Validity of price-difference obligation for land re-evaluation under Law No. 10/2001 and limits of appeal devolutionary effect

Şedinţa publică din data de 17 septembrie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a Civila la data de 29.03.2016, sub nr. x/2016, reclamanta A. S.R.L, în contradictoriu cu pârâtul MUNICIPIUL CONSTANŢA, a solicitat instanţei să dispună: constatarea nulităţii absolute a contractului încheiat între reclamantă şi pârâtă, autentificat sub nr. x din 4 martie 2015 de Notar public B.; în subsidiar, anularea contractului încheiat între reclamantă şi pârâta, autentificat sub nr. x din 4 martie 2015 de notar public B.; repunerea părţilor în situaţia anterioară, prin obligarea pârâtei la restituirea către reclamantă a tuturor sumelor achitate în temeiul contractului până la data rămânerii definitive a hotărârii, precum şi a dobânzii legale aferente acestor sume, de la momentul efectuării plăţii, până la data restituirii efective, solicitând totodată, obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 219 din 20 iulie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă în dosarul nr. x/2016 a fost stabilită competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă prin sentinţa civilă nr. 2183 din 06.06.2017 pronunţată în dosarul nr. x/2016, a admis cererea, astfel cum a fost modificată şi precizată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul MUNICIPIUL CONSTANŢA prin PRIMAR; a constatat nulitatea absolută a contractului încheiat de părţi, autentificat sub nr. x/04.03.2015 de notarul public B.; a obligat pârâtul la restituirea către reclamanta a sumei de 1.833.695,03 RON, precum şi la plata dobânzii legale calculate de la data fiecărei plaţi şi până la data restituirii efective a sumelor achitate; a constatat inexistenţa dreptului de creanţă al pârâtului împotriva reclamantei, rezultând din contravaloarea unor diferenţe de valoare a terenului în suprafaţa de 53.728,9 m.p., în situaţia schimbării destinaţiei urbanistice a acestuia; a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 184.939,118 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată (taxa judiciara de timbru).

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel MUNICIPIUL CONSTANŢA, prin PRIMAR.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă prin decizia civilă nr. 1389A din 13 iunie 2018 a respins ca nefondat apelul formulat de apelantul-pârât MUNICIPIUL CONSTANŢA, prin PRIMAR, împotriva sentinţei civile nr. 2183/06.06.2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimata-reclamantă C. S.R.L. (fostă A. S.R.L.).

Împotriva acestei decizii pârâtul MUNICIPIUL CONSTANŢA, prin PRIMAR a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ.

In susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat, în esenţă, că decizia recurată este lovită de nulitate, având în vedere ca instanţa de apel a nesocotit regulile de procedură ce stau la baza oricărui proces civil.

Prin decizia recurată, instanţa de apel s-a raportat la dispoziţiile art. 477 alin. (1) precum şi la dispoziţiile art. 479 alin. (1) C. proc. civ., însă a aplicat în mod greşit principiul tantum devolutum quantum apellatum şi a încălcat dispoziţiile art. 22 C. proc. civ.

Recurentul arată că a criticat întreaga soluţie pronunţată de către Tribunalul Bucureşti vizând devoluţiunea totală a fondului cauzei, prin urmare, instanţa de apel, în virtutea rolului său activ, avea obligaţia de a repune în discuţia părţilor toate aspectele de fapt şi de drept invocate în fata primei instanţe, indiferent de argumentele susţinute prin cererea de apel, inclusiv cele prezentate prin intermediul notelor de şedinţă depuse la termenul de judecată din data de 23.05.2018.

Aceasta soluţie decurge în mod logic şi din dispoziţiile art. 476 alin. (2) C. proc. civ.. Aşadar, cât timp în cazul unei nemotivări a apelului instanţa de judecată are obligaţia de a soluţiona calea de atac prin raportare la toate aspectele de fapt şi de drept invocate în faţa primei instanţe, cu atât mai mult, în situaţia în care prin cererea de apel sunt prezentate motivele de fapt şi de drept, instanţa de apel poate analiza si argumentele invocate ulterior termenului de exercitare a apelului, care reprezintă, în realitate, aceleaşi argumente puse în discuţia părţilor şi în faţa primei instanţe.

Având în vedere aceste aspecte, decizia recurată este nelegală, cât timp Curtea de Apel Bucureşti nu a analizat cauza sub toate aspecte sale, care au un rol determinant în raportul juridic litigios, astfel că solicită să se constate incidenţa motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Recurentul invocă şi incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi susţine că instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile contractului autentificat sub nr. x/04.03.2015, ale art. 9 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, ale Declaraţiei autentificate sub nr. x/17.02.2015, ale adresei nr. x/25.02.2015 şi ale Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x.

