Nullity of non-negotiated banking commissions for granting and administration under consumer protection law

Şedinţa publică din data de 17 septembrie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti sub nr. x/2015, la data de 19.11.2015, reclamantul A. a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa în contradictoriu cu pârâta B. S.A., să dispună, în principal, constatarea nulităţii contractului de credit numit "Contract de facilitate de credit si de garanţie nr. 103617/29.01.2008" si repunerea părţilor în situaţia anterioară fiind necesar a se aplica principiul conform căruia tot ce s-a executat în baza unui act anulat trebuie restituit - în baza art. 13, art. 22 alin. (2) din O.G. nr. 28/2006, Registrul special instituţii financiare nebancare din 30.10.2015, art. 1247, art. 1254 noul C. civ.; constatarea nulităţii actului adiţional nr. x din 01.02.2012 având în vedere ca nu a fost semnat si stampilat spre recunoaşterea valabilităţii, de ambele părţi reprezentante legale ale creditorului, Ag. vânzări C. si coordonator vânzări D., aşa cum apare în art. I din actul adiţional, în subsidiar, eliminarea art. 2.5 din contractul de credit nr. x/29.01.2008, fiind clauza abuzivă, constatându-se nulitatea absoluta având în vedere ca face referire la un articol si alineat care nu se regăseşte în contract; eliminarea art. 5.1 alin. b, alin. c, alin. d, art. 5.2 din contractul de credit nr. x/29.01.2008, art. 5.1 lit.

c) paragraful unu si trei din actul adiţional nr. x din 01.02.2012 la contractul de credit, art. 1 lit.

c) din actul adiţional nr. x din 27.02.2013 la contractul de credit, fiind clauze abuzive, constatându-se nule absolut, si înlocuirea acestora cu o dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv daca este necesar; returnarea comisionului de acordare 2.688,50 CHF (2 % din valoarea totala a creditului) prevăzut de art. 5.1 lit.

b) din contractul de credit nr. x/29.01.2008, adică 11.047,85 RON la cursul de 4,1093 RON la momentul introducerii cererii; returnarea comisionului de administrare lunara prevăzut de art. 5.1 lit. c) (0,15%) din contractul de credit nr. x/29.01.2008, din luna 13 pana în 01.02.2012 si din 01.03.2013 până în prezent, având în vedere ca deşi este 0,15% din sold valoarea acestuia a rămas fixa însemnând 201,64 CHF, pentru 69 luni - 13.913,16 CHF adică 57.173,348 RON la cursul de 4,1093 RON la momentul introducerii cererii; returnarea tuturor sumelor de bani încasate prin clauzele abuzive în termen de 60 de zile de la rămânerea definitiva a sentinţei cu obligarea la plată a 10 euro pe zi de întârziere în cazul neîndeplinirii obligaţiilor, adică comisionul de acordare si comisionul de administrare - 16.601,66 CHF la cursul de 4,1093 RON la momentul introducerii cererii - 68.221,20 RON, plata dobânzii legale aferente debitului datorat, precum şi la plata cheltuielilor de judecata constând în onorariul avocatului si orice alte cheltuieli suplimentare ocazionate cu prezentul proces.

Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti prin sentinţa civilă nr. 4686 din 27.05.2016, a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă prin sentinţa civilă nr. 7625 din 05.12.2016, a admis excepţia necompetenţei sale materiale, invocată din oficiu raportat la precizările formulate de către reclamant; a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sector 6 Bucureşti; a constatat existenţa unui conflict negativ de competenţă între Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti şi Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi a dispus sesizarea Curţii de Apel Bucureşti în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă prin sentinţa civilă nr. 205 din 11.10.2017, a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta B. S.A., în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub nr. x/2016.

Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă prin sentinţa civilă nr. 4408 din04.12.2017, pronunţată în dosarul nr. x/2016, a respins ca neîntemeiate excepţiile inadmisibilităţii pentru lipsa coparticipării procesuale active, lipsa de interes şi a prescripţiei dreptului material la acţiune; a admis în parte cererea introductivă privind pe reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A.; a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor cuprinse în art. 5.1 lit. 6 şi 5.1. lit. c) privind comisionul de acordare şi comisionul de administrare; a dispus obligarea pârâtelor la restituirea sumelor percepute cu titlu de comision de acordare şi de administrare, de la data perceperii până la data restituirii şi a respins în rest cererea ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe pârâtă B. S.A. a declarat apel.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă prin decizia civilă nr. 413/2019 din 4 martie 2019, a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta pârâtă B. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 4408/04.12.2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimatul reclamant A..

