Mortgage credit currency risk clauses: exclusion from unfair terms review when transposing supletive civil code norms

Şedinţa publică din data de 17 septembrie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2016, reclamantul A. a chemat în judecată pârâta B. S.A., solicitând instanţei să constate nulitatea absolută pentru caracterul abuziv al clauzelor din contractul de credit ipotecar nr. x din 098.07.2007 şi din actele adiţionale nr. x din 19.10.2010 şi nr. 2 din 21.12.2011, respectiv a clauzelor prevăzute la art. 4.1 alin. (2), art. 4.3, art. 4.5, art. 4.6, art. 4.11 lit. b) şi e), art. 7 pct. 1 alin. (2) liniuţa 1, art. 8.5 liniuţa 3, art. 9.1, art. 9.3, art. 9.4 din contractul de credit şi art. 1 punct 1, 2 şi 3 din actul adiţional x/2010, art. 1 pct. 1,2 şi 3 din actul adiţional x/2011, art. 1.9 din actul adiţional x/2010.

Tribunalul Prahova, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal prin sentinţa civilă nr. 107/10.01.2017 a admis în parte acţiunea formulată de reclamant, a constatat nulitatea absolută a clauzelor prevăzute de art. 4.1 alin. (2), art. 4.3, art. 4.5, art. 4.6, art. 4.11 lit. b) şi e), art. 9.3, art. 9.4 din contractul de credit x/09.07.2007, art. 1 pct. 1, 2, 3 şi 9 din actul adiţional, la contractul de credit, art. 1 pct. 1, 2, 3 şi 9 din actul adiţional la contractul de credit, a obligat pârâta la restituirea sumelor de 5018,92 CHF diferenţa dobânzi achitate în plus, de 13364,72 CHF comision de administrare şi de 124,85 CHF alte comisioane (comision de administrare cont cu activitate, comision credit restant, comision extras prin poştă) în echivalent RON la cursul BNR din ziua plăţii, a respins în rest acţiunea, ca neîntemeiată şi a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1200 RON onorariu expertiză şi 3000 RON onorariu avocat.

Împotriva acestei sentinţe atât reclamantul A. cât şi pârâta S.C. B. S.A au formulat apel.

Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal prin decizia nr. 840 din 29 noiembrie 2017 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul A., împotriva sentinţei civile nr. 107 din 10.01.2017 pronunţată de Tribunalul Prahova; a admis apelul formulat de pârâta S.C. B. S.A., împotriva aceleiaşi sentinţe şi, în consecinţă: a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că: a constatat nulitatea absolută doar a clauzei prev. de art. 4.11 lit. b) şi e) din contract; clauzei prev. de art. 1 pct. 9 din actele adiţionale 1 şi 2 din datele de 19.10.2010, respectiv 21.12.2011; clauzei prev. de art. 9 pct. 3 din contract, cât priveşte dreptul băncii de a declara scadenţa anticipată a creditului cu privire la alte obligaţii decât cele din contract şi a menţinut în rest sentinţa apelată.

Împotriva acestei decizii atât reclamantul A. cât şi pârâta S.C. B. S.A au declarat recurs.

1. Recursul reclamantului A. a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

În argumentarea motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel prin soluţia de respingere a apelului a încălcat dispoziţiile Legii nr. 193/2000, ale Directivei 93/13/CEE şi ale hotărârii CJUE - 186/16 Andriciuc şi alţii versus Banca Românească S.A..

Recurentul consideră că instanţa de apel, deşi a redat în hotărârea recurată cele statuate de CJUE, nu a procedat însă şi la aplicarea celor statuate de CJUE în judecata situaţiei deduse judecăţii.

După prezentarea reţinerilor CJUE privind redactarea unei clauze contractuale, a informării consumatorului privind riscul valutar, recurentul-reclamant apreciază că motivarea instanţei de apel semnifică în fapt o altă interpretare a normei europene deja interpretată de CJUE şi nu a avut în vedere conţinutul lapidar al clauzei din art. 5.1 din contract.

