Abusiveness of Credit Commission Clause: Requirement to Demonstrate Corresponding Services and Costs for Non-Negotiated Fees

Şedinţa publică din data de 17 septembrie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

A. Obiectul cererii introductive.

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, reclamanţii A., B. şi C. au chemat în judecată pârâta D. S.A., solicitând instanţei să dispună:

1. Constatarea caracterului nul absolut şi abuziv al clauzelor contractuale prevăzute la:

- art. 2.1 din contractul de credit nr. x din 30 mai 2008 - Condiţii Speciale de creditare respectiv art. 2.1 din contractul de credit nr. x din 1 iulie 2008 - Condiţii Speciale de creditare

- Art. 2.3 din contractul de credit nr. x din 30 mai 2008 - Condiţii Speciale de creditare în ceea ce priveşte comisionul de acordare, respectiv contractul de credit nr. x din 1 iulie 2008 - Condiţii Speciale de creditare în ceea ce priveşte comisionul de acordare

2. Restituirea tuturor sumelor încasate în baza clauzelor contractuale nule şi abuzive, şi anume restituirea sumelor cu titlu de comision de acordare în cuantum de 2023 CHF adică: 8314,53 RON conform curs CHF la data de 15 iulie 2016, anume: 4,11 RON - în baza contractului de credit nr. x din 30 mai 2008, respectiv: 750 CHF, adică: 3082 RON din contractul de credit nr. x din 1 iulie 2008 la care se vor adaugă dobânzile legale aferente;

3. Constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar şi în consecinţă constatarea nulităţii absolute a acesteia inserata în graficul de rambursare din contractul de credit nr. x din 1 iulie 2008 respectiv contractul de credit nr. x din 30 mai 2008, anume:

"Pe întreaga perioada a creditului, cuantumul ratei lunare datorat Băncii poate suferi modificări, în sensul majorării, ca urmare a materializării riscului valutar (valabil pentru creditele in valuta, reprezentând devalorizarea monedei naţionale în raport cu valută respectivă) şi/sau a riscului de rată a dobânzii (valabil indiferent de valuta, pentru creditele cu dobânda variabilă, reprezentând eventualitatea majorării indicilor de referinţa Robor".

4. Stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF - leu la cursul de la data semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului;

5. Denominarea in moneda naţionala a plaţilor, în virtutea principiului valutar conform căruia preţul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenţi se plăteşte în moneda naţională;

6. Restituirea tuturor sumelor încasate de către bancă cu titlu de diferenţă de curs CHF-RON, ca urmare a suportării riscului valutar doar de către împrumutat, la care se vor adaugă dobânzile legale aferente calculate de la data încasării până la data restituirii integrale.

7. Obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 592 din 20 ianuarie 2017, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a admis excepţia de necompetenţă materială şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

B. Hotărârea primei instanţe.

Prin sentinţa civilă nr. 2439 din 20 iunie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins acţiunea formulată de reclamanţii A., B. şi C. în contradictoriu cu pârâta D. S.A., ca neîntemeiată.

C. Calea de atac împotriva hotărârii primei instanţe.

Împotriva sentinţei pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă au formulat apel reclamanţii solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a hotărârii atacate, în sensul admiterii acţiunii introductive, corelativ cu obligarea intimatei la cheltuielile de judecată ocazionate.

D. Hotărârea instanţei de apel.

Prin decizia civilă nr. 565 din 28 martie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins apelul formulat de apelanţii-reclamanţi A., B. şi C., împotriva sentinţei civile nr. 2439 din 20 iunie 2017 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimatele-pârâte E. S.A. şi F. S.A., prin reprezentant G. S.A., ca nefondat; a luat act că intimata F. S.A. şi-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

E. Considerentele instanţei de apel.

Legea nr. 193/2000 care transpune dispoziţiile Directive 93/13/CEE prevede criteriile ce urmează a fi avute în vedere pentru aprecierea caracterului abuziv al unei clauze contractuale, respectiv:

- natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii contractului;

- toţi factorii care au determinat încheierea contractului;

- alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde.

Nu este suficient să se constate caracterul nenegociat al clauzelor contractuale pentru a se reţine caracterul abuziv al unei clauze.

