RCA insurer appeal dismissed; full compensation and penalties upheld despite concurrent fault of non-party driver

Şedinţa publică din data de 17 septembrie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Mureş sub nr. x/2016, ca urmare a dispoziţie de declinare a competenţei dată de Judecătoria Târnăveni prin sentinţa nr. 602/13.06.2016, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtei B. S.A. şi a pârâtului-intervenient C. la plata sumei de 312.900,0 RON, din care 89.400,0 RON (echivalentul sumei de 20.000 euro la un curs de 4,47 euro din data de 22.02.2016), reprezentând contravaloarea daunelor materiale şi 223.500,0 RON (echivalentul sumei de 50.000 euro la un curs de 4,47 euro din data de 22.02.2016.), reprezentând contravaloarea daunelor morale suferite în urma accidentului; obligarea pârâtei la plata penalităţilor de 0,2% pe fiecare zi de întârziere începând cu data de 30.03.2015 până la data plăţii integrale a daunelor; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces.

Tribunalul Specializat Mureş prin sentinţa nr. 74/30 iunie 2017 pronunţată în dosar nr. x/2016, a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A. şi intervenientul forţat C. şi, în consecinţă: a obligat pârâta S.C. B. S.A. să plătească reclamantului A. suma de 835,99 RON daune materiale şi suma de 50.000 RON daune morale, dar şi penalităţi în cuantum de 0,2% din sumele datorate începând cu data de 30.03.2015 şi până la plata efectivă a acestora şi la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 200 RON.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta S.C. B. S.A., iar reclamantul A. a formulat apel incident.

Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin decizia nr. 416/A din 6 noiembrie 2018, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta S.C. B. S.A. împotriva sentinţei nr. 74/30 iunie 2017 pronunţate de Tribunalul Specializat Mureş în dosar nr. x/2016, precum şi apelul incident declarat de reclamantul A. împotriva aceleiaşi hotărâri.

Împotriva deciziei nr. 416/A din 6 noiembrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal pârâta S.C. B. S.A. a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ.

În argumentarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel a încălcat principiul fundamental expres stipulat în prevederile art. 22 alin. (2), (3) şi (7) C. proc. civ. privind la rolul judecătorului în aflarea adevărului şi a art. 78 alin. (2) C. proc. civ. referitor la stabilirea corectă a cadrului procesual şi a dezvoltat argumente în sensul acestei susţineri.

Astfel, recurenta-pârâtă consideră că instanţa era ţinută să fixeze corect cadrul procesual prin introducerea în cauză a ambilor conducători auto, respectiv D. şi C..

Totodată, consideră că în prezentul dosar s-a reţinut culpa conducătorului auto D., fără ca acesta să fie parte în proces, iar prin stabilirea existenţei unei culpe concurente şi a cuantumului total al despăgubirilor cuvenite reclamantului se încalcă principiul contradictorialităţii şi a dreptului la apărare al celuilalt conducător auto şi a asiguratorului său de răspundere civilă delictuală.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat, în sinteză, că instanţa de apel şi de fond nu au interpretat şi aplicat corect prevederile art. 1382, art. 1443, art. 1445 şi art. 2210 C. civ. referitoare la obligaţiile solidare, la contractul de asigurare, cele prevăzute de art. 54 din Legea nr. 136/1995 precum şi cele prevăzute expres în art. 26 alin. (1), art. 36, art. 37, art. 46, art. 49 din Normele cuprinse în Ordinul CSA 14/2011şi a dezvoltat argumente în sensul acestei susţineri.

Astfel, recurenta-pârâtă consideră că instanţa de apel nu a reţinut faptul că asiguratorul are de executat o obligaţie de despăgubire ce derivă dintr-un contract reglementat prin norme speciale - Legea nr. 136/1995 şi Normele cuprinse în Ordinul CSA 14/2011 şi nu sunt aplicabile prevederile din C. civ. referitoare la solidaritatea pasivă.

Recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel a înlăturat în mod nejustificat prevederile art. 57 alin. (1) coroborate cu art. 54 alin. (4) din Legea nr. 136/1995 şi a dat o aplicare greşită a prevederilor art. 26 alin. (1) din Normele cuprinse în Ordinul CSA 14/2011.