În opinia recurentului-reclamant, nelegalitatea hotărârii recurate rezultă nu numai din soluţionarea cauzei cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 şi a Deciziei C-186/2016 a CJUE ci şi din faptul că, aşa cum rezultă din conţinutul deciziei recurate, în constatarea lipsei dezechilibrului, instanţa de apel foloseşte exact motivele pe care le-a avut în vedere pentru a retine redactarea clauzelor contractuale într-un limbaj clar şi inteligibil, situaţie neîngăduită de nicio altă dispoziţie legală.

Recurentul-reclamant susţine că în contextul neinformării împrumutatului cu privire la moneda CHF şi cosmetizării acestui produs de creditare, nu se poate susţine în mod legitim faptul că riscul major intervenit (fluctuaţia valutară care semnifica creşterea cursului cu mai mult de 100%) decurge din cererea de creditare formulată sau semnarea contractului de credit de către împrumutat.

În ce priveşte admiterea apelului formulat de pârâtă, recurentul-reclamant apreciază că soluţia a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 193/2000, ca şi când nu ar fi existat clauze privitoare la dobândă în contractul de credit, nici dispoziţiile Legii nr. 193/2000, nici recunoaşterea băncii privind majorarea unilateral a dobânzii - aflată la pagina 5 a apelului formulat de banca - şi nici raportul de expertiză contabilă întocmit în cauză, care a relevat faptul necontestat de bancă şi anume achitarea de către împrumutat a sumei de 5018,92 CHF, cu titlu de dobândă percepută peste procentul de 4,85 %.

După o prezentare a conţinutului art. 4.1 şi art. 4.1 alin. (2) din contractul de credit, a dispoziţiilor alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 193/2000, recurentul-reclamant susţine că instanţa de apel, în pofida acestor dispoziţii legale, instanţa de apel nu a motivat care sunt argumentele pentru care înlătură caracterul abuziv al acestor clauze contractuale, tratându-le ca şi când nu au existat, iar recurentul reclamant nu a achitat suma de 5018,92 CHF cu titlu de dobânzi majorate în temeiul clauzelor contractuale din contractul de credit.

În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul reclamant a arătat, în esenţă, că instanţa de apel nu a motivat soluţia de respingere a apelului formulat de reclamant cu privire la respingerea de către instanţa de fond a cererii de constatare a abuzivităţii şi nulităţii clauzelor prevăzute la art. 7.1 alin. (2)-(1), la art. 8.5-3 şi la art. 9.1 din contractul de credit.

Recurentul-reclamant consideră că instanţa de apel a tratat apelul formulat de reclamant numai sub aspectul clauzei de risc valutar, nefăcând nicio menţiune cu privire la celelalte critici ale apelului.

În ce priveşte critica potrivit căreia decizia cuprinde motive contradictorii, recurentul - reclamant a susţinut că referitor la respingerea cererii de îngheţare a cursului CHF, instanţa de apel a reţinut că pârâta şi-a îndeplinit obligaţia de informare a împrumutatului, iar în alin. (6)-(7) de la pag. 24 a reţinut că pârâta nu putea să furnizeze informaţii privind evoluţia cursului de schimb şi pe de altă parte, nu putea prevede nici apariţia crizei financiare, care a determinat hipervalorizarea cursului CHF.

Pentru aceste motive recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate, respingerea apelului formulat de pârâtă, admiterea apelului formulat de reclamant, iar pe fond admiterea acţiunii şi obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

2. Recursul declarat de pârâta S.C. B. S.A. a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În argumentarea motivului de recurs invocat, recurenta-pârâtă a susţinut, în esenţă, că în ceea ce priveşte comisionul de administrare, soluţia instanţei de apel este greşită întrucât acest tip de comision este prevăzut în cuprinsul dispoziţiilor art. 93 lit. d) teza I din Ordonanţa nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor fiind aplicabile dispoziţiile art. 3 alin. (2) şi de art. 36 alin. (3) din O.U.G. nr. 50/2010, astfel că pentru acest comision nu era necesară definirea acestuia în cuprinsul contractului de credit.