Prevederile de la art. 2.1 din cele două contracte de credit care reglementează dobânda sunt exprimate în mod clar şi inteligibil, apelanţii-reclamanţi cunoscând de la început întinderea obligaţiilor lor, modul în care se formează dobânda după primul an de creditare, precum şi faptul că aceasta este majorată cu 0,5 puncte procentuale pe toată perioada de creditare. În ceea ce priveşte dobânda variabilă, formula de calcul este prevăzută în mod expres, variaţia dobânzii făcându-se după un indice public, verificabil.

Faptul că Autoritatea Naţională Pentru Protecţia Consumatorilor a dispus prin decizia nr. 74 din 25 septembrie 2015 încetarea practicilor comerciale incorecte practicate de bancă respectiv reducerea marjei din componenţa dobânzii de la 4.40 la 3.9 pentru contractul de credit x şi de la 5.40 la 4.9 pentru contractul x 24515 nu prezintă nicio relevanţă în cauza de faţă având în vedere că instanţa a fost învestită cu o acţiune în constatarea caracterului abuziv al unor clauze contractuale întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 193/2000. Prin urmare instanţa trebuie să analizeze dacă clauzele indicate au caracter abuziv sau nu şi în modul în care banca a înţeles să le aplice şi să le respecte.

Curtea a apreciat că în ceea ce priveşte comisionul de acordare, clauzele contractuale nu sunt abuzive întrucât nu sunt îndeplinite condiţiile privind dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului şi existenţa relei-credinţe a băncii.

Prin această clauză nu a fost impusă în sarcina apelanţilor - reclamanţi o obligaţie suplimentară faţă de cele existente în legislaţia naţională din moment ce în art. 15 din Legea nr. 190/1999 se prevede că se pot pune în sarcina împrumutatului cheltuielile aferente întocmirii dosarului de credit şi constituirii ipotecii/garanţiilor aferente.

Valoarea comisionului de acordare a fost stipulată foarte clar, iar motivele perceperii acestui comision rezultă cu uşurinţă din denumirea sa.

Obligaţia de informare presupune acordarea de către profesionist a tuturor informaţiilor referitoare la caracteristicile serviciilor/produselor furnizate.

Este adevărat că în cuprinsul contractelor de credit nu au fost identificate în mod expres serviciile pe care le prestează banca în vederea acordării creditului.

Însă, apelanţii-reclamanţi au fost în măsură să prevadă, la data încheierii contractelor de credit, care sunt consecinţele juridice şi economice pe care le implică perceperea comisionului de acordare.

În concluzie, se apreciază că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru constatarea caracterului abuziv şi nulităţii clauzei referitoare la comisionul de acordare prevăzută la art. 2.3 din contractele de credit.

În ceea ce priveşte criticile referitoare la soluţia primei instanţe cu privire la constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar, Curtea a apreciat că sunt nefondate, în cauză îşi găseşte aplicarea principiul nominalismului monetar.

Norma care instituie principiul nominalismul monetar este o normă supletivă, care este acoperită de excluderea instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

În lumina jurisprudenţei CJUE se poate reţine că sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 atât normele imperative cât şi cele supletive, care se aplică ope legis, în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă.

În cauză, prevederea contractuală contestată nu reprezintă decât transpunerea în contract a prevederilor art. 1578 C. civ. care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar fi aplicat raporturilor juridice dintre părţi şi în lipsa menţiunilor din contract în sensul obligării apelanţilor - reclamanţi să restituie suma împrumutată în aceeaşi monedă în care i-au fost puse la dispoziţie creditele.

Prin urmare, în virtutea principiului nominalismului monetar, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia.

Clauza contractuală care prevede că rambursarea creditului urmează să se realizeze în moneda în care a fost acordat creditul, chiar şi în condiţiile aprecierii/deprecierii acestei monede comparativ cu moneda naţională, reprezintă deci o transpunere a legii în domeniul contractual, adică a principiului nominalismului monetar, nici un act normativ neinterzicând acordarea şi rambursarea în moneda străină.

F. Calea de atac împotriva hotărârii instanţei de apel.

Împotriva hotărârii Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, au declarat recurs reclamanţii A., B. şi C. solicitând casarea deciziei recurate şi invocând următoarele motive de nelegalitate:

1. Art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. - hotărârea a fost dată cu încălcarea autorităţii de lucru judecat.

