Inadmissibility of cassation appeal against final appellate decision in insolvency dispute over judicial administrator’s termination of mandate contract

Şedinţa publică din data de 22 septembrie 2020

Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IlI-a Civilă la data de 15 septembrie 2016, sub nr. x/2016, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A. prin administrator special şi prin administratorul judiciar C. S.P.R.L. să se constate nulitatea încetării contractului de mandat nr. x din 13.05.2009 dispusă prin Adresa/Denunţare contract mandat/Notificare emisă la data de 16.09.2015 şi să fie obligată pârâta la plata sumelor reprezentând cuantumul drepturilor băneşti reprezentând remuneraţia lunară stabilită conform art. 4 pct. 4.1.1 din Contractul de mandat, neîncasate din luna iulie 2015 până la data plăţii efective.

În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 2009 şi următoarele şi art. 2030 şi următoarele din C. civ., Codul Muncii, Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi insolvenţa şi Legea nr. 31/1990.

Prin încheierea de şedinţă din 21 septembrie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a Civilă a admis excepţia necompetenţei funcţionale invocată din oficiu şi a înaintat cauza către Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 03 octombrie 2016, sub nr. x/2016*.

La 26 octombrie 2016, reclamantul a depus la dosarul nr. x/2016 cerere precizatoare şi completatoare prin care a solicitat nulitatea încetării contractului de mandat nr. x din 13.05.2009 dispusă prin "Adresa/Denunţare contract mandat/Notificare" emisă la data de 16.09.2015 şi obligarea pârâtei la plata sumelor reprezentând cuantumul drepturilor băneşti, respectiv remuneraţia lunară stabilită conform art. 4, pct. 4.1.1 din Contractul de mandat, neîncasate din luna iulie 2015 în cuantum de 32.173 RON (brut) pentru perioada 01 iulie - 15 septembrie 2015 plus concedii de odihnă neefectuate, cât şi salariile pe perioada încetării abuzive a contractului de mandat până la data plaţii efective în cuantum de 112.464 RON calculate pentru perioada iulie 2015- septembrie 2016.

Prin încheierea de şedinţă din 04 aprilie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Civilă a admis excepţia necompetenţei funcţionale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei a VII-a Civile a Tribunalului Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VII-a civilă la data de 26 aprilie 2017, sub nr. x/2016.

Prin sentinţa civilă nr. 1730 din 19 martie 2018 pronunţată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a civilă a admis excepţia tardivităţii şi a respins acţiunea precizată ca tardiv formulată.

Împotriva sentinţei civile nr. 1730 din 19 martie 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a civilă în dosarul nr. x/2016, a formulat apel reclamantul A., solicitând admiterea apelului, anularea sentinţei apelate şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe sau unei instanţe egale în grad cu aceasta din aceeaşi circumscripţie.

De asemenea, a declarat apel şi împotriva încheierii de şedinţă din data de 18 septembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a Civilă în acelaşi dosar, prin care instanţa a respins excepţia necompetenţei funcţionale a Tribunalului Bucureşti, secţia a VII-a civilă.

Prin decizia civilă nr. 58/2019 din 10 ianuarie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins apelul formulat de apelantul contestator A. împotriva sentinţei civile nr. 1730 din 19 martie 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a civilă în dosarul nr. x/2016 şi a încheierii de şedinţă din data de 18 septembrie 2017, în contradictoriu intimatele pârâte B. S.A. prin administrator special D. şi B. S.A., prin lichidator judiciar E. I.P.U.R.L., ca nefondat.

Împotriva deciziei instanţei de apel, la 20 martie 2019, contestatorul A. a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea căii de atac, desfiinţarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe.

După prezentarea situaţiei de fapt şi a soluţiilor pronunţate în cauză, recurentul susţine că, în mod nelegal, atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel au respins acţiunea ca tardiv formulată.

În esenţă, recurentul susţine că a învestit instanţa cu o acţiune în constatarea nulităţii unui contract de mandat, care nu intră în sfera de interpretare/calificare a unor măsuri dispuse de administratorul judiciar, întrucât, la momentul deschiderii procedurii generale a insolvenţei, i s-a confirmat mandatul, iar, după numirea noului administrator judiciar nu s-a ridicat şi nici nu s-a propus prin raport judecătorului sindic denunţarea acestui contract.

Totodată, consideră că, în procedura de reorganizare, însuşi termenul de "administrare a procedurii" este greşit ales/interpretat, întrucât practicianul în insolvenţă nu administrează procedura, ci o intermediază, controlând şi desfăşurând o activitate de supraveghere a activităţii debitorului supus procedurii.

Prin urmare, recurentul susţine că a învestit instanţa nu cu analiza îndeplinirii unor atribuţii ale administratorului judiciar din perspectiva luării unor măsuri, ci cu modul de încetare a unui contract de mandat care are ca aplicabilitate dispoziţiile C. civ. şi a altor legi speciale şi nu cele prevăzute de legea insolvenţei.

