Bank's appeal dismissed; unilateral interest-rate revision clause held abusive, origination fee repayment upheld.
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice dismissed the bank's appeal as unfounded, upholding the appellate decision which had reversed the trial court's finding that the loan origination fee clause was abusive, but maintaining the appellate ruling that the clause allowing the bank to unilaterally revise the variable interest rate (art. 4.5) was abusive, with the bank accordingly ordered to repay the 2,000 CHF origination fee. In this consumer-protection dispute over a 2008 Swiss-franc mortgage loan, the borrowers had challenged several clauses (origination fee, administration fee, unilateral interest-rate revision, and currency risk) as unfair under Law No. 193/2000 transposing Directive 93/13/EEC. The Court held that the interest-revision clause was not exempt as core contract terms under art. 4(6) of Law No. 193/2000 (Directive art. 4(2)) because, per CJEU case law (Matei v Volksbank, C-143/13; Kásler), such clauses allowing unilateral rate changes are accessory and subject to review; the clause lacked transparent, objectively defined criteria for change, creating a significant imbalance contrary to good faith under point 1(a) of the Annex, the bank's reliance on O.G. No. 21/1992 art. 9³(g)(2) being inapplicable due to non-retroactivity (introduced in 2008, after the contract), and arguments about the negotiated nature of the clauses being factual and outside the scope of cassation review.
Legislator headnote
AI generatedart. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 493 alin. (2) C. proc. civ, art. 1 din Legea nr. 193/2000, art. 496 alin. (1) C. proc. civ; Bank's appeal dismissed; unilateral interest-rate revision clause held abusive, origination fee repayment upheld: 4.5) was abusive, with the bank accordingly ordered to repay the 2,000 CHF origination fee. In this consumer-protection dispute over a 2008 Swiss-franc mortgage loan, the borrowers had challenged several clauses (origination fee, administration fee, unilateral interest-rate revision, and currency risk) as unfair under Law No. 193/2000 transposing Directive 93/13/EEC. The Court held that the interest-revision clause was not exempt as core contract terms under art. 4(6) of Law No. 193/2000 (Directive art. 4(2)) because, per CJEU case law (Matei v Volksbank, C-143/13; Kásler), such clauses allowing unilateral rate changes are accessory and subject to review; the clause lacked transparent, objectively defined criteria for change, creating a significant imbalance contrary to good faith under point 1(a) of the Annex, the bank's reliance on O.G. No. 21/1992 art. 9³(g)(2) being inapplicable due to non-retroactivity (introduced in 2008, after the contract), and arguments about the negotiated nature of the clauses being factual and outside the scope of cassation review.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedKey legal questions extracted by Legislator
AI generatedMain ground for dismissing the appeal as unfounded.
Full text
Şedinţa publică din data de 16 septembrie 2020
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 06 iunie 2017 sub nr. x/2017, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A., au solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună: constatarea caracterului abuziv al comisionului de acordare credit în cuantum de 2% regăsit la pct. 4.1. lit. a) din contractul de credit nr. x/04.03.2008, în cuantum de 2000 CHF, percepuţi la momentul încheierii contractului de credit; constatarea caracterului abuziv al comisionului de administrare credit în cuantum de 0,06%, regăsit la pct. 4.1. lit. b) din contractul de credit, în cuantum de 5800 CHF, percepuţi la momentul încheierii contractului de credit şi până la momentul introducerii prezentei acţiuni; să se constate caracterul abuziv al clauzei contractuale de la art. 4.5 din contract, cu privire la revizuirea ratei dobânzii, conform căreia «pe parcursul derulării contractului, cu excepţia perioadei prevăzută la art. 4.1. (primele 12 luni) nivelul dobânzii curente se poate schimba în funcţie de evoluţia indicelui de referinţă stabilit de Banca», să se dispună eliminarea acestei clauze abuzive din contract şi, întrucât se impune restituirea sumelor de bani percepute în plus, în situaţia în care în urma expertizei contabile ce urmează a fi efectuată în cauză, va rezulta o diferenţă între dobânda curentă, stabilită la data încheierii contractului şi dobânda percepută de bancă potrivit acestei clauze contractuale abuzive, restituirea sumei achitate cu acest titlu. Reclamanţii au solicitat, de asemenea, constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar (contracte în moneda toxică), a prevederilor contractuale regăsite în art. 5.1., clauze inserate în contractul de credit nr. x/04.03.2008 şi eliminarea acesteia; obligarea pârâtei la îngheţarea/stabilizarea cursului valutar aplicat ratelor lunare încasate de către bancă pentru restituirea împrumutului, la valoarea cursului existent la momentul încheierii contractului de credit, ca efect al constatării ca abuzivă a clauzei de risc valutar, prin adaptarea contractelor; obligarea pârâtei la restituirea diferenţelor încasate peste cursul valutar de la momentul semnării contractului, ca efect al constatării nulităţii absolute a clauzei de risc valutar.
