (1) C. civ. şi pe dispoziţiile art. 453 din C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010.

Prin sentinţa civilă nr. 264 din 15 martie 2019, Tribunalul Suceava, secţia I civilă a respins ca nefondată cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A..

Împotriva sentinţei civile nr. 264 din 15 martie 2019, pronunţată de Tribunalul Suceava, secţia I civilă, reclamantul A. a declarat apel, criticând soluţia instanţei de fond pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 204 din 21 iunie 2019, Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă a respins ca nefondat apelul reclamantului.

Împotriva deciziei civile nr. 204 din 21 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă, reclamantul A. a declarat recurs, solicitând casarea acesteia în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului s-au adus următoarele argumente:

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a dezvoltat următoarele critici:

Instanţa de apel, prin decizia pronunţată, a interpretat greşit dispoziţiile art. 1.357 alin. (1), art. 1.349 alin. (1) şi art. 1.364 C. civ., prin raportare la art. 1.385 C. civ., reţinând eronat că în cauză nu este îndeplinită condiţia existenţei unei fapte ilicite.

Sub acest aspect, recurentul, evocând dispoziţiile art. 1.349 şi pe cele ale art. 1.357 alin. (1) C. civ., a susţinut că fapta ilicită constă în sancţionarea abuzivă de către fosta Gardă Financiară Suceava, prin aplicarea amenzii în sumă de 5 miliarde ROL şi confiscarea sumei de 156.528.450 ROL, a S.C. IMH Suceava S.R.L., al cărei succesor în drepturi este reclamantul, pârâta fiind succesoare în drepturi a organului fiscal ulterior aplicării sancţiunii de către O.J.P.C. şi cunoscând faptul că, la momentul când a aplicat sancţiunea, societatea fusese deja sancţionată pentru aceeaşi faptă.

În continuare, recurentul a prezentat situaţia de fapt premergătoare formulării acţiunii de faţă, cu trimitere la cauzele ce au debutat cu plângerile contravenţionale şi s-au încheiat cu hotărârea de întoarcere a executării şi a susţinut că hotărârile privind anularea proceselor-verbale de contravenţie produc efecte retroactive, ex tunc, ceea ce este de natură să dovedească din punct de vedere obiectiv existenţa faptei ilicite, constând în simpla întocmire a proceselor-verbale de contravenţie, cu încălcarea art. 4 din Protocolul 7 la C.E.D.O.

În susţinerea aceluiaşi motiv de nelegalitate, recurentul a susţinut că instanţa de apel a interpretat greşit şi dispoziţiile art. 1.364 C. civ., a căror incidenţă a fost exclusă fără temei, deoarece Garda Financiară Suceava, sancţionând a doua oară aceeaşi faptă, s-a expus riscului de a fi ea însăşi sancţionată din perspectiva încălcării art. 4 din Protocolul 7 la C.E.D.O., raportat la art. (6) paragraful 1 din Convenţie, risc care s-a produs la data la care recurentul a obţinut câştig de cauză la C.E.D.O şi care ar aduce în discuţie aceeaşi chestiune a faptei ilicite, consumată şi imputabilă organului fiscal.

În argumentarea aceleiaşi critici, recurentul a susţinut şi că îndeplinirea unei activităţi impuse ori permise de lege ori ordinul superiorului nu îl exonerează de răspundere pe cel care putea să îşi dea seama de caracterul ilicit al faptei sale.

Cu privire la incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a dezvoltat următoarele critici:

Instanţa de apel a încălcat regulile procesuale prevăzute de art. 476 alin. (1) şi de art. 477 alin. (1) C. proc. civ., deoarece prin decizia recurată a statuat asupra unor aspecte care nu au fost invocate prin apel şi care nu au fost puse în discuţia părţilor, împrejurare ce a condus la vătămarea drepturilor procesuale ale recurentului.

Recurentul a precizat că prin cererea de apel a arătat că au fost greşit interpretate dispoziţiile legale care reglementează materia reparării integrale a prejudiciului şi că pretenţiile deduse judecăţii de faţă nu se suprapun, din perspectiva temeiurilor diferite invocate şi a naturii diferite a prejudiciilor reclamate, peste despăgubirile deja obţinute în urma întoarcerii executării.

A mai precizat că a arătat în cererea de apel că hotărârea din dosarul nr. x/2015 produce efectele unei revendicări prin echivalent şi că în cauză sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, dovada faptei ilicite a organului fiscal constituind-o chiar soluţiile care au concurat la desfiinţarea cu caracter retroactiv a titlului executoriu.

