Invalidity of unilateral termination of service contract via reorganization notification absent transfer of personnel

Şedinţa publică din data de 8 octombrie 2019

Asupra recursului de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la data de 02.08.2013, sub nr. x/2013, reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Compania Naţională "Poşta Română" S.A., a solicitat să se dispună:

1. obligarea pârâtei la plata sumei de 1.170.413,24 RON, reprezentând contravaloarea facturilor fiscale nr. x/30.11.2010, y/31.10.2010 şi z/30.09.2010;

2. obligarea pârâtei la plata sumei de 1.068.031,81 RON, reprezentând penalităţi de întârziere aferente plăţii cu întârziere a facturilor fiscale nr. x/30.11.2010, y/31.10.2010 şi z/30.09.2010 - penalităţi al căror cuantum a fost calculat de la data scadenţei lor şi până la data de 31.05.2013, în vederea fixării taxelor de timbru;

3. să se constate inexistenţa dreptului pârâtei de reziliere unilaterală a contractului de prestări servicii nr. x/18.12.2008;

4. obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 7201 C. proc. civ., art. 969, art. 1020-1021 C. civ., art. 46 şi următoarele din Decretul-Lege nr. 31/1954 şi art. 251 din Legea nr. 31/1990, contractul nr. x/7511/18.12.2008.

Prin sentinţa civilă nr. 6456 din 16 noiembrie 2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost respinsă acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Compania Naţională "Poşta Română" S.A., ca nefondată.

Împotriva sentinţei civile nr. 6456 din 16 noiembrie 2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a declarat apel reclamanta S.C. A. S.R.L., prin care a solicitat admiterea apelului şi schimbarea în tot a hotărârii apelate, cu consecinţa admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.

Prin decizia civilă nr. 443 A din 1 martie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, s-a admis apelul formulat de apelanta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 6456/16.11.2015 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă. A fost schimbată sentinţa atacată, în sensul că s-a admis în parte acţiunea şi a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumelor de 1.170.413,24 RON debit şi 1.170.413,24 RON penalităţi. S-a respins capătul 3 al acţiunii ca inadmisibil.

La 7 martie 2018, pârâta Compania Naţională "Poşta Română" S.A. a formulat recurs împotriva deciziei civile nr. 443 A din 1 martie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi, pe cale de consecinţă, respingerea pretenţiilor reclamantei cu privire la capetele 1 şi 2 ale cererii de chemare în judecată.

Totodată, în cazul admiterii recursului şi casării deciziei atacate, recurenta a solicitat instanţei de recurs întoarcerea executării şi repunerea în situaţia anterioară cu privire la sumele pe care le-a achitat în baza deciziei executorii pronunţate de curtea de apel, având în vedere că intimata a solicitat executarea silită în baza încheierii de executare silită din 20.02.2018, pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, în dosarul nr. x/2018.

Prin cererea de recurs a fost invocat motivul de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a susţinut, în esenţă, ca hotărârea instanţei de apel a fost dată cu interpretarea greşită a normelor de drept material, respectiv art. 969 şi art. 1020-1021 din C. civ. de la 1864.

Astfel, a apreciat că instanţa de apel a dat o interpretare eronată clauzei prevăzute în art. 3.4 din contract, reţinând că aceasta nu operează în cazul unei reorganizări interne, însă arată că această clauză operează în caz de reorganizare, inclusiv internă şi are ca efect încetarea contractului, fiind stipulată în contract la capitolul "Durata contractului", în cuprinsul căruia se prevăd, pe lângă durata contractului şi modalităţile de încetare a contractului.

Recurenta-pârâtă a susţinut că, în temeiul art. 3.4 din contractul nr. x/7511/18.12.2008 a înaintat intimatei-reclamante notificarea nr. x din 12.08.2010 privind încetarea contractului şi a tuturor actelor adiţionale dintre părţi, astfel că termenul de "reorganizare" din cuprinsul art. 3.4 din contract nu vizează strict fuziunea sau absorbţia, în baza cărora să rezulte un nou angajator, ci orice fel de reorganizare a angajatorului.