În ceea ce priveşte onorariul notarului şi a traducătorului, recurenta-pârâtă consideră că, instanţa de apel prin reţinerea că reclamantul este îndreptăţit la plata acestora, în baza dispoziţiilor art. 451 şi 453 C. civ., a procedat la schimbarea temeiului juridic parţial al acţiunii reclamantului, fără să pună acest lucru în discuţia contradictorie a părţilor.

Recurenta-pârâtă apreciază că interpretarea dată de instanţa de apel art. 49, în sensul că există bonuri care să ateste suma solicitată, nu este corectă întrucât reclamantul trebuia să facă dovada că acele deplasări au fost efectuate în scopul indicat şi prevăzut de lege.

Referitor la daunele morale, recurenta-pârâtă consideră că instanţa de apel nu a făcut aplicarea corectă a prevederilor art. 49 alin. (1) lit. f) din Normele cuprinse în Ordinul CSA 14/2011, apreciind că trebuiau avute în vedere hotărârile judecătoreşti care soluţionează cererile privind acordarea de daune morale pentru prejudicii cu caracter nepatrimonial care au drept cauză accidente rutiere şi nu respinse ca nefiind relevante.

În opinia recurentei-pârâte instanţa de apel în mod greşit a înlăturat prevederile art. 46 din Normele cuprinse în Ordinul CSA 14/2011şi a statuat că sunt străine de natura cauzei, întrucât accidentul de vehicul a făcut obiectul unui dosar penal, culpa concurentă a celor doi conducători nu a fost stabilită.

Recurenta-pârâtă susţine că atâta vreme cât şi-a îndeplinit obligaţiile şi a încercat soluţionarea amiabilă a prezentului litigiu, nu sunt incidente prevederile art. 37 din Normele cuprinse în Ordinul CSA 14/2011 şi nu datorează penalităţi de despăgubire, penalităţi ce trebuie să curgă doar de la momentul de la care nu a îndeplinit obligaţia stabilită de instanţă, mai exact de la expirarea unui termen de 10 zile de la primirea hotărârii definitive.

Pentru aceste motive, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare întrucât a fost dată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii şi a normelor de drept material. În subsidiar, a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi procedând la rejudecarea cauzei să se pronunţe o nouă hotărâre prin care să se respingă cererea de chemare în judecată.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimatul-reclamant A. a solicitat respingerea recursului.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul nu este admisibil.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 21 noiembrie 2019 potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ. s-a dispus comunicarea acestuia părţilor.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor la data de 28 noiembrie 2019.

Prin încheierea din data de 19 martie 2020 a fost admis în principiu recursul declarat de pârâta S.C. B. S.A. împotriva deciziei nr. 416/A din 6 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi s-a constatat că judecata este suspendată de plin drept în temeiul dispoziţiilor art. 42 alin. (6) din Anexa nr. 1 a Decretului nr. 195/2020 privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României.

Cauza a fost repusă pe rol ca urmare a încetării efectelor Decretului nr. 195/2020 şi a Decretului nr. 240/2020 privind instituirea şi prelungirea stării de urgenţă pe teritoriul României.

Examinând recursul prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente în materie, Înalta Curte urmează să-l respingă pentru următoarele considerente:

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel ar fi încălcat principiul aflării adevărului ceea ce reprezintă o încălcare a dispoziţiilor art. 22 alin. (2) C. proc. civ. şi art. 78 alin. (2) C. proc. civ. referitor la stabilirea corectă a cadrului procesual.

Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este nefondat.

Astfel, potrivit art. 22 alin. (2) C. proc. civ., "Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. În acest scop, cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicaţii, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum şi alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părţile se împotrivesc".

Nu poate fi susţinută cu temei critica potrivit căreia instanţa de apel ar fi încălcat principiul aflării adevărului, prin presupusa nestabilire corectă a cadrului procesual, în condiţiile în care a fost reţinută corect situaţia de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză şi a fost realizată o încadrare juridică adecvată.

Soluţia instanţei de prim control judiciar este corectă, întrucât reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale pertinente în raport cu situaţia de fapt rezultată din probele administrate în cauză.

Astfel, se constată că raţionamentul instanţei de apel privind analiza stabilirii corecte a cadrului procesual este just, reţinând în mod temeinic incidenţa dispoziţiilor art. 54 alin. (1) din Legea nr. 136/1995 şi stabilind că citarea obligatorie vizează doar persoana vinovată de accident şi care are calitate de asigurat al asiguratorului împotriva căruia se exercită acţiunea, iar nu şi celelalte persoane vinovate (cu privire la care s-ar putea reţine culpa comună) dar care nu sunt în raporturi contractuale cu asiguratorul respectiv.