După prezentarea detaliată a procedurii de acordare a creditului, recurenta-pârâtă susţine că respectivul comision se calculează prin raportare la soldul creditului, astfel încât pe măsură ce sunt achitate ratele, cuantumul acestui comision scade, cuantumul fiind evidenţiat atât în cuprinsul contractului cât şi a graficelor de rambursare.

În opinia recurentei-pârâte clauza contractuală privind comisionul de administrare este exprimată din punct de vedere matematic într-un mod clar şi precis şi îşi găseşte suport normativ în dispoziţiile legale anterior menţionate şi consideră că nu se creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

În concluzie, susţine recurenta-pârâtă, clauza care stabileşte obligaţia de plată a unui comision de administrare nu este abuzivă, neîndeplinind condiţiile prevăzute la art. 4 din Legea nr. 193/2000 şi nu se poate reţine că intimatul nu a ştiut sau nu a înţeles ce servicii acoperă acest comision, când acesta reflectă chiar operaţiunile în care el însuşi a fost implicat în cadrul procedurilor de acordare şi derulare a creditului.

În continuarea motivării recurenta-pârâtă a prezentat opinii privind susţinerile reclamantului privind clauza referitoare la dreptul băncii de a declara scadenţa anticipată a creditului şi critici referitoare la cuantumul cheltuielilor de judecată acordate de instanţa de fond.

Pentru aceste motive, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi ca urmare a rejudecării apelului în fond, admiterea apelului formulat de pârâtă şi schimbarea sentinţei cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată.

Prin întâmpinarea depusă la dosar recurentul-reclamant A. a invocat excepţia nulităţii recursului, declarat de pârâtă, în raport cu dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., solicitând, în principal, constatarea nulităţii recursului, iar în subsidiar respingerea ca nefondat.

Recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. prin întâmpinarea depusă la dosar a solicitat respingerea ca recursului declarat de reclamantul A., ca nefondat.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 20 septembrie 2018 potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ. s-a dispus comunicarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor către părţi.

Prin încheierea din data de 15 noiembrie 2018 au fost admise în principiu recursurile declarate de reclamantul A. şi pârâta C. S.A. BUCUREŞTI (fostă B. S.A. BUCUREŞTI) împotriva deciziei nr. 840 din 29 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi s-a stabilit termen pentru soluţionarea acestora la data de 04 aprilie 2019, cu citarea părţilor.

Prin încheierea din 04 aprilie 2019, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., s-a dispus suspendarea judecării recursurilor declarate de reclamantul A. şi pârâta C. S.A. BUCUREŞTI (fostă B. S.A. BUCUREŞTI) împotriva deciziei nr. 840 din 29 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal până la soluţionarea cauzei C-81/19, aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Cauza a fost repusă pe rol ca urmare a soluţionării cauzei C-81/19, aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Examinând recursul prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente în materie, Înalta Curte urmează să-l respingă pentru următoarele considerente:

1. Recursul declarat de reclamantul A..

Întreaga argumentare subsumată motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este nefondată întrucât decizia recurată respectă mecanismul de verificare impus de Legea nr. 193/2000, ale Directivei 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, aşa cum a fost explicat de CJUE în cauza C-186/16.

Procedând la examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, potrivit prevederilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, se cuvine a face o serie de precizări preliminare.

Contractul de credit ipotecar în discuţie, ale cărui clauze referitoare la riscul valutar sunt supuse mecanismului de control al clauzelor abuzive, a fost încheiat la data de 9 iulie 2007, fiind guvernat, prin urmare, de prevederile actelor normative în domeniul protecţiei consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv de Legea nr. 190/1999 şi de O.G. nr. 21/1992.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesionişti şi consumatori, actul juridic analizat este supus prevederilor din C. civ. din 1864, relative la împrumutul de consumaţie cu dobândă, actul normativ în vigoare la data când contractul a fost încheiat, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Toate actele normative sus arătate, din domeniul protecţiei consumatorului, inclusiv Legea nr. 193/2000, ale căreia dispoziţii se pretinde că au fost greşit interpretate şi aplicate de către instanţa de apel, au fost adoptate pentru implementarea şi, ulterior aderării, pentru transpunerea unor directive.