Recurentul susţine că prin decizia recurată, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut în mod nelegal, că obligaţia asumată de antecesoarea reclamantei, de a plăti eventuale diferenţe de preţ, în cazul în care va dori modificarea destinaţiei terenului şi va primi acceptul pârâtului, apare inserată doar în adresa emisă de aceasta şi înregistrată la pârât sub nr. x/17.10.2003, fără a se face referire la o valoare determinată sau măcar determinabilă conform anumitor criterii.

În ciuda afirmaţiilor instanţei de apel, diferenţa de valoare a terenului, deşi nu era determinată la data emiterii Dispoziţiei de restituire ori prin adresa înregistrată sub nr. x/17.10.2003, aceasta valoare era determinabilă, urmând a fi stabilită prin raportare la suprafaţa de 2.431 mp a terenului şi la valoarea actualizată a terenului/mp stabilită printr-un raport de evaluare.

Recurentul solicită să se observe că, în mod nelegal, a reţinut instanţa de apel că obligaţia de plată nu îi este opozabilă intimatei-reclamante, având în vedere că aceasta obligaţie nu este intuitu personae, ci reprezintă o sarcina care grevează bunul.

La momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x intimata-reclamanta a preluat, odată cu toate drepturile asupra terenului în suprafaţă de 52.455,81 mp, şi toate obligaţiile aflate în sarcina autoarei sale (respectiv D. S.A.) cu privire la acest teren.

În mod eronat a reţinut instanţa de apel că intimata-reclamantă nu a avut cunoştinţă de acordul exprimat de autoarea sa prin Adresa nr. x din data de 17.10.2003, cât timp în preambulul Dispoziţiei nr. 2992 (prin care a fost reconstituit dreptul de proprietate) este menţionat faptul că aceasta este emisa în baza Adresei nr. x din data de 17.10.2003, iar Dispoziţia nr. 2992 reprezintă chiar titlul de proprietate al autoarei intimatei-reclamante, fiind prezentată acesteia din urmă chiar la încheierea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x.

Mai mult, începând cu anul 2005 (moment la care intimata-reclamanta a dobândit de la D. S.A. dreptul de proprietate asupra terenului), intimata-reclamantă nu a contestat obligaţia sa de plată a diferenţei de preţ rezultând din reevaluarea terenului, ba chiar a emis o serie de înscrisuri prin care si-a manifestat explicit acordul de voinţă cu privire la aducerea la îndeplinire a acestei obligaţii.

Faptul ca prin contractul autentificat sub nr. x/04.03.2015 intimata-reclamantă a menţionat că îşi rezervă dreptul de a contesta existenţa obligaţiei de a achita către Primăria Municipiului Constanta diferenţele de evaluare cât şi cuantumul sumelor stabilite prin rapoartele de evaluare, nu are puterea juridică de a invalida orice efect al acordului exprimat prin Adresa nr. x din data de 17.10.2003 ori prin celelalte înscrisuri ulterioare ce emana de la însăşi intimata-reclamantă în mod direct.

Prin prezentul demers, intimata-reclamantă nu încearcă decât să îşi revoce propriul acord exprimat prin adresa nr. x/25.02.2015, cu ocazia căruia intimata-reclamantă i-a comunicat angajamentul acesteia de a achita diferenţa de evaluare a terenului şi a solicitat convocarea Comisiei de vânzări în vederea negocierii diferenţei de preţ rezultate din reevaluarea terenului. Instanţa a reţinut în mod greşit lipsa unei contraprestaţii, aceasta constând, în speţa, în posibilitatea de a acorda proprietarului dreptul de a construi imobil cu destinaţia comercială pe un teren a cărui valoare a fost stabilită pentru o destinaţie necomercială, nu constituie veritabile critici aduse hotărârii.

Contrar acestor reţineri, recurentul arată că a prezentat argumente care sa dovedească tocmai netemeinicia considerentelor Tribunalului Bucureşti, care sprijină soluţia din dispozitivul hotărârii judecătoreşti. Prima instanţă, în mod greşit a calificat actul juridic a cărui anulare este solicitată ca fiind un contract sinalagmatic.

Acest înscris reprezintă în realitate o sumarizare a procedurii de achitare de către intimata-reclamantă a diferenţei de preţ rezultând din reevaluarea terenului, astfel cum a fost stabilită prin Procesul-verbal de negociere nr. x/27.02.2015. Prin urmare, nu există o contraprestaţie (constând in eliberarea autorizaţiei de construire) a recurentului pentru executarea obligaţiei de plată a intimatei-reclamantei, iar obligaţia intimatei-pârâte nu poate fi calificată nici drept o liberalitate.

