Abusiveness of unilateral variable interest modification clauses in mortgage credit contracts due to lack of transparency and predictability under consumer protection law

Şedinţa publică din data de 23 septembrie 2020

Analizând actele de la dosar şi decizia atacată, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată la 08.02.2016 pe rolul Judecătoriei Constanţa, secţia civilă, reclamantul A. a chemat în judecată pârâtele B. S.A. (în prezent C. S.A.) şi D., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să constate caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor inserate la art. 4.2, 4.3, 4.9, 4.11 lit. b) şi d), 5.4 şi 8.3 din contractul de credit ipotecar nr. x/15.06.2007, să dispună îngheţarea cursului de schimb valutar franc elveţian/leu la valoarea de la data încheierii contractului, cu consecinţa calculării şi plăţii ratelor de rambursare a creditului la această valoare pe întreaga perioadă de valabilitate a contractului, precum şi restituirea sumelor plătite în plus; de asemenea, a solicitat obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare şi continuarea contractului de credit ipotecar x/15.06.2007 şi a contractului de ipotecă mobiliară din 28.12.2012, cu excluderea clauzelor abuzive.

Prin sentinţa civilă nr. 6811/27.05.2016, Judecătoria Constanţa, secţia civilă a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanţa.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia a II-a civilă la data de 23.06.2016.

Prin sentinţa civilă nr. 291/16.02.2018, Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă a admis în parte acţiunea, a constatat caracterul abuziv al clauzelor inserate la art. 4.2 ("nivelul dobânzii variabile este egal cu indicele de referinţă al băncii pentru creditul ipotecar acordat în CHF plus o marjă de 0 puncte procentuale") şi la art. 4.3 ("pe parcursul derulării creditului, cu excepţia perioadei menţionate la art. 4.1 nivelul dobânzii curente se poate schimba în funcţie de evoluţia indicelui de referinţă stabilit de bancă") din contractul de credit ipotecar nr. x/15.06.2007; a respins ca neîntemeiate restul cererilor privind constatarea caracterului abuziv al celorlalte clauze, a admis în parte cererea de adaptare a contractului conform teoriei impreviziunii, a obligat pârâta B. S.A. să continue derularea contractului prin folosirea, începând cu data formulării cererii de chemare în judecată, 08.02.2016, a unui curs de schimb valutar de 3 RON pentru un franc elveţian şi a obligat pârâta B. S.A. la emiterea unui nou grafic de rambursare, având în vedere dispoziţiile hotărârii pronunţate; a obligat pârâta să restituie debitorilor A. şi D. sumele achitate în plus, cu titlu de dobândă, peste dobânda fixă de 5,35% prevăzută pentru primul an contractual, începând cu data plăţii, precum şi sumele achitate în plus peste cursul stabilit de instanţă, acestea din urmă începând cu data introducerii acţiunii şi a obligat pârâta B. S.A. să plătească reclamantului A. suma de 900 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, pârâta B. S.A. a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 572/01.11.2018, Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis apelul şi a schimbat în parte hotărârea atacată, în sensul că a respins ca nefondată cererea de adaptare a contractului conform teoriei impreviziunii şi de restituire a sumelor achitate în plus, peste cursul valutar stabilit de instanţă, a menţinut dispoziţiile referitoare la constatarea clauzelor abuzive şi la restituirea sumelor achitate în plus, cu titlu de dobândă, precum şi la plata cheltuielilor de judecată şi a obligat intimatul-reclamant la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 772 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel şi a sumei de 3.840 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru pentru fond.

Împotriva acestei decizii, C. S.A. (în calitate de succesor legal al B. S.A.) a declarat recurs, solicitând casarea acesteia, cu consecinţa admiterii în tot a apelului său.

În motivare, a susţinut că decizia atacată a fost pronunţată parţial cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material.

Concretizând, a arătat că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 193/2000, în ceea ce priveşte aspectele legate de dobânda variabilă.

În opinia recurentei, în speţă nu s-a analizat şi nu s-a probat existenţa unui dezechilibru efectiv şi determinant, în detrimentul consumatorului, provocat de inserarea în contractul de credit a clauzelor 4.2 şi 4.3, vizând dobânda variabilă în funcţie de indicele de referinţă al băncii.

A subliniat recurenta că practica judiciară recentă relevă că aceste clauze nu pot fi considerate abuzive din perspectiva legislaţiei în vigoare la data încheierii contractului, iar prevederile legale ulterioare, cum ar fi O.U.G. nr. 50/2010, nu sunt incidente.

În continuare a evocat jurisprudenţa Curţii de Apel Bucureşti şi a instanţei supreme cu privire la acest aspect şi a susţinut că, în speţă, situaţia este similară celor exemplificate prin practica judiciară menţionată, astfel că nu se poate găsi o explicaţie legală valabilă a hotărârii atacate, sub aspectul dobânzii variabile legal exprimate prin clauzele contractuale la momentul încheierii contractului de credit.