Împotriva deciziei civile nr. 413/2019 din 4 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă pârâta B. S.A a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În susţinerea motivului de recurs invocat, recurenta-pârâtă a susţinut, în esenţă, că hotărârea atacată este nelegală întrucât este rezultatul încălcării şi aplicării greşite a prevederilor legale incidente în speţă, sub următoarele aspecte: art. 4 alin. (1), (2), (3), (5) şi (6) din Legea nr. 193/2000, în sensul că instanţa de apel în mod greşit a interpretat aceste dispoziţii legale, în ceea ce priveşte dovada caracterului negociat al contractului; iniţiativa profesionistului în negocierea contractului; îndeplinirea condiţiilor în vederea constatării caracterului abuziv al clauzelor contestate; sub aspectul aprecierii/evaluării caracterului abuziv al clauzelor contractuale şi art. 4 din Directiva nr. 93/13/CEE, sub aspectul aprecierii/evaluării caracterului abuziv al clauzelor contractuale.

În sinteză, recurenta-pârâtă a arătat că, în mod greşit, instanţa de apel a aplicat prevederile art. 4 alin. (2) si (3) din Legea nr. 193/2000, reţinând caracterul preformulat al contractului de credit; de asemenea, în mod greşit, a aplicat prevederile art. 4 alin. (5) si (6) din Legea nr. 193/2000, considerând că, deşi prevederile contractuale referitoare la comisionul de acordare şi administrare sunt exceptate de la controlul caracterului abuziv, acestea nu ar fi fost redactate în mod clar şi inteligibil.

Recurenta-pârâtă consideră că în mod greşit instanţa de apel a reţinut faptul că, prevederile cuprinse în art. 5.1. lit. c) din contract, privind comisionul de administrare, nu sunt clare, neechivoc exprimate - încălcarea prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea 193/2000, apreciind că toate clauzele contestate au fost exprimate în termeni clari, care au fost înţeleşi de intimat.

În opinia recurentei-pârâte instanţa de apel în mod greşit a reţinut faptul că, prevederile cuprinse în art. 5.1. lit. b) din contract, privind comisionul de acordare, nu sunt clare, neechivoc exprimate - încălcarea prevederilor art. 15 din Legea 190/1990 precum şi al art. 4 alin. (6) din Legea 193/2000, susţinând că textul de lege nu limitează natura comisioanelor percepute de Bancă.

În final, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea în întregime a hotărârii atacate şi, procedând la rejudecarea apelului, să se respingă în integralitate cererea de chemare în judecată formulată de intimatul-reclamant A. ca neîntemeiată; totodată, în temeiul art. 453 C. proc. civ., a solicitat obligarea intimatului-reclamant la plata cheltuielilor de judecata ocazionate de soluţionarea prezentului dosar.

Prin întâmpinarea depusă la dosar intimatul-reclamant A. a solicitat respingerea recursului.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul nu este admisibil.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 21 noiembrie 2019 potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ. s-a dispus comunicarea acestuia părţilor.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor la data de 27 noiembrie 2019.

Prin încheierea din data de 19 martie 2020 a fost admis în principiu recursul declarat de pârâta B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 413/2019 din 4 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă şi s-a constatat că judecata este suspendată de plin drept în temeiul dispoziţiilor art. 42 alin. (6) din Anexa nr. 1 a Decretului nr. 195/2020 privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României.

Cauza a fost repusă pe rol ca urmare a încetării efectelor Decretului nr. 195/2020 şi a Decretului nr. 240/2020 privind instituirea şi prelungirea stării de urgenţă pe teritoriul României.

Examinând recursul prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente în materie, Înalta Curte urmează să-l respingă pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Prin dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 legiuitorul instituie prezumţia că o clauză contractuală nu a fost negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv.

În cuprinsul alin. (3) al aceluiaşi articol există două precizări: aceea că negocierea anumitor aspecte ale contractului nu exclude aplicarea prevederilor legii pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidenţiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant, respectiv aceea că dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.

Din analiza coroborată a dispoziţiilor legale anterior evocate rezultă că, în materia protecţiei consumatorilor, clauzele standard preformulate sunt prezumate a nu fi negociate până la dovedirea contrariului de către profesionist, simpla semnare a contractului neavând aptitudinea să contrazică o atare prezumţie.