În acest context, susţine recurentul, au fost nesocotite limitele efectului devolutiv al apelului şi regulile de judecată în apel, având în vedere că decizia recurată se fundamentează pe cu totul alte argumente, instanţa de apel reţinând: că repararea prejudiciului reglementat de art. 1.385 C. civ. nu poate fi separată de instituţia răspunderii civile delictuale şi nu poate fi pusă în discuţie în lipsa îndeplinirii condiţiilor cumulative prevăzute de art. 1.357 C. civ. că reclamantul nu a identificat în concret în ce constă fapta ilicită; că recurentul nu a făcut trimitere la faptul că procesul-verbal de contravenţie ar fi fost întocmit cu încălcarea vreunei dispoziţii legale referitoare la competenţa organului constatator ori că ar fi fost întocmit în mod arbitrar şi nici la faptul că organul care a aplicat sancţiunea contravenţională a acţionat în temeiul unor norme clare şi bine determinate în acest gen de situaţie; că recurentul nu a relevat situaţia de excepţie prevăzută de art. 1.364 C. civ., ci doar împrejurări ulterioare întocmirii procesului-verbal de contravenţie şi executării silite.

Conchizând, recurentul a susţinut că instanţa de apel nu a procedat la rejudecarea fondului raportului de drept material în limitele stabilite expres prin cererea de apel şi nici nu a verificat stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă, câtă vreme, contrar celor expuse anterior, instanţa de apel a reţinut că nu există o faptă ilicită în considerarea faptului că organul fiscal ar fi acţionat licit în epoca sancţionării societăţii, fără a statua cu privire la existenţa sau nu a faptei ilicite prin raportare la efectele desfiinţării titlului executoriu şi a modului în care s-ar putea realiza întoarcerea executării silite.

Intimata Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului şi menţinerea deciziei atacate ca fiind legală şi temeinică.

Cu privire la criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., intimata a susţinut în esenţă că instanţa de apel a analizat în mod judicios cauza, reţinând în mod corect că reclamantul nu poate proba existenţa unei fapte ilicite care să antreneze răspunderea civilă delictuală pentru sumele pretinse suplimentar faţă de cele stabilite prin sentinţa civilă nr. 4480 din 24 noiembrie 2015, pronunţată de Judecătoria Suceava în dosarul nr. x/2015.

Referitor la criticile subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., intimata a susţinut că acestea nu pot fi reţinute, întrucât instanţa de apel a răspuns tuturor criticilor formulate în cadrul cererii de apel, cu respectarea exigenţelor dispoziţiilor C. proc. civ.

Recurentul a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea argumentelor invocate de intimată, fiind reluate criticile din cererea de recurs.

Recursul a fost depus la instanţa a cărei hotărâre se atacă, conform art. 490 alin. (1) C. proc. civ., în termenul reglementat de art. 485 din acelaşi cod.

În cauză a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în care s-a apreciat că este admisibilă calea de atac, că cererea de recurs îndeplineşte condiţiile de formă extrinseci şi intrinseci prevăzute de art. 486 C. proc. civ., magistratul-asistent raportor propunând soluţionarea pricinii în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Raportul a fost comunicat părţilor, iar intimata a depus punct de vedere la raport.

La termenul din 6 mai 2020 recursul a fost admis în principiu şi s-a constatat suspendarea de plin drept a judecăţii, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 la Decretul nr. 195/2020.

Prin rezoluţia din 20 mai 2020 s-a fixat termen la 23 septembrie 2020 pentru soluţionarea pricinii.

Faţă de actele şi lucrările dosarului, de probele administrate în cauză şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte apreciază recursul ca fondat şi îl va admite pentru următoarele considerente:

Preliminar, Înalta Curte subliniază că se impune analiza cu precădere a motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât, dacă acest motiv s-ar găsi întemeiat, el ar conduce la aplicarea sancţiunii nulităţii hotărârii instanţei de apel, ceea ce ar face de prisos cercetarea motivelor referitoare la aplicarea şi interpretarea normelor de drept material.

Motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. este fondat.

Înalta Curte constată că prin cererea de apel, plecând de la premisa că a învestit instanţa cu o acţiune în răspundere civilă delictuală, apelantul-reclamant (recurent în cauza de faţă) a evocat dispoziţiile art. 555 alin. (1), ale art. 563 alin. (1), ale art. 1.349 C. civ. şi ale art. 1.357 alin. (1) C. civ. şi a apreciat că hotărârea de primă instanţă este nelegală, întrucât în cauză sunt îndeplinite toate elementele care impun atragerea răspunderii civile delictuale a intimatei-pârâte pentru acoperirea prejudiciului cauzat de lipsa de folosinţă, sens în care a arătat că dovada faptei ilicite a organului fiscal o fac soluţiile care au avut ca finalitate desfiinţarea titlului executoriu care a permis vânzarea bunurilor pentru care se solicită daune decurgând din lipsa de folosinţă .

De asemenea, Înalta Curte constată că, în întâmpinarea depusă în apel, intimata-pârâtă s-a apărat faţă de criticile din cererea de apel susţinând, în esenţă, că nu i se poate reţine săvârşirea cu vinovăţie a unei fapte ilicite în condiţiile în care a procedat la vânzarea bunurilor în procedura de executare silită care avea la bază un titlu executoriu reprezentat de o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.

