Cassation appeal annulled for unpaid judicial stamp duty in airport lease dispute challenging right of priority and contractual interpretation

Şedinţa publică din data de 22 septembrie 2020

Asupra recursului de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 9 octombrie 2015, sub nr. x/2015, astfel cum a fost precizată, reclamanta A. S.R.L. le-a chemat în judecată pe pârâtele Compania Naţională Aeroporturi Bucureşti, B. S.R.L., C. S.R.L., D. S.R.L. şi E. S.R.L., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa:

1. să anuleze înscrisul intitulat "Declaraţie" atestat sub nr. x la 16 aprilie 2013, de avocat F.;

2. să le oblige pe pârâte la plata sumei de 1.478.952,68 RON, compusă din suma de 178.952,68 RON, reprezentând paguba efectiv suferită şi suma de 1.300.000 RON, reprezentând câştigul nerealizat;

3. să le oblige pe pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâta C. S.R.L. a formulat cerere reconvenţională, prin care a solicitat instanţei, ca prin hotărârea pe care o va pronunţa, să anuleze actele adiţionale nr. x din 14 iunie 2006 şi nr. 300 din 30 mai 2012 la contractul de locaţiune nr. 61C din 24 martie 2003, încheiat între Compania Naţională Aeroporturi Bucureşti şi A. S.R.L. şi să constate nulitatea absolută a clauzei stipulate la art. 21.1 din acest contract.

Prin încheierea din 26 ianuarie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins excepţia lipsei de interes în privinţa primului capăt de cerere din cuprinsul acţiunii.

Prin sentinţa civilă nr. 4032 din 2 noiembrie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale active, lipsei de interes şi prescripţiei dreptului material la acţiune, ca neîntemeiate; a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta G. S.R.L. (fostă A. S.R.L.), în contradictoriu cu pârâţii Compania Naţională Aeroporturi Bucureşti, B. S.R.L., C. S.R.L., E. S.R.L şi D. S.R.L.; a respins ca neîntemeiată cererea reconvenţională; a obligat-o pe reclamantă la plata următoarelor cheltuielilor de judecată: 5.000 RON către pârâta Compania Naţională Aeroporturi Bucureşti S.A., 67.769,43 RON către pârâta B. S.R.L., 10.800 RON către pârâta C. S.R.L. şi 2.697,30 RON către pârâta E. S.R.L.; a obligat-o pe pârâta-reclamantă C. S.R.L. la plata către pârâta Compania Naţională Aeroporturi Bucureşti S.A. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.960 RON.

Împotriva sentinţei primei instanţe, G. S.R.L. a declarat apel, prin care a solicitat admiterea căii de atac şi schimbarea în parte a sentinţei atacate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.

Împotriva încheierii din 26 ianuarie 2017 şi a sentinţei primei instanţe, B. S.R.L. a declarat apel, prin care a solicitat admiterea căii de atac şi schimbarea în parte a hotărârilor atacate, în sensul admiterii excepţiei lipsei de interes în privinţa primului capăt de cerere din cuprinsul acţiunii, precum şi înlăturarea considerentelor prin care s-a reţinut existenţa în favoarea reclamantei a unui drept de preferinţă.

Prin decizia civilă nr. 2542 din 7 decembrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-reclamantă G. S.R.L. împotriva sentinţei primei instanţe; a respins ca inadmisibil apelul declarat de apelanta-pârâtă B. S.R.L. împotriva încheierii din 26 ianuarie 2017 a Tribunalului Bucureşti şi ca nefondat apelul declarat de aceeaşi parte împotriva considerentelor sentinţei primei instanţe; a obligat-o pe apelanta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă Compania Naţională Aeroporturi Bucureşti a cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.760 RON; a compensat în tot cheltuielile de judecată efectuate de apelante în apel.

Împotriva deciziei instanţei de apel, B. S.R.L. a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea în parte a deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

În motivarea recursului, recurenta-pârâtă a relatat istoricul litigiului, după care a subliniat că soluţia de respingere ca inadmisibil a apelului declarat împotriva încheierii din 26 ianuarie 2017 a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 33, art. 234 alin. (1), art. 248 alin. (5), art. 424 alin. (5), art. 461 alin. (1), art. 466 alin. (4) şi art. 470 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

În concret, autoarea recursului a susţinut, în esenţă, că a declarat apel atât împotriva încheierii din 26 ianuarie 2017, cât şi împotriva sentinţei primei instanţe, în privinţa soluţiei de respingere a excepţiei lipsei de interes a primului capăt de cerere.