A arătat că, de altfel, din probatoriile administrate în cauză (expertiza judiciară contabilă) rezultă că dobânda variabilă iniţială de 5,35%/an nu a variat în sens crescător cu un procent mai mare de 2,66%/an, existând şi perioade de scădere a acesteia cu 1.45 %/an.

Or, în aceste condiţii, nu se poate susţine cu temei existenţa unui dezechilibru semnificativ care să justifice constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale vizând dobânda variabilă.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimaţii nu au formulat întâmpinare.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost redactat şi comunicat părţilor, care au fost înştiinţate asupra faptului că pot depune puncte de vedere la raport.

Prin încheierea 01.07.2020, a fost admis în principiu recursul declarat în cauză, iar în condiţiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ. a fost stabilit termen pentru soluţionare în şedinţă publică.

Examinând recursul, prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente în materie, Înalta Curte urmează să îl respingă pentru următoarele considerente:

În cauză, instanţa de apel a dat eficienţă sancţiunii prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, constatând caracterul abuziv în ceea ce priveşte clauzele de la art. 4.2 şi 4.3, referitoare la dobânda variabilă şi posibilitatea băncii de a modifica unilateral dobânda pe parcursul derulării contractului, ca urmare a întrunirii cerinţelor privind lipsa dovezii negocierii convenţiei şi dezechilibrul semnificativ creat între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe.

Argumentele recurentei sunt dezvoltate doar cu privire la neverificarea concretă condiţiilor dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contractul de credit, susţinând că instanţa de apel nu a făcut o analiză şi nici nu a probat existenţa acestuia, astfel că a fost făcută o aplicare greşită a art. 4 din Legea nr. 193/2000, cu referire la clauzele 4.2 şi 4.3 care reglementează dobânda variabilă în funcţie de indicele de referinţă al băncii şi posibilitatea băncii de a modifica unilateral dobânda pe parcursul derulării contractului.

Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, Înalta Curte constată că instanţa de apel a analizat clauzele de la art. 4.2 şi 4.3 privind dobânda variabilă şi posibilitatea băncii de a modifica unilateral, stabilind că prin poziţia sa, neprivilegiată, consumatorul se află în dezechilibru clar în raportul contractual prin modul de redactare al clauzei, în condiţiile în care mecanismul de determinare a dobânzii variabile nu oferă împrumutaţilor posibilitatea de a prefigura condiţiile în care variază cuantumul dobânzii variabile, nefiind prevăzută în contract vreo formulă de calcul pentru determinarea dobânzii, noţiunile utilizate nefiind apte a satisface exigenţele de previzibilitate şi claritate stabilite de art. 1 din Legea nr. 193/2000, întrucât lasă la exclusiva apreciere a pârâtei condiţiile în care se va modifica cuantumul dobânzii.

În baza clauzelor în discuţie banca are posibilitatea de a revizui cuantumul dobânzii în mod unilateral, din perspectiva propriei aprecieri, ceea ce face ca dezechilibrul între drepturile şi obligaţiile părţilor să fie neîndoielnic. Pentru ca o asemenea clauză să fi fost legală era necesar ca banca să fi prevăzut în mod transparent atât motivele, cât şi mecanismul prin care se determină noua rată a dobânzii, cu indicarea criteriilor corespunzătoare.

În considerarea forţei obligatorii a jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, căreia îi corespunde forţa obligatorie a normelor interpretate, dat fiind faptul că principalul scop al procedurii prevăzute la art. 267 din TFUE este aplicarea uniformă a dreptului Uniunii Europene, este de relevat că, în interpretarea dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 în sensul Directivei nr. 93/13/CEE, C.J.U.E. a statuat în sensul că sistemul de protecţie pus în aplicare prin Directiva nr. 93/13 se bazează pe ideea că un consumator se găseşte într-o situaţie de inferioritate faţă de un vânzător sau furnizor în ceea ce priveşte atât puterea de negociere, cât şi nivelul de informare, situaţie care îl determină să adere la condiţiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influenţă asupra conţinutului acestora (par. 41 din Hotărârea din 21.03.2013 în cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein-WSestfalen eV). Astfel, se justifică obligaţia impusă vânzătorilor sau furnizorilor de a formula clauzele într-un limbaj clar şi inteligibil, al douăzecilea considerent al Directivei nr. 93/13 precizând sub acest aspect că, în mod efectiv, consumatorului trebuie să i se ofere posibilitatea de analiza toate clauzele din contract. Pentru consumator, informarea, înaintea încheierii unui contract, cu privire la condiţiile contractuale şi la consecinţele respectivei încheieri este de o importanţă fundamentală. Acesta din urmă decide, în special pe baza respectivei informări, dacă doreşte să se oblige potrivit condiţiilor redactate în prealabil de către vânzător sau furnizor.

