Unfairness of loan commission clauses under consumer protection law and the impact of monetary nominalism on currency risk provisions in foreign-currency credits

Şedinţa publică din data de 17 septembrie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

A. Obiectul cererii introductive.

Prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B. IFN S.A. solicitând:

- să se constate abuzivă şi nulă clauza de la pct. 5.1, lit. c) din convenţia de credit nr. x din 23 ianuarie 2008 încheiată cu pârâta, referitoare la comisionul de administrare;

- obligarea pârâtei să restituie sumele achitate de reclamant cu titlu de comision de administrare, începând cu data de 16 februarie 2009 până la data de 4 iunie 2014 în cuantum de 8455,83 CHF, precum şi dobânda legală aferentă acestor sume;

- să se constate abuzivă şi nulă clauza de la pct. 5.1, lit. b) din convenţia de credit nr. x din 23 ianuarie 2008 încheiată cu pârâta, referitoare la comisionul de acordare de 2% din valoarea creditului;

- obligarea pârâtei să restituie suma achitată de reclamant cu titlu de comision de acordare, în cuantum de 1.710 CHF, precum şi dobânda legala aferentă acestei sume;

- să se constate abuzivă şi nulă clauza de risc valutar, de la pct. 6.1 din convenţia de credit nr. x din 23 ianuarie 2008 încheiată cu pârâta, în ceea ce priveşte sintagma:

"Rambursarea ratelor de credit se va face în valuta în care a fost acordat creditul", cu consecinţa înlăturării acesteia din contract,

- stabilirea valorii (îngheţarea) cursului de schimb CHF - LEU ca fiind cea de la momentul semnării contractului, respectiv valoarea de 2.3570 RON/CHF, curs care sa fie valabil pe toată perioada derulării convenţiei de credit;

- obligarea pârâtei la restituirea tuturor sumelor achitate de reclamant cu titlu de rată credit, în plus în temeiul contractului; rezultate din diferenţa de curs valutar valabil de la momentul efectuării fiecărei plăti şi cursul valutar valabil de la data semnării contractului de credit (2.3570 RON/CHF), precum şi dobânda legală aferentă fiecărei sume;

- obligarea pârâtei sa procedeze la calcularea ratelor aferente contractului de credit sus menţionat în funcţie de valoarea leu/CHF de la momentul semnării contractului, respectiv, la valoarea de 2.3570 RON/CHF, aceste rate urmând să fie recalculate de la data semnării contractului şi până la sfârşitul perioadei de contractare, respectiv, 17 ianuarie 2033;

- un nou grafic de rambursare a creditului conform sentinţei date;

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 1803 din 2 martie 2016, Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale a instanţei şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Prin sentinţa civilă nr. 3620 din 10 iunie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti. S-a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a fost înaintată cauza Curţii de Apel Bucureşti în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă.

Curtea de Apel Bucureşti a stabilit prin regulator de competenţă ca prezentul litigiu să fie soluţionat în primă instanţă de Tribunalul Bucureşti, acesta având competenţa materială conform dispoziţiilor legale.

B. Hotărârea primei instanţe.

Prin sentinţa civilă nr. 7554 din 25 noiembrie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte cererea privind pe reclamantul A.; a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 250,43 CHF reprezentând comision de administrare perceput în perioada februarie şi aprilie 2009 şi a dobânzii legale aferente acestei sume de la data plăţii şi până la momentul restituirii; a constatat caracterul abuziv şi nulitatea clauzei prevăzute la art. 5.1 lit. b) din contractul de credit nr. x din 23 ianuarie 2008; a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 1710 CHF reprezentând comision de acordare şi a dobânzii legale aferente acestei sume de la data plăţii şi până la momentul restituirii; a respins în rest celelalte cereri ca neîntemeiate; a obligat reclamantul la plata către pârâtă a sumei de 1000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

C. Calea de atac împotriva hotărârii primei instanţe.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel atât reclamantul A., cât şi pârâta B. IFN S.A.