Prin sentinţa civilă nr. 3909 din 25 octombrie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017, a fost admisă în parte acţiunea formulată reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A., constatându-se caracterul abuziv al prevederilor art. 4.10. lit. a), referitor la comisionul de acordare şi art. 4.5 din contractul de credit nr. x/04.03.2008, în privinţa posibilităţii băncii de a revizui dobânda, fiind obligată pârâta să restituie reclamanţilor suma de 2.000 CHF, încasată cu titlu de comision de acordare, restul pretenţiilor fiind respinse ca neîntemeiate.
Împotriva acestei hotărâri judecătoreşti au declarat apel atât reclamanţii, cât şi pârâta.
Prin decizia nr. 2002 din 17 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost admis apelul declarat de apelanta- pârâtă C. S.A. (actuala D. S.A.), fiind respins apelul declarat de apelanţii-reclamanţi A. şi B., ca nefondat; a fost schimbată în parte sentinţa apelată, în sensul că a fost respinsă cererea de constatare a caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de acordare şi cererea accesorie, ca neîntemeiate; a fost menţinut restul dispoziţiilor.
Împotriva acestei decizii, pârâta a declarat recurs.
În motivare, recurenta-pârâtă arată că, dispoziţiile din contractul de credit referitoare la aspectele dobânzii variabile şi la dreptul băncii de a modifica dobânda pe parcursul derulării contractului nu pot fi considerate abuzive, întrucât nu este îndeplinită cerinţa caracterului nenegociat al acestora. Potrivit recurentei-pârâte, caracterul negociat rezultă din modul de redactare a clauzelor în cuprinsul contractelor de credit încheiate între C. S.A. şi clienţii săi, existând diferenţe semnificative de formulare a acestora, care determină efecte juridice diferite
În opinia recurentei-pârâte, instanţa de judecată ar fi trebuit să aprecieze că motivele cuprinse în convenţia de credit ce conferă dreptul băncii de a revizui unilateral structura ratei dobânzii sunt redactate în termeni clari şi neechivoci, astfel încât nu se poate considera că acestea sunt abuzive, din perspectiva Legii nr. 193/2000.
Potrivit recurentei-pârâte, terminologia folosită pentru dobânda de referinţă nu este una confuză, iar în contract s-a prevăzut în mod clar periodicitatea modificării dobânzii de referinţă variabile, element esenţial într-un contract de credit.
Totodată, recurenta-pârâtă susţine că respectivele clauze nu sunt abuzive, nefiind îndeplinită nici cerinţa existenţei dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în defavoarea consumatorului, întrucât în chiar cuprinsul clauzelor contractuale, este prevăzută posibilitatea pentru consumator de a refuza modificarea cuantumului dobânzii, astfel încât sunt aplicabile dispoziţiile pct. (1) lit. a) teza a II-a din Anexa la Legea nr. 193/2000 potrivit cărora, "prevederile acestei litere nu se opun clauzelor contractuale în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare îşi rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivaţie întemeiată, în condiţiile în care profesionistul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părţi contractante şi acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul".
Astfel, recurenta-pârâtă apreciază că notificarea băncii reglementată de prevederile din contractul de credit, coroborat cu posibilitatea oferită intimaţilor de a rambursa anticipat creditul în condiţiile contractuale, are natura juridică a unei oferte de modificare a actului juridic, pe care consumatorul are libertatea de a o accepta tacit sau de a o repudia expres, noile modificări contractuale neputând să intre în vigoare prin înfrângerea voinţei consumatorului.
În opinia recurentei-pârâte, prin prevederile pct. 1 lit. a) prima teză din Anexa Legii nr. 193/2000 legiuitorul a înţeles să normeze conduita băncii, în sensul instituirii unor motive temeinice inserate în cuprinsul contractului, doar în ipoteza specială, când consumatorului nu-i mai este recunoscută libertatea de a accepta sau repudia oferta băncii. Este firesc ca banca, în cazul dobânzii variabile, să aibă iniţiativa modificării acesteia, în condiţiile variaţiei indicilor de referinţă, dobânda fiind unul dintre elementele esenţiale ale contractului de credit, în lipsa căruia banca nu ar fi încheiat contractul, reprezentând practic "fructul civil" al sumei împrumutate.
Prin urmare, interpretarea în sensul că dispoziţiile pct. 1 lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000 ar institui cumulativ atât condiţia motivelor temeinice, expres prevăzute în contract, cât şi condiţia privind libertatea de alegere a consumatorului, este greşită, întrucât ignoră existenţa celor două teze separate ale acestei dispoziţii legale.
