Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 1593/2020 AI generated

Construction contract invoice claim: failure of reinstatement due to late filing and subordinated auxiliary intervention contradicting principal party's factual allegations

Case Number Decizia nr. 1593/2020
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Dismissed
Court Costs Borne by appellant

Legislator summary

AI generated

The Supreme Court of Romania dismissed the appeals of the claimant (a company in bankruptcy) and its auxiliary intervener, upholding the lower courts' decision that rejected the claim for payment of approximately 7.1 million RON plus penalties on the grounds of prescribed and late-filed actions. The dispute centered on a construction contract where the claimant, represented by a judicial administrator, filed suit after the three-year statute of limitations had expired, alleging that they only discovered the underlying invoice and contract in mid-2016 due to access restrictions during bankruptcy proceedings, and requesting a reinstatement into the limitation period. The Court held that the reinstatement request was inadmissibly late because the claimant’s own initial pleading admitted knowledge of the debt and the start of the limitation period (from the invoice due date in December 2012) occurred sufficiently early to trigger the deadline, and the auxiliary intervention was invalid as it contradicted the principal party's stated facts and violated the principle of admissibility (*ultra petita*). The decisive legal basis included Articles 2522 and 2524 of the Civil Code (statute of limitations and reinstatement), Article 9(2) and Article 67(2) of the Civil Procedure Code (limits of the case and subordinated position of auxiliary intervenors), and Article 488 of the Civil Procedure Code, which rejected the appeals for failing to demonstrate specific legal irregularities rather than mere factual disagreement.

Legislator headnote

AI generated

art. 61 alin. (3) C. proc. civ, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 2522 C. civ, Art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ, art. 9 alin. (2) C. proc. civ, art. 22 alin. (6) C. proc. civ; Construction contract invoice claim: failure of reinstatement due to late filing and subordinated auxiliary intervention contradicting principal party's factual allegations: The dispute centered on a construction contract where the claimant, represented by a judicial administrator, filed suit after the three-year statute of limitations had expired, alleging that they only discovered the underlying invoice and contract in mid-2016 due to access restrictions during bankruptcy proceedings, and requesting a reinstatement into the limitation period. The Court held that the reinstatement request was inadmissibly late because the claimant’s own initial pleading admitted knowledge of the debt and the start of the limitation period (from the invoice due date in December 2012) occurred sufficiently early to trigger the deadline, and the auxiliary intervention was invalid as it contradicted the principal party's stated facts and violated the principle of admissibility (*ultra petita*). The decisive legal basis included Articles 2522 and 2524 of the Civil Code (statute of limitations and reinstatement), Article 9(2) and Article 67(2) of the Civil Procedure Code (limits of the case and subordinated position of auxiliary intervenors), and Article 488 of the Civil Procedure Code, which rejected the appeals for failing to demonstrate specific legal irregularities rather than mere factual disagreement.

Keywords

AI generated
construction contract statute of limitations late filing filing of a claim bankruptcy proceedings Civil Procedure Code

Cited Legislation

AI generated
AI generated

Key legal questions extracted by Legislator

AI generated
art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

Basis for ordering the appellants to pay court costs to the respondent.

art. 455 C. proc. civ.

Procedural basis for determining the distribution and settlement of court costs between the parties.

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Şedinţa publică din data de 17 septembrie 2020

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

A. Obiectul cererii introductive

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov, secţia Civilă, la data de 9 noiembrie 2016, sub nr. x/2016, reclamanta S.C. A. CONSTRUCT S.R.L. - prin administrator judiciar C., în contradictoriu cu pârâta S.C. D., a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună: admiterea cererii de repunere în termenul de prescripţie; obligaţia pârâtei la plata sumei de 7.100.000 RON plus TVA aferentă facturii seria x nr. x din 19 noiembrie 2012, reprezentând 10% din contravaloarea totală a lucrărilor executate şi a materialelor livrate de către reclamantă în calitatea acesteia de antreprenor în baza contractului de antrepriză generală din 6 mai 2011, precum şi a penalităţilor de întârziere până la plata efectivă, calculate până la data introducerii acţiunii ca fiind în cuantum de 23.524.288 RON; cu cheltuieli de judecată.