Apelantul-reclamant A. solicită admiterea apelului şi schimbarea sentinţei în sensul admiterii în totalitate a acţiunii introductive cu obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată din fond şi apel.

Apelanta-pârâtă S.C. B. IFN S.A. a solicitat admiterea apelului, modificarea în parte a sentinţei apelante în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.

D. Hotărârea instanţei de apel.

Prin decizia civilă nr. 1504 din 11 octombrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins apelul reclamantului A., a admis apelul-pârâtei S.C. B. S.A., a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a respins pretenţiile reclamantului referitoare la comisionul de administrare şi la comisionul de acordare credit, precum şi a dobânzii legale, ca neîntemeiate; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.

E. Considerentele instanţei de apel.

Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de Apel a reţinut în esenţă următoarele:

Clauza privind comisionul de acordare a creditului are caracter clar şi inteligibil, nefiind de natură a determina dezechilibrul impus de lege. Este evident că pentru acordarea creditului banca efectuează diferite activităţi, de evaluare a clientului, a bonităţii acestuia, de evaluare a garanţiei, activităţi numeroase şi complexe, în care sunt implicate resurse materiale şi salariaţi ai băncii. Curtea a apreciat că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, aşadar această clauză nu este abuzivă.

Clauza referitoare la comisionul de administrare este clară, inteligibilă, la momentul încheierii contractului reclamantul deţinând toate datele necesare pentru a determina întinderea obligaţiei de plată în privinţa acestui comision, prin raportare la suma împrumutată.

Posibilitatea modificării cursului unei monede străine în raport cu leul în cursul derulării contractului nu putea fi considerată o situaţie neaşteptată în contextul economic românesc, fiecare persoană, chiar fără un nivel ridicat de cunoştinţe financiare, cunoştea efectele fluctuaţiilor valutare, după apariţia pieţei valutare.

Dincolo de posibilitatea apariţiei unor fluctuaţii ale cursului CHF - LEU de natură a afecta şi valoarea în RON a ratelor creditului, deja cunoscută consumatorului, partea cocontractantă nu era în măsură să ofere prin clauze suplimentare informaţii precise privitoare la evoluţia efectivă a acestuia pe întreaga durată a contractului.

Faptul că reclamantul a acceptat contractarea creditului într-o monedă diferită de cea a veniturilor lui nu poate fi ulterior imputată băncii care a oferit produsul de creditare, cu atât mai mult cu cât pentru momentul creditării dobânda oferită şi costurile totale erau mai mici decât cele rezultând din oferte exprimate în altă monedă.

Împrumutându-se pentru o perioadă considerabilă de timp într-o monedă străină, împrumutatul şi-a asumat implicit şi riscul fluctuaţiilor monedei contractului, ceea ce echivalează cu asumarea riscului schimbării împrejurărilor existente la data încheierii contractului.

În cauză se impune reţinut principiul nominalismului monetar prevăzut de art. 1578 C. civ. de la 1864, care validează practica restituirii creditului în aceeaşi monedă şi în suma numerică împrumutată, indiferent de modificarea preţului acestei monede.

Este adevărat că normele care reglementează principiul nominalismului monetar sunt dispoziţii supletive, de la care părţile pot deroga, însă o asemenea derogare nu reiese din convenţia încheiată.

F. Calea de atac împotriva hotărârii instanţei de apel.

Împotriva hotărârii pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti a declarat recurs reclamantul A., criticând-o sub următoarele motive de nelegalitate.

În cauză sunt întrunite cerinţele art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte comisionul de administrare, caracterul abuziv al acestuia a fost constatat prin sentinţa civilă nr. 3203 din 10 octombrie 2013 a Judecătoriei Alba-Iulia, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 178 din 15 aprilie 2014 a Tribunalului Alba.