În contractul autentificat sub nr. x/04.03.2015, nu este stipulată nicio contraprestaţie din partea recurentului pentru ca instanţa de apel să ajungă la o astfel de concluzie si nici măcar nu se face vreo referire la o autorizaţie de construire - actul juridic se limitează doar la reglementarea modalităţii de plată a diferenţei de preţ la care intimata-reclamantă s-a angajat prin înscrisuri emise anterior încheierii Contractului autentificat sub nr. x/04.03.2015, respectiv Adresa nr. x din data de 17.10.2003, precum si toate înscrisurile ulterioare ce emană chiar de la intimata-reclamantă.

Simplul fapt că autorizaţia de construire nr. 357 a fost emisă în aceeaşi zi în care a fost încheiat contractul autentificat sub nr. x/04.05.2015 nu dovedeşte că există o legătură de interdependenţă între aceste două înscrisuri, pentru a se considera ca autorizaţia de construire nr. 357 reprezintă de fapt contraprestaţia asumată de subscrisul prin actul juridic a cărui nulitate este solicitată.

Autorizaţia de construire a fost emisă în temeiul Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, iar Contractul autentificat sub nr. x/04.05.2015, după cum am precizat anterior, reprezintă doar un înscris prin care este sumarizată modalitatea de executare a obligaţiei intimatei-reclamante asumate anterior prin Adresa nr. x din data de 17.10.2003.

Diferenţa de preţ nu a fost stabilită ca o condiţie pentru eliberarea autorizaţiei de construire, respectiv drept o contraprestaţie din partea recurentului, ci a fost asumată drept sarcină care afectează bunul în cauză, încă de la momentul restituirii terenului, în baza Legii nr. 10/2001.

Aşadar, intimata-reclamantă şi-a asumat în mod expres obligaţia de a plăti diferenţa de preţ rezultată din reevaluarea terenului, astfel că demersul acesteia prin care solicita anularea Contractului autentificat sub nr. x/04.03.2015 este efectuat cu vădita rea-credinţă.

Pentru aceste motive, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi pe cale de consecinţă, admiterea apelului astfel cum a fost formulat, schimbarea în tot a sentinţei instanţei de fond cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului ca nefondat cu consecinţa menţinerii hotărârii ca legală.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul nu este admisibil.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 21 noiembrie 2019 potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ. s-a dispus comunicarea acestuia părţilor.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor la data de 26 noiembrie 2019.

Prin încheierea din data de 19 martie 2020 a fost admis în principiu recursul declarat pârâtul MUNICIPIUL CONSTANŢA - PRIN PRIMAR împotriva deciziei civile nr. 1389/A din 13 iunie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă şi s-a constatat că judecata este suspendată de plin drept în temeiul dispoziţiilor art. 42 alin. (6) din Anexa nr. 1 a Decretului nr. 195/2020 privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României.

Examinând recursul prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente în materie, Înalta Curte urmează să-l respingă pentru următoarele considerente:

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel ar fi încălcat principiul aflării adevărului ceea ce reprezintă o încălcare a dispoziţiilor art. 22 alin. (2) C. proc. civ. şi prin limitarea devoluţiunii apelului a fost încălcat principiul tantum devolutum quantum apellatum.

Criticile vor fi înlăturate.

Înalta Curte, subliniază faptul că apelul este o cale de atac ordinară, cu caracter devolutiv, iar limitele devoluţiunii sunt imperativ stabilite prin dispoziţiile art. 479 alin. (1) C. proc. civ., în sensul că:"(1) Instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă. Motivele de ordine publică pot fi invocate şi din oficiu".

Din interpretarea logică şi sistematică a normei procedurale enunţate, ţinând seama şi de principiul disponibilităţii care guvernează procesul civil în toate etapele procedurale pe care acesta le parcurge, se desprinde concluzia că instanţa de apel, ca instanţă de control judiciar, este ţinută să analizeze criticile pe care partea apelantă a înţeles să le formuleze la adresa sentinţei apelate prin cererea de apel, fără a putea realiza o analiză a chestiunilor care nu au fost cuprinse în cererea de apel şi nici nu poate efectua o judecată a fondului cauzei în aceleaşi coordonate ca şi prima instanţă.

Nu poate fi susţinută cu temei critica potrivit căreia instanţa de apel ar fi încălcat principiul aflării adevărului prevăzut de art. 22 C. proc. civ., prin presupusa nerepunere în discuţie a tuturor aspectelor de fapt şi de drept invocate în faţa primei instanţe, întrucât, aşa cum s-a menţionat anterior, instanţa de apel este ţinută să examineze apelul în limitele devoluţiunii fixate prin efectul introducerii cererii de apel, respectând dispoziţiile art. 477 şi art. 478 Cod procedură civilă.