În contextul prezentat, Înalta Curte apreciază că instanţa de apel a reţinut în mod judicios că dispoziţiile art. 1.385 C. civ., care consacră principiul reparării integrale a prejudiciului, nu pot fi analizate altfel decât în corelare cu dispoziţiile legale care reglementează condiţiile de antrenare a răspunderii civile delictuale, prevăzute de art. 1.357 C. civ.

În acelaşi context, constatând că apelantul-reclamant a tratat în cererea de apel fiecare condiţie a răspunderii civile delictuale şi că intimata-pârâtă s-a apărat susţinând că fapta ce i se impută nu a fost săvârşită cu vinovăţie şi nici nu constituie o faptă ilicită atâta vreme ce s-a întemeiat pe o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, a procedat în mod legal la examinarea condiţiei referitoare la existenţa unei fapte ilicite, fiind legal învestită să procedeze în acest sens atât prin apel, cât şi prin întâmpinare.

Numai că problema inexistenţei faptei ilicite nu a format obiect al analizei primei instanţe, care, plecând de la premisa unei duble reparaţii, nu a luat în analiză şi celelalte elemente ale răspunderii civile delictuale, iar criticile din cererea de apel pleacă de la premisa că pretenţiile deduse judecăţii sunt diferite de despăgubirile acordate în procedura întoarcerii executării şi au temeiuri juridice diferite, astfel că ele reprezintă o altă componentă a prejudiciului şi trebuiau acordate cumulat. În plus, au fost reluate, în acest context, argumentele referitoare la dovada îndeplinirii tuturor condiţiilor de antrenare a răspunderii civile delictuale.

Acestei susţineri referitoare la daunele pentru lipsa de folosinţă ce reprezintă o altă componentă a prejudiciului total suferit prin executarea silită, susţinere care se află la fundamentul criticilor din apel, nu i s-a răspuns de către instanţa de prim control judiciar, care a examinat existenţa ilicitului în procedura executării silite a unei creanţe fiscale, fără să facă nicio distincţie între instituţia răspunderii civile delictuale şi cea a întoarcerii executării silite, fără a argumenta de ce, în concursul dintre cele două tipuri de răspundere, una ar putea să o excludă pe cealaltă şi nici de ce aceste două instituţii, ca remedii pentru acoperirea unui prejudiciu, nu ar putea coexista.

În acest fel, deşi a trecut la examinarea uneia dintre condiţiile răspunderii civile delictuale - fapta ilicită, instanţa de apel nu a dat răspuns criticii fundamentale prin care apelantul-reclamant afirmă că este nelegală hotărârea prin care prima instanţă i-a respins acţiunea cu motivarea că soluţia contrară ar duce, faţă de admiterea cererii de întoarcere a executării, la o dublă reparaţie, nepermisă de lege.

În alţi termeni, fără o examinare reală şi argumentată, instanţa de apel nu a dat o dezlegare principalei critici din apel referitoare la două componente diferite ale aceluiaşi prejudiciu, cu temeiuri juridice diferite, cu o unică finalitate - acoperirea integrală a prejudiciului, în sensul că nu a conchis dacă, urmare a desfiinţării unui titlu executoriu şi a executării săvârşite în temeiul acestuia, repararea integrală a prejudiciului cauzat prin executare se poate realiza doar în condiţiile întoarcerii executării sau şi pe cale unei acţiuni de drept comun, întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, exercitată separat.

Procedând în această manieră, instanţa de prim control judiciar nu a respectat limitele devoluţiunii, statuând asupra fondului atât în fapt, cât şi în drept, astfel cum obligă dispoziţiile art. 476 alin. (1) C. proc. civ., cu respectarea limitei devoluţiunii stabilite chiar de către apelantul-reclamant, aşa încât în cauză limita devoluţiunii provocate de apelul declarat nu a fost respectată, fiind încălcate dispoziţiile art. 477 alin. (1) C. proc. civ.

Încălcarea acestor dispoziţii legate de judecata în apel are aptitudinea de a conduce la nulitatea hotărârii, în condiţiile art. 174-175 C. proc. civ., întrucât normele respective au caracter imperativ şi nu permit derogări [art. 476 alin. (1) C. proc. civ. prevede: apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanţa de apel statuând atât în fapt, cât şi în drept; art. 477 alin. (1) C. proc. civ. prevede: instanţa de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant], prin soluţia pronunţată în aceste condiţii recurentului-reclamant producându-i-se o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea actului de procedură.

Astfel cum s-a reţinut în preambulul considerentelor de faţă, fiind găsit întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., cercetarea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. devine de prisos.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte apreciind că este fondat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5, cu raportare la art. 476 alin. (1) şi la art. 477 alin. (1) C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a şi al art. 497 C. proc. civ. va admite recursul, va casa decizia atacată şi va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 204/21.06.2019, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică astăzi, 23 septembrie 2020.