În Hotărârea din 21.03.2013 în cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein-WSestfalen eV, anterior menţionată, C.J.U.E. a reţinut că, în ceea ce priveşte aprecierea care trebuie realizată în privinţa unei clauze care permite unui vânzător sau furnizor să modifice unilateral costurile serviciului care trebuie furnizat, prezintă o importanţă esenţială în acest scop aspectul dacă, pe de o parte, în contract se indică în mod transparent metoda în conformitate cu care variază costurile aferente serviciului care trebuie furnizat sau motivele acestei variaţii, astfel încât consumatorul să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, eventualele modificări ale acestor costuri, şi, pe de altă parte, dacă aceşti consumatori dispun de dreptul de a pune capăt contractului în cazul în care aceste costuri ar fi efectiv modificate (par. 49). S-a reţinut, de asemenea, că în ceea ce priveşte, în primul rând, obligaţia de informare a consumatorului, că este esenţial ca persona fizică ce are calitatea de consumator să fie informată de către vânzător sau furnizor despre conţinutul dispoziţiilor în cauză (par. 50), precum şi faptul că lipsa unei informări în acest sens înaintea încheierii contractului nu poate, în principiu, să fie compensată prin simplul fapt că, în cursul executării contractului, consumatorii vor fi informaţi despre modificarea costurilor cu un preaviz rezonabil şi despre dreptul lor de a rezilia contractul în cazul în care nu doresc să accepte această modificare (par. 51).

Prin urmare, în lipsa informării efective cu privire la condiţiile de exercitare a dreptului de modificare unilaterală a ratei dobânzii, clauzele analizate creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorilor.

Dobânda, ca element esenţial al contractului, care determină în cea mai mare parte consumatorul să apeleze la serviciile financiare oferite de instituţia de credit, trebuie să fie stipulată în termeni neechivoci pentru o corectă informare a cocontractantului. Or, stipulându-se în favoarea băncii dreptul de modificare a dobânzii, fără a se insera în contract vreun criteriu transparent şi obiectiv încă de la încheierea contractului în raport de care clauza devine operantă, dezechilibrul între drepturile şi obligaţiile părţilor este evident, precum şi semnificativ, pentru că se referă la unul din costurile contractului.

Dispoziţiile legale în vigoare la momentul încheierii contractului arată că variaţia ratei dobânzii trebuie să fie independentă de voinţa furnizorului de servicii financiare, raportată la fluctuaţiile unor indici de referinţă verificabili, menţionaţi în contract.

Caracterul conştient al actului juridic impune ca subiectul de drept civil să aibă puterea de a aprecia efectele juridice pe care le implică perfectarea sa, având reprezentarea corectă şi determinată a consecinţelor contractului pe care îl semnează.

Plecând de la premisele cerinţei de previzibilitate a actelor normative şi de la regula de drept civil potrivit căreia actul juridic se impune părţilor întocmai ca şi legea, având forţa obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 969 alin. (1) C. civ., se desprinde concluzia că şi actul juridic trebuie caracterizat prin previzibilitate, clauzele contractuale fiind necesar a fi formulate astfel încât consumatorul să poată anticipa producerea consecinţei în situaţia expresă din contract.

Conform art. 54 din Codul consumului (Legea nr. 296/2004), vânzătorul, în cazul de faţă Banca, trebuie să informeze consumatorii despre preţul final al produsului (creditul acordat) şi să ofere toate informaţiile şi documentele care trebuie să însoţească produsul. Acest articol trebuie interpretat prin raportare la definiţia pe care o dă art. 2 pct. 24 din O.G. nr. 21/1992 valorii totale plătibile de consumator, suma dintre valoarea totală a creditului şi costul total al creditului pentru consumator. Cu alte cuvinte, Banca, la momentul încheierii contractului, era obligată să informeze consumatorul cu privire la cuantumul total al dobânzii sau, în cel mai rău caz, trebuia să ofere informaţii exacte în legătură cu modalitatea în care se va forma cuantumul dobânzii. Formula după care se calculează variaţia dobânzii trebuie calculată în mod expres contract cu precizarea periodicităţilor/şi/sau condiţiilor în care intervine modificarea ratei dobânzii, atât în sensul majorării cât şi în sensul reducerii acesteia. În plus, art. 93 lit. g) din O.G. nr. 21/1992 impune necesitatea indicării în contract a unei formule în funcţie de care se calculează cuantumul dobânzii.

Aşadar, caracterul variabil nedeterminabil al marjei băncii, ca element în stabilirea dobânzii contractuale, relevă caracterul abuziv al clauzelor înscrise în art. 4.2 şi 4.3 din contractul de credit, acestea creând un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul împrumutaţilor, din perspectiva cerinţelor impuse de Legea nr. 193/2000.

Contrar susţinerilor recurentei, în cauză nu au fost aplicate prevederile O.U.G. nr. 50/2010, această critică fiind în dezacord cu cele reţinute de instanţa de apel, iar examinarea clauzelor de la art. 4.2 şi 4.3 din contractul de credit a fost făcută prin prisma dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, aflate în vigoare la data încheierii contractului, 2007.

Aşadar, întrucât decizia recurată nu este susceptibilă de a fi cenzurată din perspectiva criticilor subsumate art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 572/01.11.2018, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 septembrie 2020.