Instanţa de apel a ignorat o decizie emisă de o altă autoritate - ANPC, decizie prin care această autoritate a statului a sancţionat Banca pentru existenţa unei clauze abuzive în contractele de credit referitoare la majorarea cu 0,5 puncte procentuale a ratei dobânzii şi a dispus obligarea Băncii la eliminarea respectivei clauze.

2. Art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Instanţa de apel a apreciat că este nefondată critica privind faptul că în mod neîntemeiat s-a respins acţiunea, deşi prima instanţă a reţinut caracterul nenegociat al clauzelor contractuale.

De asemenea, hotărârea a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 deoarece instanţa nu a analizat criticile referitoare la întrunirea în cauză a condiţiilor privind dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului şi cerinţa bunei-credinţe.

Prin clauzele privind acordarea împrumutului în moneda CHF şi obligaţia subsecventă de restituire a ratelor în această monedă străină, clauzele contractuale abuzive produc un dezechilibru semnificativ între drepturile băncii şi obligaţia consumatorilor. Nerespectarea cerinţei bunei-credinţe este dovedită prin lipsa informării consumatorilor recurenţi în mod corespunzător, în conformitate cu Directiva 2008/48/CE care prevede că banca este obligată să furnizeze informaţii precontractuale unui client care intenţionează să contracteze un credit, înainte ca acesta să semneze contractul, astfel încât clientul să poată lua o decizie în cunoştinţă de cauză.

Decizia recurată este nelegală şi în ceea ce priveşte judecata cu privire la comisionul de acordare credit.

Instanţa nu îşi poate fundamenta decizia pe simpla susţinere a Băncii, conform căreia comisionul de acordare este determinat de anumite cheltuieli efectuate de bancă, având în vedere că nu sunt menţionate în cuprinsul contractului criterii certe de justificare, că pârâta nu explică în nici un mod scopul solicitării acestui comision, iar cheltuielile privind aceste verificări nu pot totaliza o sumă care nu a fost stabilită în concret, ci ca procent din creditul acordat.

Decizia recurată este nelegală şi în ceea ce priveşte caracterul abuziv al clauzei de risc valutar şi acordarea creditului în moneda CHF.

Soluţia instanţei de apel este nelegală pentru că se opreşte cu analiza la acest punct, al constatării incidenţei principiului nominalismului monetar, conform căruia suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia, fără să analizeze de ce nu a fost întrunit acordul de voinţă al părţilor în sens contrar referitor la moneda de acordare şi de restituire împrumut, acord de derogare de la prevederile art. 1578 C. civ. care cuprind o dispoziţie legală supletivă, deci neimperativă, ci negociabilă.

Operatorul economic a îndrumat recurenţii-reclamanţi să acceseze creditul în moneda CHF cu explicaţia că, pentru acest tip de credit, aceştia se încadrau în indicii stabiliţi tot de către Bancă pentru accesarea sumei necesare plăţii preţului apartamentului, respectiv pentru o sumă mai mare.

Produsul "credit în CHF" a fost prezentat într-o manieră atrăgătoare, cert înşelătoare, cosmetizată, în aşa fel încât consumatorul să opteze pentru acest produs de creditare în detrimentul creditelor în RON sau în euro.

Numai consumatorii sunt obligaţi să suporte riscul valutar, ceea ce este de natură să determine dezechilibrul contractual. Caracterul semnificativ al acestui dezechilibru este dat de împrejurarea că deprecierea leului faţă de francul elveţian a fost extrem de ridicată, de peste 100%.

Norma BNR nr. 17/2003 prevede obligaţia băncii de a administra riscul în sensul diminuării lui, prin organizare de control a activităţii de creditare, obligaţie prevăzută tocmai pentru a exclude asumarea riscului operaţiunii de creditare de către consumatori, iar o măsură în acest sens o constituie îngheţarea cursului de schimb valutar la momentul încheierii contractului, măsură ce corespunde cerinţelor echităţii şi bunei-credinţe.

G. Analizând recursul prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte apreciază că acesta este fondat cu privire la criticile referitoare la comisionul de acordare, în cauză fiind întrunite cerinţele art. 488 pct. 8 C. proc. civ. - hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, lege care asigură transpunerea în dreptul intern a dispoziţiilor Directivei nr. 93/13/CEE.