Astfel, Legea nr. 193/2000, este un act normativ care transpune Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive din contractele încheiate, cu consumatorii, în îndeplinirea obligaţiei de transpunere integrală a acquis-ului comunitar în legislaţia românească până la momentul aderării.

Aşadar, interpretarea prevederilor Legii nr. 193/2000, inclusiv domeniul de aplicare al acestui act normativ şi cauzele de excludere de la controlul jurisdicţional al caracterului abuziv pentru anumite clauze contractuale, se impune a fi făcută prin filtrul Directivei 93/13/CEE şi al jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (C.J.U.E.) în materie.

Rolul C.J.U.E. este acela de a stabili un standard unitar de interpretare a prevederilor Directivei 93/13/CEE, aplicabil în toate statele membre, eliminându-se marja de apreciere discreţionară a judecătorului naţional şi riscul de disparitate în aplicarea mecanismului de control al clauzelor abuzive.

Altfel spus, atunci când dreptul Uniunii nu lasă la aprecierea statelor membre sensul şi domeniul de aplicare al unei anumite noţiuni cuprinse în cadrul unei dispoziţii de drept al Uniunii, principiul aplicării uniforme şi cel al egalităţii impun ca respectiva noţiune să primească pe întreg teritoriul Uniunii "o interpretare autonomă şi uniformă, care trebuie stabilită ţinând seama de contextul prevederii şi de obiectivul urmărit de reglementarea în cauză" (a se vedea, printre altele, hotărârea Fish Legal şi Shirlay, C-279/12, pct. 42).

În aceste condiţii se impune a arăta că acele clauze contractuale pentru care se solicită constatarea caracterului abuziv reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum era reglementat de articolul 1578 din C. civ. din 1864, aplicabil, aşa cum s-a precizat în precedentele considerente, raportului juridic dedus judecăţii. Potrivit acestui text de lege, "debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii".

Aşadar, aceste clauze contractuale reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă.

Or, în exercitarea competenţei pe care i-o conferă art. 267 din TFUE, C.J.U.E. a statuat deja că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere de la controlul caracterului abuziv a clauzelor care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii. Totodată, Curtea a reţinut că, aşa cum rezultă din cuprinsul celui de al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" se referă şi la normele care, conform legii naţionale, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 26).

Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13/CEE este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 28, precum şi Hotărârea din 20 septembrie 2018, OTP Bank şi OTP Faktoring, pct. 53).

Într-o cauză recentă, respectiv în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G. şi OH împotriva Banca Taransilvania S.A., C-81/19, C.J.U.E. a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, întrucât această dispoziţie nu face distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante (dispoziţii imperative) şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive (pct. 34 din hotărârea suscitată).

În plus, prin aceeaşi hotărâre, Curtea a adus, în sprijinul jurisprudenţei sale anterioare, argumente suplimentare, cum ar fi acela că împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie "o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directivă, ci justificarea unei astfel de excluderi" (pct. 27). Altfel spus, nu este permis un control jurisdicţional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă naţională, pe baza verificării calităţii acelei norme de către judecătorul naţional.

Totodată, a statuat că este lipsit de relevanţă faptul că se poate deroga de la o dispoziţie de drept naţional supletivă, în ceea ce priveşte verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziţie este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive (pct. 35). În egală măsură, este lipsită de relevanţă împrejurare că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, verificare care nu poate interveni în situaţia în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (pct. 36 din hotărârea precitată).