De asemenea, recurenta-pârâtă arată şi faptul că dreptul băncii de a modifica dobânda contractuală este o consecinţă a caracterului variabil al dobânzii, pentru care chiar împrumutatul a optat prin cererea de creditare, fiind conformă manifestării sale de voinţă, exprimată la data încheierii contractului de credit.
Fiind vorba despre o dobândă variabilă, de esenţa acesteia este înregistrarea unor fluctuaţii, a unor modificări, fie în sensul creşterii ei, fie în sensul reducerii, aspect care a fost cunoscut şi agreat de către ambele părţi la momentul încheierii contractului, care are, în privinţa caracterului variabil al dobânzii, caracter aleatoriu.
Practic, în ceea ce priveşte structura dobânzii variabile, recurenta-pârâtă arată că aceasta poate să varieze în funcţie de un singur indice (Euribor, Libor, Robor) sau în funcţie indicele de referinţă al băncii influenţat de mai mulţi factori precum: condiţiile pieţei monetare, costurile generate de prevederi legale/administrative care derivă din nivelul şi remunerarea rezervelor minime obligatorii, costul cu provizionarea obligatorie şi costurile de refinanţare pe pieţe şi nivelul mediu al dobânzii aferente depozitelor atrase de către bancă.
Precizează recurenta-pârâtă că nu exista nicio dispoziţie legală de natură să limiteze sau să interzică un asemenea mod de calcul al dobânzii variabile în raport cu mai mulţi factori obiectivi care reflectă costul intern al băncii.
Mai mult decât atât, recurenta-pârâtă arată că, potrivit dispoziţiilor art. 9 indice 3 lit. g) pct. 2 din O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, "în cadrul contractelor încheiate cu consumatorii, furnizorii de servicii financiare sunt obligaţi să respecte următoarele reguli: dobânda poate varia în funcţie de dobânda de referinţă a furnizorului de servicii financiare, cu condiţia ca aceasta să fie unică pentru toate produsele financiare destinate persoanelor fizice ale operatorului economic respectiv şi să nu fie majorată peste un anumit nivel, stabilit prin contract".
Astfel, recurenta-pârâtă consideră că dispoziţiile contractuale referitoare la caracterul variabil al dobânzii nu pot fi considerate abuzive întrucât sunt permise de dispoziţiile legale anterior menţionate, devenind aplicabile dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, conform cărora "clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi", astfel încât, dacă s-a interpreta în sens contrar, s-ar ajunge la situaţia în care respectivele norme legale ar fi lipsite de eficienţă juridică.
De asemenea, recurenta-pârâtă arată că, potrivit dispoziţiilor art. 2 pct. 24 din O.G. nr. 21/1992, costul total al creditului este definit ca fiind "toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele şi orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătura cu creditul acordat", rezultând că dobânda reprezintă preţul contractului de credit.
Astfel, recurenta-pârâtă apreciază că dobânda contractuală, fiind o parte semnificativă din preţul contractului, devin aplicabile dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, potrivit cărora, "evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produse şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor şi inteligibil".
Întrucât la data încheierii contractului de credit, împrumutatului i-a fost înmânat şi un grafic de rambursare pe toată perioada contractuală, inclusiv pentru cea în care dobânda era variabilă, iar valoarea ratelor, inclusiv cea reprezentată de dobânda, era precizată într-o sumă fixă, recurenta-pârâtă apreciază că intimaţii au avut reprezentarea exactă a sumelor plătite cu acest titlu.
În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Intimaţii-reclamanţi au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului ca inadmisibil.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus efectuarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost redactat şi comunicat părţilor.
Părţile nu au depus puncte de vedere la raport.
Prin încheierea din 18 martie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în completul de filtru, a respins excepţia inadmisibilităţii recursului, a admis în principiu recursul şi a constatat suspendarea de plin drept a judecării cauzei, în temeiul art. 42 alin. (6) cap. V al Anexei nr. 1 la Decretul privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României nr. 195/16.03.2020.
Judecarea cauzei a fost reluată la 16 septembrie 2020.
Analizând recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.A., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:
O primă critică invocată de recurenta-pârâtă vizează caracterul negociat al clauzelor privitoare la dobânda variabilă şi la dreptul băncii de a modifica dobânda pe parcursul derulării contractului, negociere, care în opinia recurentei-pârâte reiese din modul de redactare al clauzelor, care este diferit în contractele încheiate cu clienţii.
Trebuie subliniat că aceste argumente, cu privire la caracterul negociat al clauzelor contractuale, nu pot fi analizate, întrucât reprezintă aspecte de fapt, iar nu de drept, aspecte ce excedează limitelor analizei instanţei de recurs.