"O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor".

În ce priveşte caracterul nenegociat al clauzei privind comisionul de acordare credit, Înalta Curte reţine că aceasta nu a fost negociată de părţile în litigiu, ci a avut un caracter preformulat.

Referitor la condiţia lipsei negocierii directe a clauzei, instanţa reţine şi că opţiunea consumatorului de a încheia sau nu contractul nu înlătură caracterul său abuziv, întrucât art. 4 din Legea nr. 193/2000 nu impune condiţia inexistenţei unei opţiuni pentru alt comerciant care vinde produse sau prestează servicii similare. Ceea ce sancţionează legea este că, în măsura în care consumatorul doreşte să beneficieze de produsele sau serviciile unui comerciant, trebuie să accepte condiţiile generale practicate de acesta, materializate într-un contract cu clauzele prestabilite, unele dintre acestea fiind abuzive, sau să renunţe cu totul la a beneficia de respectivele produse sau servicii.

Art. 4 alin. (6) din lege nu se referă doar la exprimarea clară şi uşor inteligibilă din punct de vedere gramatical sau literal, pentru că altfel ar fi fost de prisos a se face această menţiune în cuprinsul unui act normativ, ci la situaţia în care această clauză să fie clar definită, astfel încât consumatorul să aibă reprezentarea clară a raţiunilor şi fundamentelor relative la conţinutul clauzelor şi efectelor acestora asupra contractului în ansamblu.

Nu instanţa trebuie să stabilească considerentele pentru care banca a perceput comisioanele, ci aceste considerente trebuie să rezulte clar din clauzele contractului şi nu din deducţiile părţilor sau ale judecătorului.

În cauză, comisionul de acordare nu a fost definit, fiind menţionat doar cuantumul acestuia, ca fiind un procent din valoarea totală a creditului. Aşadar, s-a omis a fi specificate orice elemente care ar fi justificat raţiunea stabilirii sale, fie şi într-o manieră generică, deşi caracterul transparent al clauzelor contractuale impunea o definire riguroasă a oricăror comisioane şi cheltuieli stabilite în sarcina consumatorului, particularizată în raport de contextul în care părţile au încheiat contractul şi de toate elementele care erau de natură a influenţa existenţa şi conţinutul unor clauze contractuale.

Curtea de Apel a apreciat în mod greşit faptul că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile privind dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului şi existenţa relei credinţe din partea băncii. Astfel, instanţa de apel nu a ţinut seama de jurisprudenţă CJUE în ceea ce priveşte comisionul de acordare, potrivit căreia în ceea ce priveşte existenţa unui eventual dezechilibru semnificativ, Curtea a apreciat că acesta poate să rezulte din simplul fapt al unei atingeri suficient de grave aduse situaţiei juridice în care este plasat consumatorul, în calitate de parte la contractul în cauză, în temeiul dispoziţiilor naţionale aplicabile, fie sub forma unei restrângeri a conţinutului drepturilor de care, potrivit acestor dispoziţii, consumatorul beneficiază în temeiul acestui contract, fie sub forma unei piedici în exercitarea acestora sau a punerii în sarcina sa a unei obligaţii suplimentare, neprevăzută de normele naţionale.

Potrivit hotărârii Curţii pronunţate în cauzele conexate C-224/19 şi C-259/19, CY împotriva Caixa Bank S.A. şi, respectiv LG, PK împotriva Banca Bilbao Vizcaya Argentaria S.A., la 16 iulie 2020:

"Articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză a unui contract de împrumut încheiat între un consumator şi o instituţie financiară, care impune consumatorului plata unui comision de acordare, poate crea în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în pofida cerinţei de bună-credinţă, atunci când instituţia financiară nu demonstrează că acest comision corespunde unor servicii furnizate şi unor cheltuieli pe care le-a efectuat, aspect a cărui verificare revine instanţei de trimitere".

Instanţa de apel nu a efectuat astfel de verificări şi nu a arătat care sunt serviciile furnizate de bancă, reţinând că demersurile efectuate de bancă în vederea acordării creditului sunt: informarea clientului, întocmirea dosarului de credit, analiza şi decizia cu privire la cererea de credit, semnarea contractului de credit, acordarea efectivă a creditului.