Instanţa de control a analizat doar solicitarea de a se constata caracterul abuziv al comisionului de administrare, petit la care reclamantul a renunţat la instanţa de fond. Asupra cererii privind restituirea sumelor achitate cu titlu de comision de administrare în temeiul plăţii nedatorate instanţa de control în mod greşit a omis să se pronunţe.

În privinţa comisionului de acordare credit, instanţa a interpretat în mod greşit dispoziţiile Legii nr. 193/2000. Această clauză nu a fost negociată cu recurentul-reclamant şi reprezintă în fapt o dobândă ascunsă, astfel că este o clauză abuzivă. În speţă, se creează un dezechilibru major între drepturile şi obligaţiile părţilor. Acest comision nu este definit şi nu se menţionează în contract criteriile în funcţie de care s-a stabilit procentul comisionului.

Ca o consecinţă a constatării caracterului abuziv şi nelegal al clauzelor privind comisionul de acordare, recurentul susţine că se impune înlăturarea acestora din convenţia de credit, iar sumele achitate cu titlu de comision de acordare trebuie restituită.

Pe parcursul derulării contractului cursul valutar CHF s-a dublat faţă de moneda naţională, având consecinţa asupra capacităţii împrumutatului de a-şi îndeplini obligaţiile contractuale, determinând astfel o imposibilitate fortuită de executare.

Omisiunea pârâtei de a informa consumatorul asupra riscului de hipervalorizare a CHF, fenomen previzibil pentru experţii financiari constituie o încălcare a obligaţiei de consiliere sancţionată în dreptul european şi naţional.

Banca nu a informat cu privire la instabilitatea valutară a francului elveţian şi nici nu a prevăzut în contract o clauză privind suportarea eventualului risc valutar de către ambele părţi.

Recurentul-reclamant invocă în susţinerea motivelor de recurs jurisprudenţa CJUE, respectiv cauza C-186/16 Andriciuc, C-26/Kasler. Cerinţa privind transparenţa trebuie înţeleasă în mod extensiv.

Având în vedere dezechilibrul contractual produs ca urmare a clauzei de risc valutar, în detrimentul consumatorului, se apreciază că se impune restabilirea prestaţiilor inerente contractului asumat prin îngheţarea cursului de schimb CHF - LEU la valoarea de la momentul semnării contractului, astfel încât să se asigure o proporţionalitate a prestaţiilor asumate de părţi care să corespundă manifestării de voinţă în sensul angajării în acest raport juridic.

Recurentul solicită convertirea în RON a contractului de credit, la cursul de schimb CHF/RON de la data acordării creditului, precum şi obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente sumelor percepute abuziv, aceasta având rolul de a acoperi prejudiciul cauzat ca urmare a lipsei de folosinţă asupra capitalului în perioada cuprinsă între momentul plăţilor nedatorate şi momentul restituirii sumelor încasate cu titlu de comision de administrare credit, comision de acordare credit.

G. Analizând recursul, prin prisma motivelor de nelegalitate, Înalta Curte apreciază că acesta este fondat şi urmează a fi admis pentru următoarele considerente:

Referitor la clauza privind comisionul de administrare prevăzută la art. 5 lit. c) din contractul de credit, instanţa de apel în mod greşit a analizat caracterul abuziv al acesteia, fără să ţină seama de soluţia dată prin decizia civilă nr. 178 din 15 aprilie 2014 pronunţată de Tribunalul Alba. Aşa fiind, Curtea de Apel Bucureşti a încălcat autoritatea de lucru judecat a deciziei sus-menţionate şi se impune casarea hotărârii recurate din această perspectivă. Chiar dacă recurentul şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că în privinţa constatării caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de administrare sunt îndeplinite cerinţele art. 488 pct. 7 C. proc. civ.

Tribunalul Alba a statuat în mod definitiv asupra caracterului abuziv al comisionului de administrare, iar Curtea de Apel a analizat în mod greşit, din nou, caracterul abuziv al acestui comision, ajungând la concluzia că respectiva clauză este legală.