Astfel, recurenta-pârâtă a învederat că a respectat dispoziţiile art. 248 alin. (5), art. 424 alin. (5) şi art. 466 alin. (4) C. proc. civ., care prevăd că încheierile premergătoare se atacă odată cu hotărârea prin care se soluţionează fondul cauzei.

În continuare, aceeaşi parte a subliniat că instanţa de apel a interpretat în mod greşit noţiunea de atacare a încheierii "odată cu fondul" prevăzută de dispoziţiile art. 248 alin. (5) şi art. 466 alin. (4) C. proc. civ.

În acest sens, a arătat că textele anterior evocate se referă la momentul la care apelul împotriva unei astfel de încheieri poate fi exercitat, fără să impună şi condiţia atacării şi a hotărârii prin care a fost soluţionat fondul cauzei.

Sub un al doilea aspect, recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel a apreciat în mod greşit că apelul trebuie să privească şi dispozitivul hotărârii de dezînvestire.

În concret, a arătat că părţile au dreptul de a ataca atât dispozitivul hotărârilor de dezînvestire, cât şi dispozitivul încheierilor, întrucât art. 461 alin. (1) C. proc. civ. face referire la noţiunea generică de dispozitiv al hotărârii. Or, unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă.

Sub un al treilea aspect, recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel a omis faptul că, în cazul admiterii apelului împotriva încheierii din 26 ianuarie 2017, dispozitivul sentinţei primei instanţe ar fi fost modificat.

În acest sens, a arătat că admiterea excepţiei lipsei de interes a primului capăt de cerere prin încheierea atacată ar fi condus la respingerea ca lipsit de interes a acestui capăt de cerere prin dispozitivul sentinţei primei instanţe.

Sub un al patrulea aspect, recurenta-pârâtă a învederat că instanţa de apel a nesocotit şi dispoziţiile art. 470 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. când a apreciat că apelul trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept împotriva hotărârii de dezînvestire.

În acest sens, a arătat că, de vreme ce apelul său a fost declarat împotriva încheierii din 26 ianuarie 2017, calea de atac trebuia să vizeze motivele de fapt şi de drept pe care se sprijinea soluţia din încheierea respectivă.

Recurenta-pârâtă a mai susţinut că neanalizarea de către instanţa de apel a criticilor referitoare la lipsa de interes a primului capăt de cerere a condus implicit la încălcarea dispoziţiilor art. 33 C. proc. civ.

Cu privire la soluţia de respingere a apelului său împotriva considerentelor sentinţei primei instanţe, autoarea recursului a precizat că a criticat alte considerente decât cele menţionate de instanţa de apel.

După evocarea unor consideraţii teoretice cu privire la motivarea hotărârilor judecătoreşti, recurenta-pârâtă a subliniat că decizia recurată este nemotivată, întrucât instanţa nu a analizat criticile sale din cererea de apel.

Aceeaşi parte a mai susţinut că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 461 alin. (2) C. proc. civ.

În concret, recurenta-pârâtă a învederat că a invocat ipoteza reglementată de acest text de lege referitoare la caracterul greşit al considerentelor atacate, pe care le-a reprodus integral.

În acest context, autoarea recursului a subliniat că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că nu ar rezulta care dintre ipotezele menţionate de acest text de lege ar fi incidente în cauză.

Astfel, recurenta-pârâtă a învederat că instanţa de apel trebuia să analizeze considerentele criticate, aplicând regulile de interpretare a contractelor, pentru a stabili dacă considerentele respective sunt sau nu greşite. Or, instanţa de apel nu a făcut această analiză.

În continuare, a învederat că inexistenţa unui drept de preferinţă/exclusivitate al intimatei-reclamante a fost un element esenţial al apărărilor recurentei-pârâte, în condiţiile în care presupusa încălcare a pretinsului drept a constituit şi temeiul acţiunii introductive.

În acest context, autoarea recursului a susţinut că este irelevantă calitatea sa de terţ faţă de contractul în care este menţionat dreptul anterior evocat.

De altfel, faptul că unul dintre considerentele atacate este plasat în partea din sentinţa primei instanţe care priveşte cererea reconvenţională nu justifică neanalizarea de către instanţa de apel a caracterului greşit al considerentelor prin care a fost invalidată o apărare esenţială a recurentei-pârâte.