Aceste servicii, respectiv informarea clientului, întocmirea dosarului de credit, analiza şi decizia cu privire la cererea de credit sunt specifice activităţii bancare şi se efectuează şi în situaţia în care solicitarea de credit este respinsă.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că în ceea ce priveşte soluţia pronunţată de Curtea de Apel referitor la comisionul de acordare, aceasta este dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, în cauză fiind întrunite cerinţele art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Se impune aşadar casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. - hotărârea a fost dată cu încălcarea autorităţii de lucru judecat - sunt nefondate şi nu pot fi primite.

Noţiunea de proces echitabil presupune şi faptul că dezlegările definitive date problemelor de drept în litigii anterioare, dar identice sub aspectul problemelor de drept soluţionate, au caracter obligatoriu în litigiile ulterioare, deoarece s-ar încălca principiul securităţii raporturilor juridice, cu consecinţa generării incertitudinii jurisprudenţiale şi a reducerii încrederii justiţiabililor în sistemul judiciar.

În cauză nu a fost încălcat principiul autorităţii de lucru judecat.

Astfel, prin decizia nr. 74 din 25 septembrie 2015, Autoritatea Naţională Pentru Protecţia Consumatorilor a dispus încetarea practicilor comerciale incorecte practicate de bancă, respectiv reducerea marjei din componenţa dobânzii de la 4.40 la 3.9 pentru contractul de credit x 23179 şi de la 5.40 la 4.9 pentru contractul x 24515.

Prin această decizie nu s-a stabilit caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 21 din cele două contracte de credit care reglementează dobânda, precum şi faptul că aceasta este majorată cu 0,5 puncte procentuale pe toată perioada de creditare.

Autoritatea Naţională Pentru Protecţia Consumatorilor a sancţionat banca pentru modul în care banca a înţeles să aplice şi să respecte clauzele contractuale.

Aşa fiind, în cauză nu sunt întrunite cerinţele art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., nefiind încălcat principiul autorităţii de lucru judecat.

Criticile aduse hotărârii recurate în ceea ce priveşte caracterul abuziv al clauzei de risc valutar şi acordarea creditului în moneda CHF sunt nefondate.

Recurenţii-reclamanţi au accesat un împrumut în franci elveţieni şi aveau obligaţia de restituire a ratelor în valuta contractuală.

Contractul de credit este o specie a contractului de împrumut de consumaţie, astfel că se aplică principiul nominalismului monetar, principiu care are o reglementare legală, respectiv art. 1578 din C. civ. de la 1848. Valuta se poate aprecia sau deprecia în raport de moneda naţională, iar cauzele sunt multiple şi greu predictibile.

Simplul fapt că pârâta-intimată este un profesionist în domeniul financiar-bancar nu implică în mod necesar cunoaşterea de către acesta a modului cum va evalua cursul valutar, mai ales că perioada contractuală este una îndelungată.

Nu pot fi considerate abuzive în sensul Legii nr. 193/2000 acele clauze care permit modificarea preţului unui serviciu în funcţie de fluctuaţiile unei rate de schimb, pe piaţa financiară, pe care furnizorul nu le poate controla.

Pe de altă parte, Înalta Curte reţine hotărârea CJUE pronunţată în cauza C-81/19 potrivit căreia:

"Articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contracte în lipsa unui acord diferit în această privinţă, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive".

Curtea a reţinut în considerentele acestei hotărâri faptul că, pe de o parte, împrejurarea că se poate deroga de la o dispoziţie de drept naţional supletivă este lipsită de relevanţă în ceea ce priveşte verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziţie este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive.

Pe de altă parte, faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispoziţiile vizate la art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are nici un efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, conform art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legală de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare.

Faţă de aceste considerente, potrivit dispoziţiilor art. 497 C. proc. civ., recursul urmează a fi admis, hotărârea va fi casată şi se va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Înalta Curte a prezentat în considerentele anterior expuse care sunt limitele rejudecării cauzei, respectiv analiza apelului reclamanţilor consumatori cu privire la clauza stipulată la art. 2.3 din cele două contracte de credit, referitoare la comisionul de acordare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanţii A., B. şi C. împotriva deciziei civile nr. 565/2019 din 28 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică astăzi, 17 septembrie 2020.