Bearer shares ownership claim rejected as withdrawal under Companies Law; appeal unfounded.

Şedinţa publică din data de 17 septembrie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov la data de 12.09.2017, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. a solicitat instanţei să constate că reclamantul este proprietarul unui număr de 205 acţiuni la purtător emise de B. S.A., numerotate de la 796 la 1000 şi reprezentând 20,5% din capitalul social al acesteia, acţiuni deţinute actualmente de pârâtă; să fie obligată societatea B. S.A. la restituirea cele 205 acţiuni la purtător al căror proprietar este reclamantul.

Tribunalul Ilfov, secţia civilă prin sentinţa civilă nr. 970 din 26.03.2018, pronunţată de în dosarul nr. x/2017, a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta B. S.A. şi a respins ca neîntemeiată cererea pârâtei privind obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel A..

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă prin decizia civilă nr. 2447 din 04 decembrie 2018 a respins ca nefondat apelul formulat de apelantul-reclamant A., împotriva sentinţei civile nr. 970/26.03.2018, pronunţate de Tribunalul Ilfov, secţia Civilă în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.A..

Împotriva deciziei civile nr. 2447 din 4 decembrie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă reclamantul A. a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În argumentarea motivului de recurs invocat, recurentul-reclamant a susţinut că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material prin raportare la art. 991 şi art. 134 din Legea societăţilor nr. 31/1990; art. 1925, art. 1929 şi art. 1266 C. civ.

Recurentul-reclamant susţine că aplicarea greşită a prevederilor legale mai sus enumerate a fost generată de confundarea a două cauze distincte de pierdere a calităţii de acţionar, respectiv: cedarea/cesiunea (transferul dreptului de proprietate) acţiunilor şi pierderea implicită a calităţii de acţionar al societăţii, ca efect al cesiunii - retragerea din societate "lato sensu"; retragerea din societate, în condiţiile expres şi limitativ prevăzute de lege - retragerea din societate "stricto sensu".

În opinia recurentului-reclamant, instanţele de fond au apreciat greşit că instanţa de judecată nu este ţinută să cerceteze natura juridică a actului juridic, pentru că ar fi fost învestită doar cu efectele acestui act juridic, ignorând voinţa reală a părţilor.

După prezentarea unor aspecte teoretice privind retragerea din societate prevăzută de art. 134 din LSC, recurentul-reclamant consideră că în speţă, lipseşte în totalitate situaţia premisă: nu există o astfel de hotărâre AGA si nu a existat un vot nefavorabil al recurentului art. 134 alin. (1) şi (2) din LSC şi pe cale de consecinţă, nu suntem în ipoteza exercitării dreptului de retragere din societate art. 134 alin. (3) şi (4) din LSC, ca remediu al nerealizării unanimităţii pentru voinţa societară.

Recurentul-reclamant consideră că în speţă, a existat un acord de voinţă al părţilor cu privire la transmiterea dreptului de proprietate asupra acţiunilor deţinute de recurent la un anumit preţ.

Or, retragerea acţionarului din societate exclude acordul de voinţă al părţilor, prin comparaţie cu cesiunea acţiunilor, care presupune acest acord de voinţe.

Totodată, susţine că în speţă, nu a existat nici un dezacord al acţionarilor, ceea ce exclude, de plano, aplicabilitatea instituţiei retragerii acţionarului din societate, reglementată de prevederile art. 134 LSC, iar confuzia între cele două instituţii juridice a fost generată şi de aspectul că, în speţă, suntem în prezenţa unor acţiuni la purtător, a căror cesiune se realizează prin simpla remitere materială/"tradiţiune" a acestora (art. 99 LSC).

Recurentul-reclamant consideră că predarea de către recurent a acţiunilor cedate de acesta a fost încadrată în drept, în mod greşit în prevederile art. 134 alin. (3) din LSC deşi această remitere a acţiunilor la purtător a reprezentat remiterea acţiunilor în sensul celor reglementate de art. 99 LSC.

Recurentul invocă şi greşita aplicare a normelor de drept material prin aprecierea greşită făcută de instanţele de fond, potrivit cu care instanţa de judecată nu este ţinută să cerceteze natura juridică a actului juridic, pentru că ar fi fost investită doar cu efectele acestui act juridic.

Prin hotărârea recurată s-a reţinut că este lipsit de relevanţă faptul că retragerea din societate nu se încadrează în cazurile expres menţionate la art. 134 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, în condiţiile în care instanţa de judecată nu a fost învestită cu analizarea legalităţii exercitării dreptului de retragere ci doar cu consecinţele care au decurs din valorificarea acestui drept.

Recurentul-reclamant susţine că raţionamentul instanţei de apel este greşit în totalitate, demersul de încadrare în drept a situaţiei de fapt deduse judecăţii, respectiv analiza existenţei sau nu a condiţiilor prevăzute de lege pentru retragerea din societate era imperios necesară pentru a decide care sunt efectele nerespectării de către una dintre părţi a obligaţiilor asumate. Acest raţionament greşit a condus instanţa la concluzia că în speţă nu operează repunerea părţilor în situaţia anterioară, întrucât recurentul nu ar avea decât un drept de creanţă.