Autoarea recursului a învederat că instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 977 şi art. 981-984 C. civ. referitoare la regulile de interpretare a contractelor.

În concret, recurenta-pârâtă a arătat că recunoaşterea unui drept de preferinţă în favoarea intimatei-reclamante, în lipsa îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 21.2 alin. (2) din contractul de locaţiune din 2003 este contrară criteriilor de interpretare a contractelor.

În acest sens, a arătat că prevederea contractuală anterior evocată are ca premisă creşterea capacităţii tehnice a serviciilor prestate. Or, dat fiind că nu crescut această capacitate, C.N.A.B. nu a iniţiat procedura care ar fi justificat suplimentarea de către intimata-reclamantă a numărului de echipamente.

În continuare, recurenta-pârâtă a subliniat că o clauză de preferinţă nu este una obişnuită şi, ca atare, nu se subînţelege, fiind necesară stipularea expresă a unei astfel de clauze pentru a produce efecte, conform art. 981 C. civ.

Aceeaşi parte a mai arătat că o eventuală neclaritate a clauzei stipulate la art. 21.2 ar trebui să se interpreteze în favoarea C.N.A.B., ca debitoare a pretinsei obligaţii corelative unui drept de preferinţă, în sensul că părţile nu au convenit acest drept, conform art. 983 C. civ.

Autoarea recursului a susţinut că stipularea unei clauze de preferinţă ar fi presupus o manifestare expresă de voinţă din partea locatorului (C.N.A.B.), în sensul renunţării în mod expres la dreptul său de a închiria spaţii în incinta aeroportului. Or, în lipsa unei renunţări exprese nu poate fi recunoscut un drept de preferinţă, conform art. 984 C. civ.

În final, recurenta-pârâtă a conchis că, în cazul admiterii recursului, instanţa trebuie să se pronunţe şi asupra cheltuielilor de judecată solicitate în apel, care au fost compensate în mod nelegal cu cheltuielile avansate de intimata-reclamantă în apel.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a Civilă în data de 22 februarie 2019, sub acelaşi număr de dosar.

Prin rezoluţia de primire a dosarului s-a constatat că recurenta nu a depus la dosar încă un exemplar al cererii de recurs, înscrisurile noi de care înţelege să se folosească, în şase exemplare, dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 250 RON, în original şi nici nu a precizat dacă este sau nu de acord cu soluţionarea căii extraordinare de atac exercitate în completul de filtru, în eventualitatea în care ar fi admisibilă în principiu.

În aceste condiţii, prin adresa emisă la 28 februarie 2019, comunicată la sediul reprezentantului convenţional al recurentei la 13 martie 2019, Înalta Curte i-a pus în vedere recurentei să complinească lipsurile mai sus arătate, obligaţie căreia aceasta nu s-a conformat.

La 7 iunie 2019, cu respectarea termenului legal, intimata-pârâtă Compania Naţională Aeroporturi Bucureşti a depus întâmpinare, prin care a solicitat admiterea recursului şi obligarea intimatei-reclamante G. S.R.L. (fostă A.) la plata cheltuielilor de judecată, cu menţiunea că, dacă dovada acestor cheltuieli nu va fi depusă în timp util la dosar, vor fi solicitate pe cale separată.

Întâmpinarea a fost comunicată la sediul reprezentantului convenţional al recurentei-pârâte la 20 iunie 2019, fără ca aceasta să formuleze răspuns la întâmpinare.

Prin rezoluţia completului din 10 iulie 2019, s-a dispus, în baza art. XVII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, coroborat cu art. 493 alin. (2) C. proc. civ., întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., prin încheierea din 19 mai 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a dispus comunicarea raportului către părţi, pentru ca acestea să depună puncte de vedere, potrivit art. 493 alin. (4) din Cod.

Raportul a fost comunicat părţilor, conform dovezilor de comunicare aflate la dosarul de recurs, fără ca părţile să îşi exprime poziţia procesuală prin formularea unui punct de vedere cu privire la raport.

Prin rezoluţia din 21 iulie 2020, Completul de filtru nr. 5 a stabilit termen la 22 septembrie 2020, în vederea examinării recursului, în complet de filtru.

