Admissibility of unconstitutionality exception challenging legal aid limits in reexamination of late filing dismissal

Şedinţa publică din data de 22 septembrie 2020

Asupra recursului de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia a II-a Civilă, la 9 februarie 2015, sub număr de dosar x/2015, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L, anularea hotărârii AGA din data de 21 mai 2015.

Prin întâmpinarea formulată, pârâta a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active, iar, pe fond, a solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată.

Prin încheierea din 31 august 2015, judecata cauzei a fost suspendată până la soluţionarea definitivă a dosarului nr. x/2011 al Tribunalului Constanţa, cauza fiind, ulterior, repusă pe rol prin încheierea din 23 noiembrie 2018.

Prin notele scrise depuse la 12 iunie 2018, reclamantul a invocat excepţia lipsei calităţii de reprezentant raportat la contractul de asistenţă juridică încheiat de pârâtă în prezenta cauză.

Prin încheierea din 23 noiembrie 2018, instanţa a dispus respingerea excepţiei lipsei calităţii de reprezentant.

La 13 iunie 2018, A. (senior) a formulat cerere de intervenţie în interes alăturat reclamantului, iar, în subsidiar, în interes propriu.

Prin sentinţa civilă nr. 785 din 14 decembrie 2018, Tribunalul Constanţa, secţia a II-a Civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active şi a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.

Împotriva acestei sentinţe, reclamantul A. a formulat apel, criticând hotărârea pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Pentru termenul de judecată din 20 mai 2019, A. (senior) a depus la dosar cerere de intervenţie în interes alăturat, formulând, totodată, în subsidiar, şi o cerere de intervenţie în interes propriu.

Prin încheierea din 3 iunie 2019, Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de intervenţie formulată de A. (senior), ca inadmisibilă.

Împotriva încheierii din 3 iunie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, A. (senior) a declarat recurs.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a Civilă, la data de 19 iulie 2019, sub acelaşi număr de dosar.

În motivarea cererii de recurs, arată, în esenţă, că, prin cererea de intervenţie formulată în interesul alăturat al apelantului A., recurentul în cauză a justificat un interes personal în formularea cererii de intervenţie având în vedere faptul că, prin contractul de asociere încheiat între asociaţii societăţii intimate, s-a stipulat faptul că se va înfiinţa o societate de teren care va fi ţinută de asociaţii C. şi pentru asociaţii D. şi E.. În drept, precizează că sunt incidente motivele de recurs prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7, şi 8 C. proc. civ.

Intimatul-reclamant A. a formulat întâmpinare.

La termenul din 20 septembrie 2019, petentul A. a formulat oral o cerere de recuzare a completului de judecată compus din doamnele judecător F., G. şi H., învestit cu soluţionarea dosarului nr. x/2015 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.

La 27 septembrie 2019, petentul a formulat şi în scris cererea de recuzare a tuturor membrilor completului, în cadrul căreia a solicitat ajutor public judiciar, sub forma scutirii de la plata taxei judiciare de timbru aferentă acesteia.

Prin încheierea din 1 octombrie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a respins cererea de acordare a ajutorului public judiciar.

Ulterior, prin încheierea din 4 februarie 2020 pronunţată în dosarul nr. x/2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a respins cererea formulată de petentul A. privind recuzarea completului nr. 4 compus din doamnele judecător F., G. şi H..

Prin încheierea din 13 noiembrie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2019.2, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a respins cererea de reexaminare a încheierii din 1 octombrie 2019.

La 26 noiembrie 2019, petentul A. a formulat o nouă cerere de acordare a ajutorului public judiciar, care a fost respinsă ca tardivă prin încheierea pronunţată la acea dată, în dosarul nr. x/2019 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.

Împotriva acestei încheieri, la 11 decembrie 2019, petentul a formulat cerere de reexaminare, în cuprinsul căreia a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 7 din O.U.G. nr. 51/2008.

În susţinerea excepţiei, petentul a depus la dosar cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu aceeaşi excepţie, formulată în cadrul dosarului nr. x/2016, precum şi încheierile din 24 octombrie 2018 şi din 2 noiembrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, în dosarul sus-menţionat, prin care a fost sesizată Curtea Constituţională cu aceeaşi excepţie invocată şi în cazul de faţă.