2. Reclamanta a menţionat că la data de 28 iunie 2013, în baza rezoluţiei nr. 81472 din 17 iunie 2016 şi-a schimbat denumirea din S.C. E. S.A. în S.C. A. CONSTRCT S.R.L.. Prin sentinţa civilă nr. 6125 din 18 iunie 2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a civilă, s-a dispus deschiderea procedurii generale a insolvenţei împotriva sa, iar prin încheierea de şedinţă din 24 iunie 2014 instanţa a dispus înlocuirea din oficiu a administratorului judiciar G..

3. Prin întâmpinarea depusă, pârâta D. a solicitat admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi, pe fond, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată, cu obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

B. Hotărârea primei instanţe.

4. Prin sentinţa civilă nr. 1704 din 9 iunie 2017 Tribunalul Ilfov, secţia Civilă, a admis excepţia tardivităţii cererii de repunere în termenul de prescripţie, invocată de către pârâtă.

A respins cererea de repunere în termenul de prescripţie, ca tardivă.

A admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de către pârâtă.

A respins cererea de chemare în judecată, ca prescrisă.

C. Calea de atac împotriva hotărârii primei instanţe.

5. Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta S.C. A. CONSTRUCT S.R.L. (fostă S.C. E.), solicitând admiterea apelului şi schimbarea sentinţei în sensul respingerii excepţiei tardivităţii formulării cererii de repunere în termenul de prescripţie şi repunerea reclamantei în termenul de prescripţie, precum şi admiterea cererii de chemare în judecată.

6. Apelanta-reclamantă a susţinut că a fost incorect stabilită situaţia de fapt în legătură cu posibilitatea formulării cererii de chemare în judecată şi aceasta a condus la o apreciere greşită asupra cererii de repunere în termen.

7. De asemenea, a susţinut apelanta-reclamantă, au fost incorect interpretate şi aplicate dispoziţiile legale incidente.

8. La data de 9 octombrie 2018 a fost formulată cerere de intervenţie accesorie în sprijinul apelantei reclamante, de către H. S.A., prin care s-a solicitat admiterea apelului şi admiterea cererii de chemare în judecată, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de fond.

9. La termenul de judecată din 11 decembrie 2018 instanţa a încuviinţat în principiu cererea de intervenţie.

10. Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului, ca neîntemeiat, precum şi respingerea cererii de intervenţie.

D. Hotărârea instanţei de apel.

11. Prin decizia civilă nr. 220/A din 5 februarie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins apelul declarat de reclamanta S.C. A. CONSTRUCT S.R.L. - prin lichidator judiciar CII I., ca nefondat.

A respins cererea de intervenţie formulată de către H. S.A., ca nefondată.

A obligat apelanta-reclamantă şi intervenienta să plătească intimatei-pârâte câte 8032,50 RON, cheltuieli de judecată.

12. Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că instanţa de fond, contrar celor susţinute de către apelanta-reclamantă, a stabilit corect situaţia de fapt, valorificând chiar susţinerile reclamantei din cererea de chemare în judecată, susţineri care s-au coroborat cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei în dovedirea cererii.

13. În concret, în speţă, a reţinut instanţa de apel, reclamanta este cea care a arătat în cuprinsul cererii de chemare în judecată că în cauză termenul de prescripţie a început să curgă de la data ajungerii la scadenţă a facturii nr. x din 19 noiembrie 2012, respectiv, de la data de 19 noiembrie 2012.

14. Tot reclamanta a arătat că accesul la documentele contabile, ca urmare a predării acestora către organele de cercetare penală, a fost obţinut la data de 20 iulie 2016, iar în urma analizei corespondenţei electronice a luat cunoştinţă de existenţa contractului de antrepriză şi a facturii emisă la 19 noiembrie 2012, la data de 21 iulie 2016, în acest sens existând menţiune pe factura a cărei contravaloare se solicită.

15. În raport de cele arătate, împrejurarea că exemplarul original al facturii a fost remis reprezentantului legal al reclamantei, abia la 21 octombrie 2016 (odată cu predarea arhivei de la societatea J. SRL), este lipsit de relevanţă pentru repunerea în termenul de prescripţie.

16. În ceea ce priveşte cererea de intervenţie accesorie în sprijinul apelantei-reclamante, formulată de H., în raport de respingerea apelului, aceasta va fi respinsă ca atare, a considerat instanţa de apel.