Totodată, este de reţinut că potrivit principiului disponibilităţii în procesul civil, doar reclamantul este cel care stabileşte cadrul procesual, adică doar el poate decide cu cine înţelege să se judece, fără ca instanţa să poată interveni, rolul activ al judecătorului neputând să fie extins peste principiul disponibilităţii părţilor.

Invocarea dispoziţiilor art. 78 alin. (2) C. proc. civ. este eronată deoarece textul se referă la introducerea forţată în cauză, din oficiu, a altor persoane, or, aşa cum corect a reţinut instanţa de apel prin aplicarea dispoziţiilor art. 54 alin. (1) din Legea nr. 136/1995 nu se impunea introducerea în cauză a numitului D..

Prin invocarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa de apel nu a interpretat şi aplicat corect prevederile art. 1382, art. 1443, art. 1445 şi art. 2210 C. civ. referitoare la obligaţiile solidare, la contractul de asigurare, cele prevăzute de art. 54 din Legea nr. 136/1995 precum şi cele prevăzute expres în art. 26 alin. (1), art. 36, art. 37, art. 46, art. 49 din Normele cuprinse în Ordinul CSA 14/2011.

Întreaga argumentare a recurentei-pârâte privind solidaritatea pasivă şi aplicarea C. civ. este nefondată şi va fi înlăturată.

Astfel, se constată că instanţa de apel a analizat solidaritatea debitorilor din perspectiva a raporturilor juridice existente între cei doi conducători auto şi persoana prejudiciată, pe de o parte, respectiv între asigurător şi persoana asigurată, pe de altă parte, făcând aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente.

Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, instanţa de apel printr-o analiză judicioasă a raporturilor juridice a făcut o temeinică aplicare a dispoziţiilor art. 1382, art. 1445 şi art. 1443 C. civ., apreciind în mod corect că suntem în prezenţa unei obligaţii solidare tocmai pentru că există o singură faptă prejudiciabilă şi un prejudiciu unic.

Nu va fi reţinută susţinerea recurentei-pârâte conform căreia instanţa de apel nu a reţinut faptul că asiguratorul are de executat o obligaţie de despăgubire ce derivă dintr-un contract reglementat prin norme speciale - Legea nr. 136/1995 şi Normele cuprinse în Ordinul CSA 14/2011 şi nu sunt aplicabile prevederile din C. civ. referitoare la solidaritatea pasivă.

Înalta Curte, menţionează că un principiu fundamental al aplicării legilor este acela că într-un sistem de drept în care coabitează viabil norme relevante care nu se contrazic în ordinea de drept, mai exact norme generale şi norme speciale, pentru aspectele pe care nu le reglementează, norma specială se completează cu norma generală.

În cauză, întrucât Legea nr. 136/1995 nu cuprinde dispoziţii contrare celor de drept comun, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 2210 alin. (1) C. civ. ce reglementează subrogarea asiguratorului în toate drepturile asiguratului sau ale beneficiarului asigurării împotriva celor răspunzători de producerea pagubei, cu excepţia asigurărilor de persoane.

Va fi înlăturată şi critica privind interpretarea dispoziţiilor art. 26 alin. (1) din Normele cuprinse în Ordinul C.S.A. 14/2011, întrucât se constată că instanţa de apel a făcut o analiză temeinică a menţionatelor dispoziţii din perspectiva existenţei şi întinderii prejudiciului, apreciind în mod corect că prejudiciul este unic, singura limită impusă de legiuitor fiind aceea prevăzută "în contractul de asigurare RCA" - teza a II-a a textului legal.

De asemenea este de reţinut că asiguratorul nu poate invoca "beneficiul de diviziune", arătând că va răspunde doar după ce se va stabilii gradul de culpă aferent asiguratului său, întrucât această apărare, pe lângă faptul că nu are nici un temei legal, contravine şi spiritului Legii 136/1995 şi mai precis răspunderii obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule.

Întreaga argumentare a recurentei-pârâte privind aplicarea greşită a prevederilor art. 49 alin. (1) lit. d) şi f) din Normele cuprinse în ordinul C.S.A.14/2011, susţinând că nu datorează contravaloarea rovinietei, onorariu notar şi traducător şi contravaloarea deplasărilor Târnăveni-Târgu Mureş, va fi înlăturată.