Prin încheierea din 22 ianuarie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2019.1.2, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 7 din O.U.G. nr. 51/2008, formulată de petentul A., ca inadmisibilă.

La 24 ianuarie 2020, petentul A. a transmis, prin fax, recurs declarativ împotriva încheierii din 22 ianuarie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2019.1.2, cu menţiunea că motivele de recurs vor fi depuse după comunicarea încheierii motivate prin care a fost respinsă cererea formulată.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a Civilă la 27 ianuarie 2020, sub nr. x/2019/a4.1.2*, iar prin rezoluţia din 29 ianuarie 2020, a fost stabilit termen la 24 martie 2020, cu citarea părţilor, în şedinţă publică.

La 24 martie 2020, fiind sub incidenţa dispoziţiilor art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial nr. 212 din 16 martie 2020, cauza a fost suspendată de plin drept.

Ulterior, prin rezoluţia din 22 mai 2020 dată în temeiul art. 63 alin. (13) din Decretul nr. 240 din 14 aprilie 2020 al Preşedintelui României, cauza a primit termen de judecată la 30 iunie 2020, ora 1100, cu citarea părţilor în şedinţă publică.

La 30 iunie 2020 ora 0819, respectiv, la ora 1056 recurentul A. a transmis, atât prin fax, cât şi prin e-mail, motivele de casare aferente recursului declarat la 24 ianuarie 2020 împotriva încheierii din 22 ianuarie 2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a Civilă în dosarul nr. x/2019.1.2.

La aceeaşi dată, intimata B. S.R.L. a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, anularea recursului, ca nemotivat şi, în subsidiar, respingerea recursului, ca tardiv formulat.

Prin încheierea din 30 iunie 2020, cauza a fost amânată la 22 septembrie 2020, ora 1100 în vederea comunicării către intimaţi a motivelor de recurs.

În motivarea recursului, recurentul a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ., susţinând că instanţa s-a pronunţat fără a analiza condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 în condiţiile în care a respins cererea de sesizare pe motivul că ar fi fost incidente dispoziţiile art. 33 din O.U.G. nr. 51/2008, şi nu art. 7 din acelaşi act normativ.

Totodată, solicită a se observa ca încheierea cuprinde motive contradictorii, întrucât, instanţa afirmă că cererea de reexaminare în cadrul căreia a fost formulată excepţia de neconstituţionalitate vizează încheierea din 26 noiembrie 2019 prin care a fost respinsă ca tardivă cererea de ajutor public judiciar, ulterior, instanţa arătând că dispoziţiile art. 7 nu au legătură cu soluţionarea cererii de reexaminare.

Recurentul consideră, aşadar, că instanţa s-a pronunţat asupra condiţiilor de admisibilitate pe motive străine de cauză, aceasta neanalizând faptul că cererea anterior formulată a fost depusă în termenul legal de 5 zile.

Se mai arată că instanţa nu a analizat faptul că excepţia de neconstituţionalitate a art. 7 cuprinde, implicit, şi neconstituţionalitatea art. 33 alin. (2) din O.U.G. nr. 51/2008, dat fiind faptul că, pentru a putea formula mai multe cereri de ajutor public judiciar, cererile depuse ulterior sunt mereu formulate în afara termenului iniţial acordat pentru plata taxei judiciare de timbru.

În susţinerea afirmaţiilor sale, recurentul face trimitere la o decizie pronunţată de Înalta Curte în dosarul nr. x/2015, potrivit căreia, cererile de ajutor public judiciar pot fi formulate ori de câte ori este nevoie, fapt ce rezultă din obligativitatea petentului de a înştiinţa instanţa cu privire la orice modificare referitoare la veniturile sale.

Totodată, recurentul susţine că O.U.G. nr. 51/2008 prevede faptul că ajutorul public judiciar poate fi formulat şi pe parcursul procesului.

Conchizând, recurentul afirmă că, atâta timp cât cererea privind neconstituţionalitatea art. 7 conţine, implicit, şi excepţia de neconstituţionalitate privind art. 33 alin. (2) din actul normativ mai sus menţionat, instanţa, în exercitarea rolului activ, avea obligaţia, din oficiu, conform art. 29 C. proc. civ., să clarifice aceste aspecte.