17. Totodată, instanţa de apel a arătat că au fost avute în vedere susţinerile din cererea de intervenţie care au sprijinit poziţia apelantei-reclamante, fără a fi analizate susţinerile prin care intervenienta a susţinut o poziţie diferită de cea afirmată de către reclamantă prin cererea de chemare în judecată, ceea ce contravine dispoziţiilor art. 61 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora terţul intervenient are o poziţie subordonată faţă de partea pentru care a intervenit.

18. Apelanta şi intervenienta au fost obligate la plata cheltuielilor de judecată către intimata-pârâtă, în raport de respingerea apelului şi a cererii de intervenţie, ca nefondate.

E. Calea de atac împotriva hotărârii instanţei de apel.

19. Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta A. CONSTRUCT S.R.L. (fostă E.) - în faliment, prin lichidator judiciar I., pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ. şi intervenienta accesorie H. S.A., pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

20. Prin recursul său, recurenta-reclamantă a susţinut că hotărârea instanţei de apel este nelegală pentru că ea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, în sensul că a fost incorect calificată şi absolutizată nepermis trimiterea din cuprinsul cererii introductive de instanţă referitoare la momentul la care partea a avut cunoştinţă de existenţa facturii care constituie temeiul pretenţiilor; au fost complet ignorate aspectele specifice care configurează soluţia de fapt în legătură cu posibilitatea formulării cererii de chemare în judecată, aceasta a condus la o apreciere greşită asupra cererii de repunere în termen.

21. Hotărârea este nelegală, a mai susţinut recurenta-reclamantă, pentru că au fost încălcate regulile de procedură care impun verificarea stabilirii situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă în condiţiile impuse de limitele apelului (art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 C. proc. civ.).

Astfel, arată recurenta-reclamantă, scadenţa facturii în temeiul căreia a fost solicitată suma de bani nu a făcut obiect de analiză, iar data la care scadenţa a fost considerată ca intervenită a fost cea la care s-a făcut trimitere în cererea de chemare în judecată, prin preluarea datelor menţionate ca atare.

Susţine recurenta-reclamantă că în mod greşit a procedat instanţa de apel atunci când nu a examinat cuprinsul cererii de intervenţie în care se demonstra că factura în litigiu nu era scadentă la data de 19 noiembrie 2012, în condiţiile art. 5 din actul adiţional nr. x la contractul încheiat între părţi.

22. În fine, hotărârea este nelegală, susţine recurenta-reclamantă, pentru că au fost incorect interpretate şi aplicate dispoziţiile legale incidente atât în ceea ce priveşte soluţia referitoare la cererea apelantei reclamante, cât şi în ceea ce priveşte statornicirea referitoare la cuantumul cheltuielilor de judecată solicitate cu titlu de onorariu de avocat. (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.).

În acest sens, arată recurenta-reclamantă, ambele instanţe de fond au ignorat deliberat natura instituţiei repunerii în termen, care este un beneficiu acordat de lege (art. 2522 C. civ.) titularului dreptului la acţiune care, din motive temeinice, nu a putut formula acţiunea în justiţie înlăuntrul termenului de prescripţie.

23. Recurenta-reclamantă a solicitat cenzurarea cheltuielilor pretinse de către intimată cu titlu de onorariu de avocat, în raport de gradul de complexitate care nu este ridicat şi de activitatea depusă de către avocat.

24. Recurenta-intervenientă, H. S.A. a criticat hotărârea instanţei de apel prin prisma obligării sale la plata cheltuielilor de judecată, susţinând atât caracterul excesiv al cheltuielilor de judecată pretinse de către intimata-pârâtă, cât şi faptul că nu putea să fie obligată la plata cheltuielilor de judecată întrucât prin cererea de intervenţie nu a pretins un drept propriu, iar intimata nu a dovedit efectuarea unor cheltuieli exclusive pentru combaterea cererii de intervenţie accesorie.

Nu în ultimul rând, nu există egalitate în ceea ce priveşte existenţa şi întinderea culpei între parte şi acela care intervine în interesul părţii.