În ceea ce priveşte clauza referitoare la comisionul de acordare prevăzută la pct. 5.1, lit. b) din convenţia de credit, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, care transpune în dreptul intern dispoziţiile art. 3 alin. (1) din Directiva 93/3/CE:

"O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor".

Legislaţia pentru protecţia consumatorului urmăreşte să-l pună pe consumator în situaţia de a beneficia fără restricţii de produsele sau serviciile oferite pe o anumită piaţă, fără a fi nevoit să accepte clauze care creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul său şi contrar cerinţelor bunei-credinţe.

Art. 4 alin. (6) din lege nu se referă doar la exprimarea clară şi uşor inteligibilă din punct de vedere gramatical sau literal, pentru că altfel ar fi fost de prisos a se face această menţiune în cuprinsul unui act normativ, ci la situaţia în care clauza să fie clar definită astfel încât consumatorul să aibă reprezentarea clară a raţiunilor şi fundamentelor relative la conţinutul clauzelor şi efectelor acestora asupra contractului în ansamblu.

În cauză, comisionul de acordare nu a fost definit, fiind menţionat doar cuantumul acestuia şi modul de calcul.

Nu pot fi reţinute considerentele instanţei de apel în sensul că este evident că pentru acordarea creditului banca efectuează diferite activităţi, de evaluare a clientului, a bonităţii acestuia, de evaluare a garanţiei, activităţii numeroase şi complexe, în care sunt implicate resurse materiale şi salariaţi ai băncii.

În realitate, s-a omis a fi specificate orice elemente care ar fi justificat raţiunea stabilirii comisionului de acordare, fie şi într-o manieră generică, deşi caracterul transparent al clauzelor contractuale impunea o definire riguroasă a oricăror comisioane şi cheltuieli stabilite în sarcina consumatorului, particularizată în raport de contextul în care părţile au încheiat contractul şi de toate elementele care erau de natură a influenţa existenţa şi conţinutul unor clauze contractuale.

Lipsa explicită a considerentelor pentru care au fost percepute comisioanele face ca analiza clauzelor contractului să fie greoaie, trebuind să fie făcute presupuneri în legătură cu contraprestaţiile părţilor, fapt care nu e permis în contracte care se află sub protecţia legislaţiei privind consumatorii.

Nu pot fi reţinute considerentele instanţei de apel şi pentru faptul că activităţile enumerate pe care le efectuează banca, respectiv evaluarea clientului, a bonităţii acestuia, evaluarea garanţiei şi pentru care se presupune că se plăteşte comisionul de acordare sunt activităţi specifice băncii pe care aceasta le efectuează şi în cazul în care nu se acordă creditul, respectiv se respinge cererea de acordare a unui credit tocmai pentru că în urma analizei, clientul respectiv nu întruneşte cerinţele pentru acordare credit.

Pe de altă parte, instanţa de apel nu a ţinut seama de jurisprudenţa CJUE, respectiv hotărârea pronunţată la 16 iulie 2020 în cauzele conexate C-224/19 şi C-259/19 în care Curtea a statuat următoarele:

"Articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză a unui contract de împrumut încheiat între un consumator şi o instituţie financiară, care impune consumatorului plata unui comision de acordare, poate crea în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în pofida cerinţei de bună-credinţă, atunci când instituţia financiară nu demonstrează că acest comision corespunde unor servicii furnizate şi unor cheltuieli pe care le-a efectuat, aspect a cărui verificare revine instanţei de trimitere".

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că instanţa de apel nu a analizat clauza privind comisionul de acordare din perspectiva cerinţelor Legii nr. 193/2000 şi a jurisprudenţei CJUE, astfel încât se impune casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Criticile referitoare la clauza de risc valutar sunt nefondate.

Contractul de credit a avut ca obiect o sumă exprimată în franci elveţieni. Deoarece contractul de credit reprezintă o specie a contractului de împrumut de consumaţie, se aplică principiul nominalismului monetar, instituit de art. 1578 din C. civ. 1864, potrivit căruia, obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut de bani este totdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract.