Subliniind faptul că încălcarea rolului activ constituie un motiv de casare, recurentul solicită, pentru argumentele mai sus arătate, admiterea recursului, casarea hotărârii şi sesizarea Curţii Constituţionale sau retrimiterea cauzei, pentru soluţionare, instanţei iniţial învestite.

Examinând încheierea atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, "Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe, ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia."

Art. 29 alin. (5) din acelaşi act normativ arată că, dacă excepţia este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) şi 3, instanţa respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.

Ca şi condiţie de admisibilitate, legiuitorul a prevăzut ca excepţia să privească o lege sau o ordonanţă ori dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţă în vigoare, să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, să fie ridicată de părţi, procuror sau instanţă din oficiu, iar prevederea atacată să nu fi fost declarată neconstituţională printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

Aşadar, prin aceste dispoziţii legale se atribuie instanţei în faţa căreia a fost ridicată o excepţie de neconstituţionalitate o competenţă specială, limitată la verificarea îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate stabilite în alin. (1), (2) şi 3 ale art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată.

Prin urmare, formularea excepţiei de neconstituţionalitate obligă instanţa în faţa căreia aceasta este ridicată să verifice strict îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate prevăzute de lege şi, în cazul în care constată îndeplinirea acestora, să sesizeze, printr-o încheiere motivată, Curtea Constituţională cu soluţionarea excepţiei.

Cum condiţiile prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 trebuie îndeplinite cumulativ, dacă una din condiţii nu este îndeplinită, instanţa va respinge, printr-o încheiere motivată, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.

Verificând îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate anterior evocate şi, cu precădere, considerentele pentru care Înalta Curte a respins ca inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate invocată, instanţa reţine că Înalta Curte a fost învestită cu soluţionarea dosarului nr. x/2015 având ca obiect recursul declarat de recurentul-intervenient A. (senior) împotriva încheierii din 3 iunie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2015.

În acest dosar, aflat în recurs pe rolul instanţei supreme, intimatul A. a formulat o cerere de recuzare a completului de judecată, în cadrul căreia a solicitat ajutor public judiciar, sub forma scutirii de la plata taxei judiciare de timbru aferentă acesteia.

Cererea de ajutor public judiciar a fost respinsă prin încheierea din 1 octombrie 2019, menţinută, ulterior, prin încheierea din 13 noiembrie 2019, în care Înalta Curte a procedat la reexaminarea încheierii din 1 octombrie 2019.

La 26 noiembrie 2019, petentul A. a formulat o nouă cerere de acordare a ajutorului public judiciar care a fost respinsă ca tardiv formulată prin încheierea pronunţată la acea dată, în dosarul nr. x/2019 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a Civilă.

Împotriva acestei încheieri, petentul a formulat o cerere de reexaminare, în cuprinsul căreia a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 7 din O.U.G. nr. 51/2008.

Cererea de sesizare a Curţii Constituţionale a fost respinsă ca inadmisibilă prin încheierea din 22 ianuarie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2019.1.2, ce face obiectul prezentului recurs.

Cu toate că, în încheierea recurată, instanţa a motivat de ce judecarea cererii de reexaminare a încheierii din 26 noiembrie 2019 nu are legătură cu prevederile art. 7 din O.U.G. nr. 51/2008, din motivele de recurs invocate, se deduce că nemulţumirea recurentului vizează, de fapt, limitarea posibilităţii de a reitera cererea de ajutor public judiciar.

Or, având în vedere că instanţa care a pronunţat încheierea recurată a analizat art. 7 din O.U.G. nr. 51/2008 din perspectiva cuantumului maxim al ajutorului public judiciar ce poate fi acordat, cumulat, în cursul unei perioade de un an, şi nicidecum din perspectiva condiţionării temporale a posibilităţii formulării şi, eventual, a reiterării unei astfel de cereri, criticile recurentului sub aspectul existenţei unor motive contradictorii sunt nefondate.