25. Recurenta intervenientă a reiterat cele arătate prin cererea de intervenţie cu privire la faptul că obligaţia de plată a facturii în litigiu nu este scadentă, fiind condiţionată de îndeplinirea unor obligaţii stipulate în art. 5 din actul adiţional nr. x din 14 septembrie 2012 la contractul de antrepriză. Potrivit dispoziţiilor acestei clauze contractuale, părţile au înţeles, în scopul remedierii anumitor deficienţe apărute în derularea contractului de antrepriză generală, să condiţioneze achitarea tranşei 20 din preţ de îndeplinirea de către A. a unor obligaţii exprese. După îndeplinirea acestor obligaţii urma a se emite factura şi a se achita în 30 de zile de la primirea acesteia.

Indiferent de data scadenţei menţionată de emitent pe factură, a susţinut intervenienta-recurentă H., instanţa trebuia să analizeze şi să coreleze toate dispoziţiile contractuale incidente.

Consideră recurenta-intervenientă că A. şi-a îndeplinit obligaţia contractuală faţă de intimata D., prin echivalent, respectiv prin reţinerea de către D., din tranşa 20 a sumei reprezentând 5% din valoarea contractului, astfel încât s-a făcut dovada culpei contractuale a D., respectiv a exigibilităţii tranşei 20 din contract.

F. Apărările intimatei-pârâte.

26. D. a depus întâmpinare, solicitând respingerea ambelor cereri de recurs, ca neîntemeiate, cu obligarea recurentelor la plata cheltuielilor de judecată.

G. Considerentele instanţei de recurs.

27. Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile şi apărările formulate, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate pentru considerentele ce succed.

28. Recursul declarat de către reclamanta A. CONSTRUCT S.R.L. (fostă E.) - în faliment - critică hotărârea instanţei de apel prin prisma motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

29. Art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. sancţionează hotărârea dată de instanţă cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Aşadar, art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. sancţionează orice pretinsă încălcare a unei reguli de procedură, orice neregularitate procedurală săvârşită de către instanţele de fond.

Critica recurentei-reclamante întemeiată pe acest temei vizează faptul că instanţa de apel a apreciat scadenţa facturii a cărei contravaloare se solicită prin cererea de chemare în judecată ca fiind data de 19 decembrie 2012, respectiv data indicată de către reclamanta-recurentă în cuprinsul cererii de chemare în judecată (pg. 4 doar Tribunalul Ilfov), fără a efectua o analiză efectivă a scadenţei facturii prin prisma probelor administrate şi a susţinerilor intervenientei H., toate acestea conducând la greşita soluţionare a cererii de repunere în termenul de prescripţie.

Înalta Curte constată că prin cererea de chemare în judecată recurenta-reclamantă a solicitat repunerea în termenul de prescripţie şi obligarea pârâtei-intimate la plata contravalorii facturii seria x nr. x din 19 noiembrie 2012 şi penalităţi de întârziere până la data plăţii efective.

În motivarea acţiunii reclamanta-recurentă a susţinut că:

"În speţă termenul de prescripţie a început să curgă de la data ajungerii la scadenţă a facturii nr. x din 19 noiembrie 2012, respectiv de la data de 19 decembrie 2012 (…)" (fila x, parag. 3, dos. Tribunalul Ilfov).

A mai susţinut reclamanta-recurentă în motivarea cererii de chemare în judecată că:

"Astfel cum am arătat anterior, creanţa subscrisei reprezentată de contravaloarea facturii seria x nr. x din 19 noiembrie 2012 a devenit exigibilă la data de 19 decembrie 2012 (…). Pe cale de consecinţă neexecutarea de către pârâtă a obligaţiilor de plată a facturii la timp are ca efect naşterea obligaţiilor acesteia de a acoperi prejudiciul astfel cauzat subscrisei, a cărui valoare se determină prin aplicarea dobânzii penalizatoare convenită de părţi". (dos. Tribunalul Ilfov).

Pe acest temei, în conformitate cu art. 5.7 din contractul de antrepriză, reclamanta-recurentă a calculat penalităţi de 0,2% pe zi din valoarea facturii, pentru întârzierea plăţii cu mai mult de 30 de zile de la scadenţă, calculând numărul zilelor de întârziere pentru perioada 19 decembrie 2012 - 17 august 2016, de 1336 zile, iar valoarea penalităţilor de întârziere, "calculată conform art. 5.7 din contract este de 23.524.288 RON" (dosar Tribunalul Ilfov).