La termenul din 22 septembrie 2020, Înalta Curte a reţinut cauza în pronunţare cu privire la excepţia netimbrării recursului, în temeiul art. 248 alin. (1), raportat la art. 493 alin. (5) C. proc. civ.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) raportat la art. 493 alin. (5) C. proc. civ., excepţia netimbrării recursului invocată din oficiu, Înalta Curte reţine următoarele:

Recursul a fost întemeiat pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

În concret, criticile referitoare la încălcarea normelor de drept procedural se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., criticile referitoare la neanalizarea motivelor de apel se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., iar criticile privitoare la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 977 şi art. 981-984 C. civ. se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Potrivit art. 24 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013, "recursul împotriva hotărârilor judecătoreşti se taxează cu 100 RON dacă se invocă unul sau mai multe dintre motivele prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 1-7 din C. proc. civ.."

Potrivit art. 25 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 80/2013, "se taxează cu 50 RON cererile pentru exercitarea apelului sau, după caz, a recursului împotriva următoarelor hotărâri judecătoreşti: hotărârile prin care s-a respins cererea ca prematură, inadmisibilă, prescrisă sau pentru autoritate de lucru judecat".

Potrivit art. 25 alin. (3) din O.U.G. nr. 80/2013, "cererea pentru exercitarea căii de atac care vizează numai considerentele hotărârii se timbrează, în toate situaţiile, cu 100 RON."

Prin urmare, criticile subsumate motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ. trebuiau timbrate cu 100 de RON, critica privind soluţia de respingere ca inadmisibil a apelului declarat împotriva încheierii din 26 ianuarie 2017 trebuia timbrată cu 50 de RON, iar critica referitoare la respingerea ca nefondat a apelului declarat împotriva considerentelor sentinţei civile nr. 4032/02.11.2017 trebuia timbrată cu taxă judiciară de timbru în cuantum de 100 de RON, în total taxa de timbru ridicându-se la un cuantum de 250 de RON.

Totodată, Înalta Curte are în vedere că, potrivit art. 33 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013, "taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat, cu excepţiile prevăzute de lege".

De asemenea, art. 486 alin. (2) C. proc. civ. prevede că, la cererea de recurs, se va ataşa dovada achitării taxei de timbru, iar alin. (3) teza I al aceluiaşi articol stabileşte că această cerinţă este prevăzută sub sancţiunea nulităţii.

În aplicarea acestor texte de lege, instanţa supremă constată că, prin adresa emisă la 28 februarie 2019, comunicată la sediul reprezentantului convenţional al recurentei la 13 martie 2019, Înalta Curte i-a pus în vedere recurentei să depună dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 250 RON, sub sancţiunea anulării recursului .

Totodată, în cuprinsul raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, s-a consemnat că recursul este netimbrat cu taxa judiciară de timbru în cuantum de 250 RON, datorată conform art. 24 alin. (1), raportat la art. 25 alin. (2) lit. a) şi art. 25 alin. (3) din O.U.G. nr. 80/2013, reprezentantul convenţional al recurentei-pârâte primind raportul la 28 mai 2020 .

Prin urmare, recurenta-pârâtă a luat cunoştinţă de obligaţia de a depune la dosar dovada plăţii taxei judiciare de timbru în cuantumul legal datorat, sub sancţiunea anulării recursului.

În consecinţă, faţă de faptul că taxa de timbru nu a fost achitată până la termenul de judecată acordat în cauză, iar partea nu a făcut cerere de reexaminare a taxei judiciare de timbru sau o cerere de facilităţi sub formă de reduceri, eşalonări sau amânări pentru plata taxelor judiciare de timbru datorate, în condiţiile O.U.G. nr. 80/2013, în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 197 C. proc. civ., potrivit cărora "În cazul în care cererea este supusă timbrării, dovada achitării taxelor datorate se ataşează cererii. Netimbrarea sau timbrarea insuficientă atrage anularea cererii de chemare în judecată, în condiţiile legii", prin raportare la art. 494 C. proc. civ., în temeiul cărora "Dispoziţiile de procedură privind judecata în prima instanţă şi în apel se aplică şi în recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în prezenta secţiune".

În consecinţă, în raport de dispoziţiile legale mai sus arătate, devine incidentă sancţiunea nulităţii recursului prevăzută de art. 486 alin. (3) teza I C. proc. civ.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 486 alin. (3) teza I raportat la art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va anula, ca netimbrat, recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 2542 din 7 decembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 2542 din 7 decembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 septembrie 2020.