De asemenea, recurenta a mai arătat şi faptul ca reclamanta nu a învestit instanţa cu un capăt de cerere prin care să solicite constatarea continuării contractului ulterior notificării nr. x/12.08.2010 sau un capăt de cerere prin care să ceară desfiinţarea contractului nr. x/7511/18.12.2008 şi a actelor adiţionale nr. x şi nr. 2/114.2/265/19.03.2010, cu plata de daune interese. Prin urmare, a considerat că notificarea nr. x/12.08.2010 este cea care trebuie avută în vedere la dezlegarea pricinii, în raport de pretenţiile cuprinse în cererea de chemare în judecată, în sensul că între părţi relaţia contractuală a încetat în baza art. 3.4.

Printr-o altă critică a învederat că, în mod greşit, instanţa de apel a considerat că între părţi contractul nu a încetat şi, prin urmare, nereturnarea facturilor fiscale din x/2010 şi din 30.11.2010 în termenul de 5 zile prevăzut de art. 5.2 teza a II-a din contract şi acceptarea la plată a facturii din 30.09.2010 "fac dovada obligaţiilor datorate potrivit celor consemnate în cuprinsul lor în conformitate atât cu prevederile contractuale arătate, cât şi cu cele ale art. 46 Codul comercial 1887 în forma în vigoare la data încheierii contractului de prestări servicii".

A susţinut că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu interpretarea greşită a faptului că între părţi contractul nu mai era în fiinţă la data emiterii facturilor fiscale a căror plată o pretinde intimata, fiind emise după data de 12.09.2010, după încetarea contractului. Totodată, a arătat că facturile fiscale evocate nu au fost acceptate la plată de către recurentă, fiind contestate şi restituite, astfel cum reiese din adresa nr. x/18.01.2011, deoarece au fost emise ulterior încetării contractului, iar termenul de 5 zile de returnare a facturilor nu mai operează câtă vreme contractul nu mai era în fiinţă.

Recurenta-pârâtă a mai învederat că nu poate fi reţinută susţinerea instanţei de apel în sensul că instanţa fondului ar fi trebuit să analizeze probatoriul administrat relativ la Codul comercial şi astfel, în lipsa existenţei contractului încheiat între părţi, fiecare factură fiscală în parte constată un alt raport juridic între părţi şi deci un alt contract în formă simplificată.

Prin urmare, a arătat că în mod corect instanţa fondului a analizat cererea de chemare în judecată în limita temeiului juridic invocat de reclamantă, iar susţinerea intimatei potrivit căreia din corespondenţa purtată între părţi rezultă efectuarea serviciilor medicale nu corespunde adevărului; adresa nr. x/10.09.2010 şi adresa nr. x/13.09.2010 au reprezentat solicitări care nu s-au materializat într-o prestare de servicii, aşa cum în mod corect s-a reţinut şi în raportul de expertiză invocat de instanţa fondului.

A mai susţinut recurenta şi faptul că pretenţiile solicitate de reclamanta prin capătul 1 de cerere nu au caracter cert, lichid şi exigibil. De asemenea, a considerat că în mod corect tribunalul a reţinut că nu sunt îndeplinite în mod cumulativ condiţiile răspunderii civile contractuale, întrucât nu există un contract valabil încheiat între părţi, nu există prejudiciu, nu există culpa pârâtei, nu se poate vorbi în speţă de o punere în întârziere a pârâtei şi nu există legătură de cauzalitate între faptă şi prejudiciu.

Totodată, referitor la obligarea la plata penalităţilor de întârziere pretinse de intimată, recurenta a arătat ca acestea au caracter accesoriu faţă de cererea de obligare la plata contravalorii facturilor fiscale, motiv pentru care şi acordarea acestora este netemeinică şi nelegală.