Aşadar, ştiut fiind că, pentru a fi admisibilă o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale, este necesar ca excepţia să aibă legătură cu cauza pendinte, Înalta Curte reţine că litigiul faţă de care trebuie să se aprecieze o astfel de legătură este cel care are ca obiect cererea de reexaminare a încheierii prin care a fost respinsă, ca tardiv formulată, cererea de acordare a ajutorului public judiciar.

Având în vedere că cererea a fost respinsă pentru considerentele expuse în cuprinsul încheierii pronunţate la 26 noiembrie 2019, respectiv, pentru depăşirea termenului imperativ prevăzut de art. 33 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013, în mod corect, instanţa a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 7 din O.U.G. nr. 51/2008 care reglementează, de fapt, cuantumul maxim al ajutorului public ce poate fi acordat în decursul unui an, întrucât, eventuala constatare a neconstituţionalităţii art. 7 din O.U.G. nr. 51/2008 nu este de natură a conduce la admiterea cererii de reexaminare a încheierii prin care a fost respinsă ca tardivă cererea de acordare a ajutorului public judiciar, soluţia fiind determinată de nerespectarea termenului de 5 zile prevăzut de art. 33 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013, iar nu pe considerente întemeiate pe textul de lege criticat pentru neconstituţionalitate.

În acest sens, Înalta Curte are în vedere Decizia Curţii Constituţionale nr. 385 din 4 iunie 2019, relevant fiind considerentul nr. 24:

"Potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia. Or, "legătura cu soluţionarea cauzei" presupune atât aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiţii ce trebuie întrunite cumulativ, pentru a fi satisfăcute exigenţele pe care le impun dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 în privinţa pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului".

Cât priveşte critica adusă încheierii recurate întemeiată pe încălcarea rolului activ al instanţei, căreia i se reproşează că nu a analizat faptul că excepţia de neconstituţionalitate a art. 7 din O.U.G. nr. 51/2008 cuprinde, implicit, şi neconstituţionalitatea unui alt articol (33 alin. (2), indicat în mod eronat ca făcând parte din acelaşi act normativ, instanţa supremă reţine că, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Constituţionale a României, excepţia de neconstituţionalitate trebuie să cuprindă trei elemente: textul contestat din punctul de vedere al constituţionalităţii, norma constituţională pretins încălcată, precum şi motivarea de către autorul excepţiei a raportului de contrarietate dintre cele două texte, respectiv motivarea neconstituţionalităţii textului legal criticat.

Astfel, având în vedere că primul element al excepţiei se circumscrie fie simplei indicări a textului pretins neconstituţional, fie menţionării conţinutului său normativ, Înalta Curte reţine că instanţa nu se poate substitui autorului excepţiei, indicând ea însăşi textul de lege pretins a fi neconstituţional.

În sprjinul afirmaţiei de mai sus, se cuvine menţionat faptul că singura situaţie în care instanţa poate indica ea însăşi textul de lege pretins a fi neconstituţional este atunci când, din oficiu, procedează la invocarea unei excepţii de neconstituţionalitate. Altfel spus, când ea însăşi este autoarea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate invocată din oficiu.

O astfel de interpretare reiese atât din conţinutul art. 29 alin. (2) teza întâi din Legea nr. 47/1992, cât şi din conţinutul art. 29 alin. (4) teza întâi şi a doua din acelaşi act normativ, care statuează că "Excepţia poate fi ridicată la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată ori de arbitraj comercial", respectiv, că "sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de către instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părţilor, opinia instanţei asupra excepţiei, şi va fi însoţită de dovezile depuse de părţi. Dacă excepţia a fost ridicată din oficiu, încheierea trebuie motivată, cuprinzând şi susţinerile părţilor, precum şi dovezile necesare."

Făcând o corectă aplicare a legii în analiza condiţiilor de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate invocate, Înalta Curte constată că, în mod corect, prin încheierea din 22 ianuarie 2020 pronunţată în dosarul nr. x/2019.1.2, instanţa supremă a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale reţinând că dispoziţiile art. 7 din O.U.G. nr. 51/2008 nu au legătură cu soluţionarea cererii de reexaminare, astfel încât, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul A. împotriva încheierii din 22 ianuarie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2019.1.2.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 septembrie 2020.