De altfel, art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, astfel cum a fost interpretat de jurisprudenţa C.J.U.E. susarătată, a fost preluat în legea naţională, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor acestui act normativ. Trecând peste calitatea transpunerii acestei dispoziţii de drept unional, sensul şi interpretarea normei naţionale de transpunere a unei directive nu pot fi altele decât cele care rezultă din jurisprudenţa C.J.U.E.

Aşadar, criticile formulate de recurentul-reclamant, privind greşita aplicare a prevederilor art. 4 alin. (6)din Legea nr. 193/2000 sau a art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE sunt vădit străine de raportul juridic dedus judecăţii şi, prin urmare, nu se impune a fi analizate.

În concluzie, clauzele care stipulează restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat (CHF) transpun o normă supletivă din dreptul naţional, astfel că sunt exceptate din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 şi al Legii nr. 193/2000, instanţa de apel statuând în mod judicios asupra acestui aspect.

Cum această primă condiţie nu este îndeplinită, în mod corect instanţa de control judiciar a considerat că este de prisos parcurgerea celorlalte etape de verificare, astfel încât va fi respinsă şi critica privind neanalizarea clauzelor prevăzute la art. 7.1 alin. (2)-(1), la art. 8.5-3 şi la art. 9.1 din contractul de credit.

Este evident că excluderea clauzelor de la controlul jurisdicţional al caracterului abuziv, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege sau a îndeplinirii condiţiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1).

Va fi respins şi motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. ce poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Din perspectiva acestui motiv, recurentul-reclamant a susţinut că instanţa de apel nu a motivat clauzele prevăzute la art. 7.1 alin. (2)-(1), la art. 8.5-3 şi la art. 9.1 din contractul de credit şi că există contradicţie privind informarea împrumutatului referitor la evoluţia cursului de schimb.

În ce priveşte motivarea clauzelor prevăzute la art. 7.1 alin. (2)-(1), la art. 8.5-3 şi la art. 9.1 din contractul de credit, astfel cum s-a reţinut anterior, atât timp cât instanţa de apel a constatat că excluderea clauzelor care stipulează restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat (CHF) transpun o normă supletivă din dreptul naţional şi că sunt exceptate din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 şi al Legii nr. 193/2000, în mod corect instanţa de apel nu a mai verificat menţionatele clauze din perspectiva excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 sau a îndeplinirii condiţiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1).

Este de reţinut că hotărârea poate fi casată pentru motivul prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. dacă există contradicţie între considerente şi dispozitiv, în sensul că dintr-o parte a hotărârii rezultă că acţiunea este întemeiată, iar din altă parte, că nu este întemeiată, astfel că nu se poate şti ce anume a decis instanţa sau dacă există contradicţie între considerente, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acţiunii, iar din altele faptul că este întemeiată.

Or, susţinerea recurentului privind presupusa contradictorialitate a reţinerilor instanţei de apel privind informarea împrumutatului referitor la evoluţia cursului de schimb nu poate fi inclusă în motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Astfel, se constată că instanţa de apel a expus într-un mod logic şi deloc contradictoriu aspecte privind evoluţia cursului de schimb euro/leu şi CHF/leu determinată de criza financiară şi de efectele nefaste ale acesteia, concluzionând că pârâta a realizat, în raport cu informaţiile de care dispunea, o corectă şi completă informare a reclamantului, suficientă pentru a-i permite acestuia să adopte decizii prudente şi în cunoştinţă de cauză.

Se reţine că soluţia pronunţată, este rezultatul analizei judiciare specifice prezentului litigiu în funcţie de situaţia de fapt şi de probele administrate şi că nu se poate reţine existenţa unei contradictorialităţi, ci, dimpotrivă, argumentele instanţei se constituie într-o înlănţuire logică a faptelor şi a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluţia pronunţată, nefiind astfel încălcate dispoziţiile art. 425 alin. (1) C. proc. civ.