Înalta Curte constată că atât tribunalul, cât şi instanţa de apel, ca instanţă de prim control judiciar, s-au pronunţat în limitele investirii efectuate de către reclamantă prin cererea introductivă de instanţă.

Potrivit dispoziţiilor art. 9 alin. (2) C. proc. civ., obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor.

Corelativ principiului disponibilităţii, instanţei de judecată îi corespunde obligaţia de a nu se pronunţa nici minus, nici plus sau ultra petita. (art. 22 alin. (6) C. proc. civ.)

În conformitate cu reglementările legale menţionate instanţa de apel nu putea să stabilească o altă scadenţă a facturii a cărei contravaloare se solicita la plată, decât cea expres indicată de către reclamantă prin cererea de chemare în judecată şi în jurul căreia reclamanta a construit toată argumentaţia în susţinerea pretenţiilor sale la plata contravalorii facturii seria x nr. x din 19 noiembrie 2012 şi a penalităţilor de întârziere aferente întârzierii de 1336 de zile calculate de la data scadenţei facturii, x decembrie 2012, în baza clauzei penale inserate prin art. 5.7 din contractul de antrepriză.

În raport de această dată a scadenţei facturii, x decembrie 2012, reclamanta-recurentă a formulat, de altfel, şi cererea de repunere în termenul de prescripţie, întrucât termenul de prescripţie s-a împlinit la data de 19 decembrie 2015 (termenul general, de trei ani, prevăzut de art. 2517 C. civ.), începând să curgă de la data la care obligaţia de plată a devenit exigibilă, conform art. 2524 alin. (1) C. civ.

În acest context, al împlinirii termenului de prescripţie extinctivă a dreptului material la acţiune, reclamanta-recurentă a formulat odată cu cererea de chemare în judecată şi cerere de repunere în termenul de prescripţie, cererea de chemare în judecată fiind înregistrată la data de 9 noiembrie 2016.

Rezultă că, în speţă a fost respectat principiul disponibilităţii, cererea de chemare în judecată fiind analizată de către instanţele de fond şi apel prin prisma motivării sale în fapt şi în drept de către reclamanta-recurentă.

Cât priveşte critica reclamantei-recurente în sensul că instanţa de apel nu a ţinut seama de susţinerile intervenientei H. privitoare la scadenţa facturii, cum că factura nu ar fi fost scadentă la 19 decembrie 2012, această critică este nefondată.

Aşa după cum, în mod corect a arătat instanţa de apel, susţinerile intervenientei H. schimbau limitele învestirii instanţei, astfel cum au fost stabilite de către reclamantă prin cererea de chemare în judecată, contrazicând cele afirmate şi susţinute de către reclamantă în legătură cu scadenţa facturii, de 19 decembrie 2012, şi făcând afirmaţii şi susţineri proprii în sensul neexigibilităţii creanţei pretinse de către reclamantă, întrucât factura, a cărei contravaloare era pretinsă la plată de către reclamantă, nu ar fi fost scadentă.

Or, potrivit dispoziţiilor art. 67 alin. (2) C. proc. civ., în mod corect invocate de către instanţa de apel, intervenientul accesoriu poate să săvârşească numai actele de procedură care nu contravin interesului părţii în favoarea căreia a intervenit, dată fiind poziţia subordonată a intervenientului faţă de partea în favoarea căreia intervine.

Aceasta înseamnă că intervenţia accesorie are natura juridică a unei simple apărări care sprijină apărarea/susţinerile părţii în favoarea căreia intervine, soarta intervenientei depinzând de cererea principală, fără a putea să schimbe sau să modifice obiectul litigiului, împrejurările de fapt şi de drept stabilite de către reclamantă prin cererea de chemare în judecată.

În consecinţă, Înalta Curte apreciază că, în cauză, instanţa de apel a dat preemţiune principiului disponibilităţii şi a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale incidente în materia intervenţiei accesorii, nefiind regăsite motive de nelegalitate care să atragă aplicarea dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

30. Motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. care sancţionează neîndeplinirea obligaţiei legale de motivare a hotărârii judecătoreşti este nefondat.

Înalta Curte reţine că instanţa de apel, ca instanţă de prim control judiciar, a analizat, prin prisma probatoriilor administrate în cauză, corecta stabilire de către instanţa de fond a situaţiei de fapt şi corecta aplicare a dispoziţiilor legale incidente la această situaţie de fapt, arătând în cadrul deciziei pronunţate motivele de fapt şi de drept pentru care au fost înlăturate susţinerile reclamantei din cadrul apelului.