Faptul că instanţa de apel nu a supus analizei criticile prezentate de către apelant prin notele scrise depuse în şedinţa din 23.05.2018, nu poate fi interpretat ca o încălcarea a dispoziţiilor art. 22 C. proc. civ. privind rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, având în vedere că motivele invocate în notele scrise au fost depuse peste termenul legal al investirii instanţei cu cererea de apel.

Totodată, este de reţinut că prin aplicarea regulii "tantum devolutum quantum apellatum" efectul devolutiv nu vizează cu necesitate toate probele de fapt şi de drept care s-au pus înaintea primei instanţe, ci numai acelea care sunt criticate expres sau implicit de apelant. Prin urmare, efectul devolutiv poate fi limitat prin voinţa apelantului, care poate relua pretenţiile sale din primă instanţă în totalitate sau numai parţial.

Apelul este o cale de atac devolutivă, dar aceasta nu presupune reanalizarea de către instanţa de apel a tuturor problemelor de fapt şi de drept care s-au ridicat în faţa primei instanţe, ci numai a acelora care sunt criticate de către apelant, conform adagiului "tantum devolutum, quantum apellatum".

Astfel fiind, se constată că soluţia instanţei de prim control judiciar este corectă, întrucât reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale pertinente în raport cu situaţia de fapt rezultată din probele administrate în cauză, neexistând o încălcare a normelor procedurale privind limitele devoluţiunii apelului.

Prin invocarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile contractului autentificat sub nr. x/04.03.2015, ale art. 9 din Legea 10/2001, ale declaraţiei autentificate sub nr. x/17.02.2015, ale adresei nr. x/25.02.2015 şi ale contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x.

În susţinerea acestor critici recurenta-pârâtă a redat fragmente din decizia recurată cu referire la determinarea valorii terenului prin raportare la raportul de evaluare, la opozabilitatea plăţii, la presupusul acordul exprimat de reclamantă prin adresa din 17.10.2003, la nereţinerea de către instanţă a criticilor privind lipsa unei contraprestaţii, precum şi la aspecte ale situaţiei de fapt privind autorizaţia de construire nr. 357.

Or, aceste susţineri nu se circumscriu niciunui caz de casare şi nu reprezintă chestiuni de nelegalitate care să poată fi analizate ca atare de instanţa de recurs, întrucât pentru a motiva recursul în sensul motivului invocat este necesară raportarea criticilor formulate la conţinutul deciziei obiect al căii extraordinare de atac, cu indicarea modalităţii în care instanţa de judecată nu s-a conformat dispoziţiilor legale incidente.

Nu poate fi reţinută nici încălcarea dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora imobilele preluate abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire şi libere de orice sarcini.

Din perspectiva menţionatelor dispoziţii instanţa de apel a reţinut în mod corect că, obligaţia de plată a unor diferenţe de evaluare, aşa cum a fost asumată de D. S.R.L. prin adresa nr. x/17.10.2003, nu apare menţionată ca sarcină ce afectează dreptul de proprietate asupra terenului în dispoziţia de restituire şi în cartea funciară şi nici în contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/31.05.2005, nefiindu-i prin urmare opozabilă reclamantei.

Astfel, se constată că recurenta-pârâtă prin invocarea unor pretinse încălcări ale normelor de drept material, ca de altfel întreaga argumentare a recursului, tinde la o reanaliză a probatoriului administrat, respectiv a contractului autentificat sub nr. x/04.05.2015, a adresei nr. x din 17.10.2003, a situaţiei de fapt şi implicit la o soluţionare pe fond a cauzei, omiţând faptul că se află în etapa procesuală a recursului în care se analizează doar aspectele de nelegalitate şi nu cele de netemeinicie.

Faţă de cele anterior expuse, Înalta Curte constată că instanţa de apel a apreciat corect asupra normelor legale incidente şi a făcut o corectă aplicare a acestora la situaţia de fapt stabilită şi că motivele de nelegalitate au fost invocate cu scopul de a repune în discuţie probele şi de a solicita instanţei de recurs să reconsidere concludenta lor în ceea ce priveşte fondul cauzei, aspect ce nu este permis în această etapă procesuală.

Pentru aceste considerente Înalta Cure, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul MUNICIPIUL CONSTANŢA - PRIN PRIMAR împotriva deciziei civile nr. 1389/A din 13 iunie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 septembrie 2020.