Obligaţia instituită de art. 5 din Legea nr. 193/2000 vizează remiterea de către profesionist, la cererea oricărei persoane interesate, a unui exemplar de pe contractul pe care îl propune, scopul acestei obligaţii fiind de a informa consumatorul cu privire la conţinutul contractului preformulat.

Or, simpla remitere către consumator a unui exemplar al contractului pe care îl propune profesionistul nu echivalează cu dovedirea caracterului negociat al clauzelor din contractul preformulat.

Aşadar, contrar susţinerilor recurentei-pârâte, instanţa de apel a reţinut corect că banca era obligată să facă dovada caracterului negociat al clauzelor contestate de reclamant.

Este mai presus de orice îndoială că ne aflăm în prezenţa unui contract de credit ce reprezintă pentru bancă un "produs", unul dintre "produsele" pe care aceasta le "comercializează" în exercitarea obiectului său de activitate.

Acest "produs" este unul cu un conţinut prestabilit (şi, nici nu ar putea fi altfel, pentru că nu se poate imagina că banca iniţiază de fiecare dată o procedură de elaborare, în acord cu fiecare client în parte, a câte unui contract distinct), aşa încât este în sarcina pârâtei să dovedească faptul că, cel puţin sub aspectul clauzelor defăimate ca fiind abuzive, acestea au fost negociate direct cu consumatorul.

Or, banca pârâtă nu a făcut dovada negocierii cu împrumutatul a clauzelor referitoare la comisionul de acordare şi administrare, iar simpla acceptare, prin semnătura pusă pe contract, a acestei clauze nefiind suficientă.

Înalta Curte reţine că, în speţă, în mod corect instanţele de fond au reţinut că nu s-a făcut dovada negocierii efective a clauzelor defăimate de reclamant ca fiind abuzive, sarcina probei revenind chiar recurentei-pârâtei, conform art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, care nu a putut indica în concret mijlocul de dovadă din care să reiasă neîndoielnic faptul au fost negociate clauzele reclamate.

Din perspectiva pretinsei încălcări a menţionatelor dispoziţii legale instanţa supremă constată că în mod corect instanţele de fond au reţinut că cele stipulate la art. 5.1 lit. b) şi art. 5.1 lit. c) din contractul dedus judecăţii, nu au fost negociate de părţile în litigiu, că modul de redactare a acestora nu este unul uşor inteligibil şi că sunt apte să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiilor acestora, în detrimentul intimatului-reclamant şi contrar cerinţelor bunei-credinţe.

Cu referire la condiţia "dezechilibrului" semnificativ ivit între prestaţiile părţilor, se reţine că, potrivit unei jurisprudenţe constante a C.J.U.E., Directiva 93/13 obligă statele membre să prevadă un mecanism care să asigure că orice clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale să poată fi controlată pentru aprecierea eventualului său caracter abuziv.

În acest cadru, instanţa naţională trebuie să stabilească, ţinând cont de criteriile prevăzute la art. 3 alin. (1) şi art. 5 din Directiva 93/13 dacă, având în vedere împrejurările proprii ale speţei, o astfel de clauză îndeplineşte criteriile bunei-credinţe, echilibrului şi transparenţei prevăzute de această Directivă (Invitel, C-472/10, RWE Vertrieb, C-92/11).

În speţă, dezechilibrul la care se referă legislaţia privind protecţia consumatorilor derivă din impunerea de către bancă a unui comision nenegociat, care nu se reflectă într-o contraprestaţie măsurabilă din partea creditorului, în beneficiul consumatorului.

În fine, sub aspectul condiţiei relei-credinţe a comerciantului, C.J.U.E. a reţinut, în cauza Constructora Principado S.A. (C 226/12) că, "pentru a şti dacă dezechilibrul este creat în contradicţie cu cerinţa de bună-credinţă este important să se verifice dacă vânzătorul sau furnizorul, acţionând în mod corect şi echitabil faţă de consumator, se putea aştepta în mod rezonabil ca acesta din urmă să accepte clauza în discuţie în urma unei negocieri individuale".

Or, raportat la circumstanţele concrete ale cauzei, Înalta Curte apreciază că nu existau premise ca banca pârâtă să considere că reclamantul ar fi acceptat, în urma unei negocieri efective, clauzele contractuale prin care s-a instituit un comision aferent unui serviciu care, în fapt, se prestează în interesul propriu al împrumutătorului.