Principiul nominalismului având o reglementare legală, clauza privind riscul valutar nu poate fi considerată ilicită.

Recurentul-reclamant invocă faptul că riscul valutar este suportat numai de către împrumutat, raportându-se la situaţia intervenită după încheierea contractului, când a avut loc o apreciere a monedei CHF în raport de moneda naţională.

În situaţia în care ar fi intervenit o depreciere a CHF în raport de leu, este evident că riscul valutar ar fi fost suportat de bancă.

Având în vedere principiul nominalismului monetar, chiar şi în lipsa acestei clauze contractuale, pârâta-intimată ar fi avut dreptul de a solicita rambursarea creditului în moneda acordată.

Pe de altă parte, faptul că pârâta este un profesionist în domeniul financiar-bancar nu implică în mod necesar cunoaşterea de către aceasta a modului cum va evoca cursul valutar. Aceasta cu atât mai mult cu cât perioada contractuală este una îndelungată.

În cauză nu s-a făcut nicio dovadă în sensul că, la momentul încheierii contractului de credit, pârâta-intimată avea cunoştinţă că în viitor moneda CHF se va aprecia considerabil faţă de moneda naţională şi a acţionat în consecinţă pentru a-şi procura câştiguri necuvenite.

În cauză, creditul a fost acordat în franci elveţieni, reclamantul a primit suma împrumutată în CHF, iar restituirea urmează a se face în moneda creditului.

În mod corect a reţinut Curtea de Apel faptul că obligaţia de informare a profesionistului pentru asigurarea contractării de către consumator în condiţii de transparenţă care să-i permită evaluarea consecinţelor economice ale mecanismului contractual trebuie interpretată în condiţii de responsabilitate calificată pentru profesionist conform exigenţelor europene şi naţionale. Nu se poate impune băncii în condiţii de rezonabilitate, furnizarea unei estimări precise asupra evoluţiei pe termen lung a cursului CHF-LEU în cadrul obligaţiei generale de informare corectă aparţinând profesionistului deoarece, acest curs nu este rezultatul serviciilor financiare acordate sau a activităţii specifice ce o desfăşoară.

Împrumutându-se pentru o perioadă considerabilă de timp într-o monedă străină, împrumutatul şi-a asumat implicit şi riscul fluctuaţiilor monedei contractului, ceea ce echivalează cu asumarea riscului schimbării împrejurărilor existente la data încheierii contractului.

Normele care reglementează principiul nominalismului monetar sunt dispoziţii supletive, de la care părţile pot deroga, însă o asemenea derogare nu reiese din convenţia încheiată.

Este de reţinut soluţia pronunţată de CJUE la 9 iulie 2020 în cauza C-81/19 în care s-a statuat:

"Articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive".

Curtea a reţinut că în această privinţă, pe de o parte, împrejurarea că se poate deroga de la o dispoziţie de drept naţional supletivă este lipsită de relevanţă în ceea ce priveşte verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziţie este exclusă, în temeiul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive.

Pe de altă parte, faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispoziţiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are nici un efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, conform articolului 3 alin. (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare.

Aşa fiind, criticile referitoare la clauza privind riscul valutar sunt nefondate.

Faţă de aceste considerente, potrivit dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să admită recursul declarat de reclamant, să caseze în parte decizia recurată şi să trimită cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.

Urmează să se rejudece apelul declarat de pârâta B. IFN S.A. în ceea ce priveşte comisionul de administrare şi comisionul de acordare credit. Se vor menţine celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1504/2017 din 11 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Casează în parte decizia recurată şi trimite cauza la aceeaşi instanţă spre rejudecarea apelului declarat de pârâta S.C. B. S.A. în ceea ce priveşte comisionul de administrare şi comisionul de acordare credit.

Menţine celelalte dispoziţii.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică astăzi, 17 septembrie 2020.