Invocarea aplicării greşite a prevederilor art. 49 alin. (1) lit. d) şi f) din Normele cuprinse în ordinul C.S.A.14/2011, a fost făcută cu intenţia ca instanţa de recurs să reevalueze materialul probator administrat în cauză privind daunele materiale acordate de instanţa de apel.

Se constată că, soluţia instanţei de apel sub acest aspect este rezultatul aprecierii probatoriului administrat în cauză, ori critica recurentei-pârâte nu se circumscrie unor motive de nelegalitate a deciziei, ci reprezintă o nemulţumire a acesteia cu privire la relevanţa dată de către instanţă probelor administrate, astfel încât, ţinând de caracterul nedevolutiv al prezentei căi de atac şi a imposibilităţi instanţei de recurs de a analiza chestiuni ce vizează temeinicia, aceasta critică nu poate fi primită.

Nici critica privind cuantumul daunelor morale nu este fondată.

Faptul că instanţa de apel a apreciat practica judiciară depusă de pârâtă în susţinerea cuantumului despăgubirilor morale, ca fiind nerelevantă, nu reprezintă critică de nelegalitate pentru ca instanţa de recurs să o poată analiza din perspectiva dispoziţiilor legale, instanţa de apel având plenitudinea de apreciere asupra incidenţei hotărârilor judecătoreşti în analiza daunelor morale.

De altfel, Înalta Curte reţine, ca şi instanţa de apel, că sub aspectul daunelor morale, jurisprudenţa din cauze asemănătoare nu reprezintă izvor de drept, nu are caracter obligatoriu, ci doar caracter orientativ pentru instanţele chemate să se pronunţe în speţe asemănătoare; analiza cauzei trebuie făcută din perspectiva normelor legale, a probelor administrate şi a particularităţilor situaţiei deduse judecăţii, nu prin raportare la practica altor instanţe.

În speţă, la stabilirea întinderii despăgubirii acordate, în mod corect instanţa de apel s-a raportat la consecinţele suportate de reclamant şi au fost avute în vedere circumstanţele concrete ale accidentului, situaţia reclamantului anterior producerii accidentului şi suferinţele fizice şi psihice suferite, făcând o aplicare corectă a dispoziţiilor legale incidente.

Nu vor fi reţinute nici alegaţiile privind aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 36, art. 37 şi art. 46 din Normele cuprinse în Ordinul C.S.A. nr. 14/2011.

Susţinerea recurentei-pârâte potrivit căreia instanţa de apel a înlăturat prevederile art. 46 din Norme este nefondată, întrucât apelanta a fost cea care a susţinut că menţionatele prevederi nu ar fi incidente, iar instanţa de apel a precizat faptul că instanţa de fond nu a avut în vedere aceste prevederi legale ca fundament pentru obligarea apelantei la plata de penalităţi.

În ce priveşte aplicarea dispoziţiilor art. 36 şi art. 37 din Norme, Înalta Curte în acord cu instanţele anterioare reţine că în cauză este îndeplinită premisa legală a diminuării nejustificate a despăgubirii, iar nu aspectul privind neîndeplinirea obligaţiilor în termenele prevăzute de art. 36 sau îndeplinirea acestora în mod defectuos.

În ce priveşte momentul de la care se datorează penalităţile de întârziere, se constată că instanţa de apel a făcut o judicioasă aplicare a dispoziţiilor art. 36 alin. (5) din Norme reţinând că legiuitorul a prevăzut un termen maxim de plată a despăgubirii inclusiv în situaţia stabilirii acesteia prin hotărâre judecătorească şi nu momentul de la care se datorează penalităţile în discuţie.

Totodată, se constată că este nefondată susţinerea recurentei potrivit căreia penalităţile se datorează doar dacă în termen de 10 zile de la data primirii unei hotărâri judecătoreşti nu se efectuează plata, întrucât, aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, fundamentul acţiunii este răspunderea civilă delictuală, ceea ce impune că asiguratorul este de drept pus în întârziere, conform art. 1523 C. civ., de la momentul la care acesta a diminuat nejustificat despăgubirea, adică de la momentul la care a făcut propunerea de despăgubire.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte va constata că nu sunt întrunite motivele prevăzute de art. 488 pct. 5 şi 8 C. proc. civ. şi în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul pârâtei S.C. B. S.A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta S.C. B. S.A. împotriva deciziei nr. 416/A din 6 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 septembrie 2020.