Prin hotărârea recurată s-a reţinut că apelantul-reclamant nu poate invoca, pentru a obţine protecţia unui drept subiectiv, împrejurarea că s-a retras din societatea intimată cu încălcarea prevederilor Legii nr. 31/1990, aceasta echivalând cu invocarea propriei culpe.

Recurentul - reclamant susţine că nu a demonstrat că retragerea din societate s-a făcut cu încălcarea prevederilor legale ci că, potrivit voinţei reale a părţilor, nu suntem în ipoteza unei retrageri din societate. În identificarea voinţei reale a părţilor, instanţa trebuia să aplice prevederile art. 1266 alin. (2) C. civ.. O minimă analiză a scopului contractului, ar fi condus la concluzia că părţile nu au urmărit rezolvarea unui conflict societar, ci voinţa reală a părţilor a fost de a ceda/cesiona acţiunile, la un preţ agreat.

Pentru aceste motive recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi, pe fond, admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.

Nu a fost depusă întâmpinare.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 3 octombrie 2019 potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor la data de 9 octombrie 2019.

Prin încheierea din data de 30 ianuarie 2020 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis în principiu recursul şi a acordat termen pentru judecata pe fond a recursului, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Înalta Curte, analizând decizia recurată prin raportare la criticile aduse prin cererea de recurs, constată că acestea sunt nejustificate, urmând a respinge ca nefondat recursul, pentru următoarele considerente:

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., care vizează cazurile când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, recurentul - reclamant a susţinut că instanţa de apel nu a aplicat corect şi nu a dat o interpretare adecvată dispoziţiilor art. 991 şi art. 134 din Legea societăţilor nr. 31/1990; art. 1925, art. 1929 şi art. 1266 C. civ.

Criticile recurentului - reclamant sunt nefondate şi vor fi respinse.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov la data de 12.09.2017, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. a solicitat instanţei să constate că reclamantul este proprietarul unui număr de 205 acţiuni la purtător emise de B. S.A., numerotate de la 796 la 1000 şi reprezentând 20,5% din capitalul social al acesteia, acţiuni deţinute actualmente de pârâtă; să fie obligată societatea B. S.A. la restituirea cele 205 acţiuni la purtător al căror proprietar este reclamantul.

Astfel, se constată că instanţa nu a fost investită cu analizarea legalităţii exercitării dreptului de retragere al reclamantului, ci doar cu consecinţele care au decurs din valorificarea acestui drept subiectiv.

În analiza efectuată instanţa de apel a reţinut în mod corect că în cauză sunt incidente prevederile legii speciale, respectiv Legea nr. 31/19990 cu privire la drepturile şi obligaţiile asumate de părţi referitor la consecinţele nerespectării acestora şi nu prevederile generale, fiind aplicabil principiul specialia generalibus derogant.

Contrar susţinerilor recurentului-reclamant instanţa de apel nu a confundat cele două cauze distincte de pierdere a calităţii de acţionar, ci a efectuat analiza raportului juridic dedus judecăţii faţă de probele administrate în cauză şi de dispoziţiile legale incidente, stabilind în mod corect că reclamantul deţine numai un drept de creanţă aferent contravalorii acţiunilor predate.

Totodată, se constată că instanţa de apel a reţinut în mod corect că în cauză nu sunt aplicabile prevederile dreptului comun cu privire la vânzare - cumpărare şi rezoluţiunea pentru plata preţului, având în vedere că nu a fost investită să analizeze condiţiile rezoluţiunii invocate de reclamant.

Or, aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, demersurile efectuate de societatea intimată pentru anularea celor 205 de acţiuni la purtător nu fac dovada intenţiei intimatei de a încheia cu reclamantul un act de vânzare-cumpărare în condiţiile dreptului comun, ci reprezintă punerea în aplicare a hotărârii A.G.E.A. din 08.11.2011, în ceea ce priveşte respectarea prevederilor art. 1041 din Legea nr. 31/1990.

Celelalte aspecte invocate de către recurentul-reclamant privind pretinsa desconsiderare a situaţiei de fapt, sunt aspecte ce nu pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., întrucât chestiunile puse în discuţie pe aceste aspecte vizează netemeinicia şi nu nelegalitatea soluţiei criticate.

Faptul că soluţia criticată nu coincide cu modul în care recurentul-reclamant şi-a structurat apărarea şi cu propriile convingeri aşa cum rezultă de altfel din modalitatea în care a repus în discuţie restabilirea situaţiei de fapt nu constituie motiv de nelegalitate care din punct de vedere procedural să se înscrie în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

În concluzie, se va reţine că recurentul-reclamant prin argumentele aduse a cerut instanţei de recurs să statueze asupra cauzei ca atare, judecând în fond şi nu doar să verifice decizia din apel în ce priveşte modul de aplicare a legii.

Având în vedere aceste considerente Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 2447 din 4 decembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 2447 din 4 decembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 septembrie 2020.