Cu privire la cel de-al treilea capăt al cererii de chemare în judecată, având ca obiect constatarea inexistenţei unui drept al pârâtei de reziliere unilaterală a contractului, recurenta a menţionat ca este de acord cu argumentele instanţei de apel în sensul ca acesta este inadmisibil. Totodată, învederează că nu este de acord cu motivarea că s-ar fi formulat o cerere în realizarea dreptului constând în obţinerea plăţii serviciilor prestate ulterior notificării, deoarece acţiunea formulată nu are un astfel de capăt de cerere.

Intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. a formulat întâmpinare la 12 aprilie 2018, cu respectarea termenului legal, prin care a solicitat în principal admiterea excepţiei tardivităţii recursului, admiterea excepţiei nulităţii cererii de recurs conform art. 489 alin. (2) C. proc. civ., respingerea capătului de cerere având ca obiect întoarcerea executării ca inadmisibil şi, în subsidiar, respingerea recursului ca neîntemeiat.

Recurenta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepţiilor invocate de intimată prin întâmpinare şi a reiterat cele susţinute în cererea de recurs.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 25 septembrie 2018, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părţi.

Intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L a depus un punct de vedere la raportul întocmit în cauză, prin care a achiesat la concluziile acestuia de la punctele 1 şi 3, însă a arătat că nu este de acord cu privire la opinia magistratului-asistent raportor referitor la încadrarea criticilor invocate de recurentă în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin încheierea din 9 aprilie 2019, Înalta Curte a respins excepţiile tardivităţii şi nulităţii recursului invocate de intimata-reclamantă prin întâmpinare, stabilind termen de judecată la 24 septembrie 2019, în vederea soluţionării recursului în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se poate cere casarea când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Recurenta-pârâtă critică decizia instanţei de apel sub aspectul interpretării greşite a clauzei prevăzute la art. 3.4 din contractul încheiat de părţi, susţinând că părţile ar fi convenit asupra instituirii unui caz distinct de încetare a contractului şi că acesta ar fi aplicabil şi în situaţia reorganizării interne, cum este restructurarea organizaţională şi strategică realizată în baza H.G. nr. 572/2010.

Conform clauzei de la art. 3.4 din contract:

"în cazul în care Beneficiarul se reorganizează, prin fuziune, absorbţie sau alte forme, acesta are obligaţia de a notifica în scris Prestatorul cu cel puţin 30 de zile de data modificării respective şi de a efectua plata tuturor serviciilor efectuate de Prestator până la această dată. În acest caz, părţile pot conveni şi cesiunea contractului în favoarea angajatorului care a preluat personalul Beneficiarului, prin semnarea de acte adiţionale."

Această clauză contractuală instituie în sarcina recurentei-pârâte, ca beneficiar, obligaţia ca, în caz de reorganizare sub orice formă, să notifice pe intimata-reclamantă, în calitate de prestator de servicii, cu privire la reorganizare şi să plătească serviciile efectuate de prestator până la data reorganizării.

Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, în mod judicios instanţa de apel a analizat natura şi înţelesul clauzei contractuale prevăzute la art. 3.4 din cuprinsul convenţiei părţilor, dând, astfel, corect eficienţă juridică acesteia în conformitate cu voinţa internă a părţilor contractante, dat fiind faptul că, potrivit dispoziţiilor art. 969 C. civ. de la 1864, convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante.

În mod corect instanţa de apel a constatat că prin art. 3.4 din contractul nr. x/7511/2008 nu se instituie o cauză de denunţare a contractului de către beneficiar, nefiind folosit în cuprinsul articolului acest termen.

La art. 3.2 din contract au fost enumerate în mod limitativ cazurile de încetare a contractului, care se completează cu prevederile art. 9.1 din contract referitoare la rezilierea contractului în caz de neexecutare culpabilă şi cu dispoziţiile art. 1020-1021 C. civ. de la 1864 care prevăd posibilitatea încetării contractului prin reziliere.

Astfel, reorganizarea recurentei Compania Naţională "Poşta Română" S.A. nu se încadrează în prevederile art. 3.2 lit. b) din contract, referitoare la dizolvare sau lichidare, ca şi cauze de încetare a contractului.