Astfel, arată că, în conformitate cu dispoziţiile din C. civ., raporturile dintre persoana juridică şi cei care alcătuiesc organele sale executive sunt supuse prin analogie regulilor mandatului, dacă legea sau actul de constituire nu prevede altfel.

Recurentul apreciază că, în mod greşit, instanţa de apel a interpretat apărările cu privire la comunicarea notificării privind denunţarea unilaterală a contractului de mandat, întrucât, atât în cererea de chemare în judecată, cât şi în motivele de apel, a învederat faptul că notificarea a fost comunicată doar pe adresa de e-mail a societăţii şi nu la adresa sa de domiciliu, deşi el nu a mai avut acces în incinta sediului societăţii, aspect recunoscut şi de pârâtă.

O altă critică se referă la faptul că instanţa nu s-a pronunţat pe motivul de apel formulat împotriva încheierii din data de 18 septembrie 2017, prin care instanţa de fond a respins excepţia necompetenţei funcţionale a Tribunalului Bucureşti, secţia a VII-a civilă.

Recurentul consideră că obiectul cererii deduse judecăţii constă în pretenţii decurgând din revocarea abuzivă a unui contract de mandat comercial, invocând ca temei juridic prevederi ale Legii nr. 31/1990, astfel că natura juridică a litigiului dedus judecăţii este aceea a unui litigiu între profesionişti, iar competenţa de soluţionare aparţine secţiei având această specializare şi nu secţiei a VII-a Civilă.

Cu toate că, la 10 mai 2019, cererea de recurs a fost comunicată intimatelor-pârâte B. S.A. prin administrator special D. şi B. S.A., prin lichidator judiciar E. I.P.U.R.L., intimatele nu au depus întâmpinare.

Prin rezoluţia completului din 20 iunie 2019, s-a dispus, în baza art. XVII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, coroborat cu art. 493 alin. (2) C. proc. civ., întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., prin încheierea din 19 mai 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a dispus comunicarea raportului către părţi, pentru ca acestea să depună puncte de vedere, potrivit prevederilor art. 493 alin. (4) din Cod.

Raportul a fost comunicat părţilor la 25 mai 2020, respectiv, la 28 mai 2020 şi 5 iunie 2020, conform dovezilor de comunicare aflate la dosarul de recurs.

Părţile nu şi-au exprimat poziţia procesuală prin formularea unui punct de vedere cu privire la raport.

Prin rezoluţia din 21 iulie 2020, Completul de filtru nr. 5 a stabilit termen în vederea examinării recursului, la data de 22 septembrie 2020.

La termenul din 22 septembrie 2020, Înalta Curte a reţinut cauza în pronunţare cu privire la excepţia inadmisibilităţii recursului în temeiul art. 248 alin. (1), raportat la art. 493 alin. (5) C. proc. civ.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) raportat la art. 493 alin. (5) C. proc. civ., excepţia inadmisibilităţii recursului invocată din oficiu, Înalta Curte reţine următoarele:

Conform dispoziţiilor art. 457 alin. (1) C. proc. civ. "hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei".

Aşadar, legalitatea căilor de atac presupune că o hotărâre judecătorească este supusă căilor de atac prevăzute de lege, neputând fi folosite alte mijloace procedurale în scopul obţinerii reformării sau retractării unei hotărâri judecătoreşti.

Totodată, legalitatea căilor de atac este, în egală măsură, atât un principiu constituţional, dispoziţiile art. 129 din Constituţia României, republicată, stipulând în sensul că mijloacele procesuale de atac ale hotărârii judecătoreşti sunt cele prevăzute de normele legale, iar exercitarea acestora se realizează în condiţiile legii, cât şi un principiu a cărui respectare este impusă şi de exigenţele art. 6 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale concretizând una dintre garanţiile unui proces echitabil.

În concret, cu referire la litigiul pendinte, Înalta Curte are în vedere faptul că, potrivit celor reţinute în decizia recurată pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a Civilă, prin încheierea din 02 aprilie 2015 pronunţată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a Civilă a dispus deschiderea procedurii generale a insolvenţei prevăzută de Legea nr. 85/2014 împotriva debitoarei S.C. B. S.A. şi numirea în calitate de administrator judiciar a F. I.P.U.R.L.

Prin încheierea de şedinţă din data de 07 septembrie 2015, judecătorul sindic a luat act de confirmarea C. S.P.R.L. în calitate de administrator judiciar al debitoarei, conform Hotărârii Adunării Creditorilor din data de 21.07.2015 publicată în Buletinul Procedurilor de Insolvenţă nr. 13070/22.07.2015.

În exercitarea atribuţiilor sale, prin adresa din data de 15.09.2015 administratorul judiciar C. S.P.R.L. a notificat reclamantului A. încetarea contractului de mandat din data de 13.05.2009, astfel cum a fost modificat prin actele adiţionale, începând cu data de 15.09.2015, temeiul de drept invocat în cuprinsul notificării fiind art. 123 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, motivul revocării fiind maximizarea averii debitoarei.