Aceasta, în condiţiile în care verificările efectuate de bancă pentru acordarea împrumutului nu constituie un serviciu solicitat de clienţi, ci un serviciu pe care aceasta îl desfăşoară din oficiu, în scopul cercetării bonităţii clienţilor - concluziile verificărilor stând la baza deciziei proprii de încheiere sau nu a contractului.

Mai mult, dacă justificarea acestui comision o reprezintă acoperirea cheltuielilor aferente întocmirii documentaţiei de credit - astfel cum susţine pârâta recurentă - atunci valoarea lui trebuie să rămână aceeaşi pentru fiecare tip de "produs" din portofoliul de credite al băncii, neexistând nicio raţiune pentru care el să difere de la un contract la altul, exclusiv în funcţie de valoarea creditului acordat consumatorului.

Aceasta, întrucât se poate prezuma (iar pârâta nu a dovedit contrariul), că fiecare tip de credit presupune un număr specific de operaţiuni efectuate de funcţionarii băncii, precum şi antrenarea unor resurse echivalente, iar în atare situaţie, contraprestaţia băncii apare ca fiind aceeaşi, indiferent de valoarea împrumutului, în condiţiile în care contractul este unul preformulat, acordarea creditului presupunând efectuarea aceloraşi verificări, întocmirea aceleiaşi documentaţii şi, în general, urmarea aceloraşi paşi.

De altfel, nici chiar banca pârâtă nu a arătat presupusele motive care justifică stabilirea comisionului de acordare prin raportare la valoarea creditului (în procent de 2 % din împrumut) - limitându-se la a afirma că acesta a fost trecut în contract şi a fost acceptat în mod expres de reclamant.

O astfel de apărare, însă, nu este de natură să înlăture, de plano, caracterul abuziv al clauzei prin care acest comision a fost instituit, prin ipoteză, clauzele supuse analizei instanţelor judecătoreşti în condiţiile Legii nr. 193/2000 fiind acceptate de consumatori.

Ceea ce contează, în economia speţei, este împrejurarea că această clauză stabileşte în sarcina reclamantului o prestaţie care nu are un contraechivalent (sau, în cel mai bun caz, un contraechivalent măsurabil, potrivit unor criterii obiective), în contraprestaţia băncii.

Or, o atare împrejurare, coroborată cu caracterul prestabilit şi nenegociat al clauzei, determină un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului şi contrar bunei-credinţe.

În ceea ce priveşte comisionul de administrare nu pot fi reţinute criticile recurentei-pârâte, având în vedere că, în principiu, preţul total al creditului, care include şi costurile funcţionării serviciilor din cadrul băncii, trebuie să se regăsească în dobânda percepută. Perceperea separată a unui comision nu este interzisă, dar trebuie să corespundă unui serviciu oferit de către bancă care să poată fi identificat în contract, iar consumatorul trebuie să cunoască motivul pentru care i se percepe acel comision şi trebuie să aibă reprezentarea contraprestaţiei băncii pentru acel comision.

În condiţiile în care în contract nu s-a oferit nici o explicaţie pentru perceperea comisionului de administrare şi nu s-a prevăzut baza de calcul la care se aplică procentul de 0,15 %, corect a reţinut instanţa de apel că această clauză nu respectă exigenţele bunei-credinţe, că inserarea acestui comision vatămă interesele patrimoniale ale reclamantului şi că prin includerea acestui comision în contract s-a urmărit în realitate obţinerea unui avantaj disproporţionat faţă de prestaţia efectuată de intimata-pârâtă, stabilirea comisionului în discuţie reprezentând o modalitate de percepere a unei dobânzi mai mari decât cea menţionată cu acest titlu în contract în detrimentul reclamantului.

Comisioanele care, prin chiar denumirea lor, induc ideea unor servicii suplimentare prestate de către instituţia de credit, altele decât împrumutarea sumei de bani, intră sub incidenţa tezei a doua a art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 şi a art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE doar în ipoteza în care se invocă, în privinţa acestora, caracterul nejustificat al preţului faţă de serviciile prestate, respectiv proporţionalitatea dintre aceste servicii şi cuantumul comisionului perceput ca echivalent, iar instanţa de apel a făcut o analiză judicioasă din această perspectivă.

Având în vedere că recurenta-pârâtă nu a răsturnat prezumţia relativă instituită de art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, rezultă că instanţa de apel a reţinut în mod corect că este îndeplinită condiţia caracterului nenegociat al clauzelor contestate.

Pentru aceste considerente, constatând că în cauză nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă pârâta B. S.A.

PENTRU ACETE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 413/2019 din 4 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 septembrie 2020.