Înalta Curte apreciază că motivarea hotărârii de către instanţa de apel corespunde imperativelor logicii, motivele invocate în hotărâre fiind în măsură să ofere părţilor şi instanţei de control judiciar o înlănţuire logică a faptelor şi a regulilor de drept pe baza cărora s-a ajuns la concluzia prezentată în dispozitiv.

Astfel, contrar celor susţinute de către reclamanta-recurentă în sensul că instanţa de apel nu a analizat toate argumentele legate de modalitatea în care actele societăţii reclamantei au intrat în posesia lichidatorului acesteia şi de consecinţele pe care situaţia specială a societăţii le-a produs (insolvenţa), nu numai în legătură cu persoanele implicate în activitatea sa, dar şi în legătură cu creditorii acesteia, Înalta Curte constată că instanţa de apel, în acord cu instanţa de fond, au valorificat întocmai motivarea în fapt a cererii de chemare în judecată, reţinând cu acurateţe că prin cererea de chemare în judecată reclamanta a afirmat că accesul la arhiva privind corespondenţa electronică purtată între reprezentanţii debitoarei cu partenerii/furnizorii "a fost obţinut la data de 20 iulie 2016", dată la care reclamanta, prin administratorul judiciar, a luat cunoştinţă de existenţa contractului de antrepriză" precum şi a facturii seria x nr. x din 19 noiembrie 2012 (…)" (dosar Tribunalul Ilfov).

Reclamanta a precizat în continuare:

"Momentul la care au luat cunoştinţă de acestea, rezultă şi de pe copiile acestor documente anexate prezentei (cereri de chemare în judecată), care poartă pe fiecare filă, în partea dreaptă jos, data la care au fost printate din arhiva electronică a debitoarei, respectiv 21 iulie 2016".

Rezultă, în raport de cele afirmate şi probate de însăşi reclamanta-recurentă că instanţa de apel a apreciat corect data la care reclamanta, respectiv administratorul judiciar al acesteia, a luat cunoştinţă şi a intrat în posesia contractului de antrepriză şi a facturii în litigiu, 21 iulie 2016, data de la care curge termenul de 30 de zile prevăzut de art. 2522 alin. (2) C. civ.

Faptul că reclamanta-recurentă nu este de acord cu soluţia instanţei de apel nu duce de plano la concluzia că hotărârea instanţei este nemotivată, în absenţa unor argumente care să vizeze imposibilitatea pentru parte de a înţelege concluzia instanţei, motivarea cererii de recurs de către reclamantă fiind întemeiată pe critici aduse tocmai motivării hotărârii prevăzute de instanţa de apel, în absenţa unei motivări a acestei hotărâri partea ar fi fost lipsită practic de posibilitatea pregătirii căii de atac pe baze logice.

31. Ultimul motiv de recurs, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. care vizează nelegalitatea hotărârii care a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material este, de asemenea, nefondat.

Acest motiv de nelegalitate presupune că instanţa de apel a recurs la texte de lege aplicabile speţei, dar le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, sau le-a aplicat greşit.

Criticile reclamantei-recurente întemeiate pe acest motiv de nelegalitate vizează, în realitate, aspecte de temeinicie a aprecierii situaţiei de fapt, cum ar fi "dificultăţile reale în preluarea şi gestionarea actelor societăţii" de către administratorul judiciar, faptul că "în contextul concret al situaţiei reclamantei" cererea de repunere în termenul de prescripţie trebuia apreciată de către instanţă ca fiind înregistrată în termen.

Aceste critici nu sunt de natură a proba nelegalitatea hotărârii recurate, motivele de netemeinicie, de eventuală apreciere greşită a mijloacelor de probă nemaiputând constitui un motiv de recurs, deoarece, aşa cum, în mod corect, s-a arătat în doctrină, "în recurs nu se judecă procesul, ci hotărârea atacată".

Recursul nu este o cale de atac devolutivă, care să permită reanalizarea fondului cauzei şi a hotărârilor contestate, putând fi formulat, aşa cum am arătat, numai pentru motive de nelegalitate, motivele de netemeinicie nefiind avute în vedere de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocate de către reclamanta-recurentă.