La data de 16 septembrie 2015, reclamantul a primit din partea pârâtei S.C. B. S.A. o adresă/notificare, prin care i s-a adus la cunoştinţă faptul că, începând cu data de 15 septembrie 2015, încetează contractul de mandat încheiat între reclamant şi S.C. B. S.A.

Prin încheierea de şedinţă din data de 06 noiembrie 2017, judecătorul sindic a luat act că, prin hotărârea Adunării Asociaţilor din data de 25.07.2017, s-a schimbat forma de organizare a administratorului judiciar din C. S.P.R.L. în E. I.P.U.R.L., dosarul de insolvenţă nr. 4112/3/2015 fiind preluat de E. I.P.U.R.L.

Anterior, însă, prin acţiunea, astfel cum a fost precizată la data de 26 octombrie 2016, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A. prin administrator special şi administratorul judiciar al S.C. B. S.A., C. S.P.R.L., a solicitat să se constate nulitatea încetării contractului de mandat nr. x din 13.05.2009 dispusă prin actul emis la data de 16.09.2016 intitulat "adresă/denunţare contract mandat/notificare" şi să se dispună obligarea pârâtei la plata remuneraţiei lunare stabilită conform art. 4 pct. 4.1.1 din contractul de mandat începând cu luna iulie 2015 până la data plătii efective, plus concedii odihnă neefectuate, precum şi salariile cuvenite pentru perioada cuprinsă de la data încetării abuzive a contractului de mandat şi până la data plăţii efective.

Cererea a fost înregistrată iniţial pe rolul secţiei a III-a Civilă a Tribunalului Bucureşti, aceasta declinându-şi competenţa în favoarea secţiei a VI-a Civilă, care, la rândul ei, şi-a declinat competenţa în favoarea secţiei a VII- a Civilă.

Având în vedere că, în baza art. 123 alin. (1) şi art. 58 alin. (1) lit. j) din Legea nr. 85/2014, administratorul judiciar are atribuţia denunţării unor contracte în derulare încheiate de debitor, iar împotriva măsurii administratorului judiciar de denunţarea a unui contract se poate formula contestaţie conform art. 59 alin. (5) din Legea nr. 85/2014, în termenul prevăzut la art. 59 alin. (6) din acelaşi act normativ, Înalta Curte constată că, în speţă, actul contestat a fost emis de administratorul judiciar al pârâtei în exercitarea atribuţiilor conferite de art. 123 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, iar cererea de chemare în judecată a fost promovată după data deschiderii procedurii insolvenţei.

Fiind o cerere de competenţa judecătorului sindic, acţiunea este guvernată inclusiv de dispoziţiile procedurale speciale ale Legii nr. 85/2014, astfel încât, vor fi avute în vedere dispoziţiile art. 45 alin. (1) lit. j) din Legea nr. 85/2014, potrivit căruia, soluţionarea contestaţiilor oricărei persoane interesate împotriva măsurilor luate de administratorul judiciar este de competenţa judecătorului sindic, art. 46 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, potrivit căruia, "Hotărârile judecătorului-sindic sunt executorii şi pot fi atacate, separat, numai cu apel", precum şi cele prevăzute de art. 43 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, în conformitate cu care "Curtea de apel va fi instanţa de apel pentru hotărârile pronunţate de judecătorul-sindic. Hotărârile curţii de apel sunt definitive", în forma în vigoare de la data introducerii cererii de deschidere a procedurii insolvenţei debitoarei S.C. B. S.A., respectiv, 9 februarie 2015.

Din analiza coroborată a dispoziţiilor legale anterior evocate, rezultă că hotărârile prin care se soluţionează contestaţiile împotriva măsurilor luate de administratorul judiciar sunt supuse numai apelului.

Mai mult, potrivit dispoziţiilor art. XVIII alin. (2) teza finală din Legea 2/2013 cu referire la art. 483 alin. (2), teza finală, din C. proc. civ., "nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile în primă instanţă sunt supuse numai apelului".

Cum art. 43 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 prevede că hotărârile curţii de apel sunt definitive, rezultă că decizia instanţei de apel este o hotărâre definitivă în sensul art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.

Nu în ultimul rând, instanţa supremă are în vedere că, potrivit dispoziţiilor art. 634 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., "sunt hotărâri definitive (…) orice alte hotărâri care, potrivit legii, nu mai pot fi atacate cu recurs" şi că, în baza alin. (2) al aceluiaşi articol "hotărârile prevăzute la alin. (1) devin definitive la data expirării termenului de exercitare a apelului ori recursului sau, după caz, la data pronunţării".

Reţinând, aşadar, incidenţa criteriului materiei, din coroborarea dispoziţiilor evocate, rezultă că decizia ce formează obiectul prezentului recurs are caracter definitiv de la pronunţarea sa, astfel că nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, în speţă, fiind operant principiul legalităţii căilor de atac consacrat de art. 129 din Constituţia României şi de art. 457 C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse şi având în vedere dispoziţiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de recurentul A. împotriva deciziei civile nr. 58/2019 din 10 ianuarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca inadmisibil recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 58/2019 din 10 ianuarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 septembrie 2020.