Deşi reorganizarea la care a fost supusă recurenta conform H.G. nr. 572/2010 se include în noţiunea generică folosită de art. 3.4. teza I din contract, doar în situaţia de reorganizare ce are ca rezultat preluarea personalului beneficiarului s-a stipulat posibilitatea ca părţile să convină cesiunea contractului în favoarea noului angajator, prin semnarea de acte adiţionale.

Indiferent de modul în care se interpretează prevederile art. 3.4. teza a II-a din contract, respectiv dacă ar reglementa sau nu o cauză de încetare pentru situaţia reorganizării, în speţă este lipsită de relevanţă o asemenea analiză, din moment ce nu este incidentă situaţia premisă a transferării personalului beneficiarului către un alt angajator ca urmare a restructurării activităţii Companiei Naţionale "Poşta Română" - S.A. în baza H.G. nr. 572/2010.

Susţinerea recurentei potrivit căreia relaţia contractuală dintre părţi a încetat în baza art. 3.4. ca urmare a notificării nr. x/12.08.2010, ce are semnificaţia unei denunţări unilaterale, nu poate fi primită. Instanţa de apel a constatat în mod legal că o asemenea posibilitate de încetare a contractului prin denunţare unilaterală nu este prevăzută nici de clauzele contractuale, respectiv de art. 3.2 sau de art. 3.4 şi nici de prevederile legale aplicabile, reprezentând o încălcare a forţei obligatorii a contractului prevăzută de art. 969 C. civ. de la 1864.

Criticile privind nereturnarea facturilor fiscale din x/2010 şi din 30.11.2010 în termenul de 5 zile prevăzut de art. 5.2 teza a II-a din contract şi acceptarea la plată a facturii din 30.09.2010, recurenta susţinând că aceste facturi nu fac dovada obligaţiilor datorate întrucât nu au fost acceptate la plată şi au fost emise după data încetării contractului, respectiv 12.09.2010, fac trimitere la toate apărările, probele şi aspectele invocate în faţa instanţelor de fond şi nu pot fi analizate de Înalta Curte, în raport cu caracterul nedevolutiv al recursului.

Celelalte susţineri referitoare la nerealizarea de către intimata-reclamantă a serviciilor a căror contravaloare o solicită, la modalitatea în care s-a desfăşurat corespondenţa dintre părţi, precum şi la îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile contractuale nu vor fi analizate, recursul fiind limitat la examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Or, criticile şi susţinerile menţionate tind spre reanalizarea situaţiei de fapt şi a probatoriului administrat, aspect inadmisibil în cadrul recursului.

Instanţa de apel a făcut o aplicare corectă a dispoziţiilor art. 43 din Codul comercial din 1887 coroborate cu prevederile art. 9.4 din contract, constatând cu justeţe că părţile au convenit că debitorul este de drept în întârziere la împlinirea termenului stipulat contractual, fără a fi necesară o notificare de punere în întârziere, în conformitate cu dispoziţiile art. 1079 alin. (2) pct. 2 C. civ. de la 1864. Totodată, instanţa de apel, în mod corect, stabilind debitul principal datorat de recurenta-pârâtă, a dispus obligarea acesteia şi la plata penalităţilor de întârziere către intimata-reclamantă, conform clauzei penale prevăzute la art. 9.2 din contract şi în acord cu dispoziţiile art. 1066 C. civ. de la 1864 şi prevederile art. 4 din Legea nr. 469/2002.

În ceea ce priveşte cererea formulată de recurentă prin care s-a solicitat întoarcerea executării silite şi repunerea în situaţia anterioară, conform art. 723 C. proc. civ., în ipoteza desfiinţării titlului executoriu, Înalta Curte constată că aceasta nu se impune a fi analizată, având în vedere soluţia pronunţată în recurs, care a confirmat hotărârea pronunţată de instanţa de apel, astfel încât ipoteza textului legal invocat nu este îndeplinită.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi act normativ, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta Compania Naţională "Poşta Română" S.A. împotriva deciziei civile nr. 443A din 1 martie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta Compania Naţională "Poşta Română" S.A. împotriva deciziei civile nr. 443A din 1 martie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 octombrie 2019.