32. În acest context vor fi respinse şi criticile aduse hotărârii recurate cu privire la aprecierea instanţei de apel de obligare la plata cheltuielilor de judecată solicitate de către partea pârâtă-intimată, cenzurarea cheltuielilor solicitate cu titlu de onorariu de avocat fiind lăsată de legiuitor la latitudinea instanţei care, potrivit art. 451 alin. (2) C. proc. civ., "poate" să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat.

Cum toate aceste elemente ţin de aprecierea instanţei, rămâne la latitudinea acesteia dacă reduce sau nu onorariul avocaţilor, aprecierile fiind chestiuni de fapt şi nu de drept întrucât, potrivit legii, partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată (art. 453 alin. (1) C. proc. civ.). Nu se probează astfel de către reclamanta-recurentă încălcarea sau greşita aplicare a unei norme de drept material de către instanţa de apel.

33. Recursul declarat de către intervenientă în interesul reclamantei apelante, H. S.A. critică hotărârea instanţei de apel prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prima critică vizează aspectul obligării intervenientei la plata cheltuielilor de judecată, recurenta-intervenientă susţinând că argumentele instanţei de apel sunt lipsite de obiectivitate, intimata-pârâtă nu a dovedit efectuarea unor cheltuieli exclusive pentru combaterea cererii de intervenţie accesorie, în afara întâmpinării depuse, iar instanţa de apel nu a defalcat cheltuielile globale nici din punct de vedere al timpului alocat de apărător combaterii fiecăreia dintre cereri, nici a complexităţii efortului depus pentru formularea fiecăreia dintre apărări, astfel încât soluţia instanţei de apel de a împărţi în mod egal cheltuielile este neîntemeiată.

Înalta Curte, pentru considerentele arătate în precedent, constată nefondată această critică adusă de către recurentă, critică ce nu se încadrează în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizând strict doar aspecte de netemeinicie a soluţiei instanţei de apel, şi nu de nelegalitate, recurenta neindicând nici un argument din care să rezulte ce normă de drept material a fost încălcată sau greşit aplicată de către instanţa de apel.

Cea de-a doua critică adusă hotărârii recurate de către intervenientă vizează interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor legale în ceea ce priveşte admiterea excepţiei prescripţiei, sens în care recurenta-intervenientă a susţinut că nu este prescrisă creanţa pretinsă de către reclamantă, mai mult, această creanţă nici nu a devenit scadentă, în raport de cele stipulate în art. 5 din Actul adiţional nr. x din 14 septembrie 2012 la contractul de antrepriză. În finalul argumentaţiei sale recurenta a susţinut că s-a făcut dovada culpei contractuale a D., respectiv a exigibilităţii tranşei 20 din contract.

Înalta Curte reţine că aceste critici vizează, de asemenea, aspecte de temeinicie a hotărârii recurate, şi nu de nelegalitate, recurenta-intervenientă nefăcând vorbire despre un text de lege incident care să fi fost încălcat sau greşit aplicat de către instanţa de prim control judiciar.

De altfel, susţinerile intervenientei efectuate prin cererea de intervenţie accesorie care modificau cererea de chemare în judecată, afirmând o stare de fapt diferită de cea învederată de către reclamantă, nu au fost reţinute de către instanţa de apel întrucât nu sprijineau apărarea reclamantei, ci chiar contraveneau interesului acesteia.

34. Prin urmare, Înalta Curte, constatând că hotărârea instanţei de apel nu se subsumează niciuneia dintre motivele de nelegalitate invocate de către recurente, faţă de cele reţinute, văzând şi dispoziţiile art. 496 C. proc. civ., va respinge recursurile, ca nefondate.

În temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., art. 455 C. proc. civ., obligă recurentele, în solidar, la plata sumei de 13.387,50 RON, cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta S.C. A. CONSTRUCT S.R.L. - prin lichidator judiciar "I." S.P.R.L. şi de intervenienta H. S.A. împotriva deciziei civile nr. 220/A din 5 februarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Obligă recurenta - reclamantă S.C. A. Construct S.R.L. - prin lichidator judiciar "I." S.P.R.L. şi recurenta-intervenientă H. S.A., în solidar, la plata sumei de 13.387,50 RON, cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă S.C. D..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică astăzi, 17 septembrie 2020.