Împrejurarea că recurenta este nemulţumită de argumentele şi soluţia pronunţată în cauză nu determină incidenţa niciuneia dintre tezele reglementate de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., respectiv absenţa motivării, contradicţia argumentelor sau invocarea unor motive străine de natura pricinii.

2. Recursul declarat de pârâta C. S.A. Bucureşti (fostă B. S.A. Bucureşti) a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte comisionul de administrare nu pot fi reţinute criticile recurentei-pârâte, având în vedere că, în principiu, preţul total al creditului, care include şi costurile funcţionării serviciilor din cadrul băncii, trebuie să se regăsească în dobânda percepută. Perceperea separată a unui comision nu este interzisă, dar trebuie să corespundă unui serviciu oferit de către bancă care să poată fi identificat în contract, iar consumatorul trebuie să cunoască motivul pentru care i se percepe acel comision şi trebuie să aibă reprezentarea contraprestaţiei băncii pentru acel comision.

În condiţiile în care în contract nu s-a oferit nici o explicaţie pentru perceperea comisionului de administrare şi nu s-a prevăzut baza de calcul la care se aplică procentul de 0,10 %, corect a reţinut instanţa de apel că această clauză nu respectă exigenţele bunei-credinţe, că inserarea acestui comision vatămă interesele patrimoniale ale reclamantului şi că prin includerea acestui comision în contract s-a urmărit în realitate obţinerea unui avantaj disproporţionat faţă de prestaţia efectuată de intimata-pârâtă, stabilirea comisionului în discuţie reprezentând o modalitate de percepere a unei dobânzi mai mari decât cea menţionată cu acest titlu în contract în detrimentul reclamantului.

Comisioanele care, prin chiar denumirea lor, induc ideea unor servicii suplimentare prestate de către instituţia de credit, altele decât împrumutarea sumei de bani, intră sub incidenţa tezei a doua a art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 şi a art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE doar în ipoteza în care se invocă, în privinţa acestora, caracterul nejustificat al preţului faţă de serviciile prestate, respectiv proporţionalitatea dintre aceste servicii şi cuantumul comisionului perceput ca echivalent, iar instanţa de apel a făcut o analiză judicioasă din această perspectivă.

Având în vedere că recurenta-pârâtă nu a răsturnat prezumţia relativă instituită de art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, rezultă că instanţa de apel a reţinut în mod corect că este îndeplinită condiţia caracterului nenegociat al clauzelor contestate.

Totodată, în acord cu reţinerile instanţei de apel, se constată că în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 93 lit. d) din O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor şi a O.U.G. nr. 50/2010, întrucât au fost adoptate ulterior încheierii contractului de credit care a avut loc la data de 09.07.2007, nefiind aplicabile contractelor de credit încheiate anterior intrării acestora în vigoare.

Întreaga argumentare a recurentei-pârâte privind clauza referitoare la dreptul băncii de a declara scadenţa anticipată a creditului, va fi înlăturată având în vedere că recurenta-pârâtă nu a indicat în ce constă nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva clauzei menţionate, ci a prezentat opinii potrivit cărora în cazul declarării anticipate a scadenţei, împrumutatul nu ar fi avut de plătit decât suma pe care au obţinut-o de la bancă şi pe care a utilizat-o în interes propriu şi, după caz, accesoriile.

Va fi respinsă şi critica privind cuantumul cheltuielilor de judecată acordate de către instanţa de fond, având în vedere, în primul rând, că aceasta vizează sentinţa instanţei de fond ce a făcut obiectul controlului de legalitate la instanţa de apel, iar în al doilea rând, cuantumul cheltuielilor de judecată reprezintă un aspect de netemeinicie ce nu poate fi analizat în această etapă procesuală.

Pentru aceste considerente, constatând că în cauză nu sunt incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., va respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantul A. şi pârâta C. S.A. BUCUREŞTI (fostă B. S.A. BUCUREŞTI).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantul A. şi pârâta C. S.A. BUCUREŞTI (fostă B. S.A. BUCUREŞTI) împotriva deciziei nr. 840 din 29 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 septembrie 2020.