Criticile recurentei-pârâte, în sensul că dispoziţiile contractuale referitoare la revizuirea unilaterală a structurii ratei dobânzii sunt redactate în termeni clari şi neechivoci, nefiind îndeplinită nici cerinţa dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în defavoarea consumatorului şi că în cauză sunt incidente prevederile pct. 1 lit. a) teza a II-a din Anexa la Legea nr. 193/2000, nu pot fi reţinute.
Conform prevederilor pct. 1 lit. a) teza a II-a din Anexa la Legea nr. 193/2000 (forma în vigoare la momentul încheierii contractului de credit - 04.03.2008):
"(1) Sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care:
a) dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract.
Prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare îşi rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivaţie întemeiată, în condiţiile în care comerciantul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părţi contractante şi acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul".
În raport de aceste dispoziţii legale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că dispoziţiile pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 care prevăd posibilitatea inserării în contract a unor clauze prin care furnizorii de servicii financiare au dreptul de a modifica rata dobânzii sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, dacă există o motivaţie întemeiată, iar consumatorul are libertatea de a rezilia contractul, trebuie interpretate în lumina principiilor instituite prin art. 1 din Legea nr. 193/2000.
Aşadar, pe de o parte "motivele întemeiate" nu pot consta decât în acele situaţii care sunt precis determinate în contract şi au un caracter obiectiv, iar, pe de altă parte, modificarea obligaţiilor de plată nu poate determina un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.
Trebuie observat că, din interpretarea punctului 1 lit. j) din anexa la Directiva 93/13, care este asemănătoare cu forma punctului l lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 (forma în vigoare la data încheierii contractului), rezultă foarte clar că "motivul întemeiat" care dă dreptul vânzătorului/furnizorului de a modifica unilateral clauzele convenţiei trebuie precizat în contract.
Totodată, în cauza Bogdan Matei şi Ioana Ofelia Matei împotriva S.C. VOLKSBANK ROMÂNIA S.A. - C143/13 - pct. 74 - s-a arătat că, aşa cum rezultă în special din articolele 3 şi 5 din Directiva 93/13, precum şi din cuprinsul punctului 1 lit. j) şi l) şi din cuprinsul punctului 2 lit. b) şi d) din anexa la această directivă, prezintă o importanţă esenţială pentru respectarea cerinţei privind transparenţa aspectul dacă în contractul de împrumut se indică în mod transparent motivele şi particularităţile mecanismului de modificare a ratei dobânzii şi relaţia dintre această clauză şi alte clauze referitoare la remuneraţia creditorului, astfel încât un consumator informat să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl priveşte.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, deşi potrivit legislaţiei naţionale şi comunitare recurenta-pârâtă avea dreptul de a modifica dobânda percepută doar dacă exista un motiv întemeiat, precizat în contract, prin clauzele constatate ca fiind abuzive referitoare la dobândă sunt încălcate normele de drept naţionale şi comunitare întrucât nu sunt indicate în contract motivele întemeiate care ar putea justifica o decizie a băncii de a modifica dobânda percepută.
Potrivit dispoziţiilor art. 4.1. alin. (1) şi (2) din contract, "Pentru perioada cuprinsă între data primei trageri din contul de credit şi 6.00 luni, rata dobânzii este fixă. După această perioadă, dobânda este variabilă." Totodată, art. 4.5 dispune:
"Pe parcursul derulării contractului, cu excepţia perioadei menţionate la punctul 4.1, Banca îşi rezervă dreptul de a modifica dobânzile şi/sau comisioanele bancare".
Astfel de clauze contractuale, precum cele inserate la art. 4.1 alin. (2) şi (4).5. din contractul de credit, care permit creditorului să modifice în mod unilateral nivelul costurilor solicitate debitorului, respectiv nivelul dobânzii lunare, ridică problema previzibilităţii pentru consumator a majorării acestor costuri în funcţie de criteriul neindicat în contract, aşadar prevăzut în mod netransparent.
Contrar susţinerilor băncii recurente dezvoltate în recurs, aceste clauze creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului şi contrar exigenţelor bunei-credinţe, nefiind, astfel, incidentă situaţia prevăzută de pct. 1 lit. a) din lista anexă la Legea nr. 193/2000, în condiţiile în care în contract nu au fost definite în vreun fel criteriile ce urmau a fi avute în vedere de recurenta-pârâtă pentru modificarea dobânzii. În consecinţă, lipsa oricărui reper în contractul de credit a lăsat consumatorii-intimaţi într-o stare de echivocitate, lipsită de claritate, conferind băncii posibilitatea de a modifica unilateral contractul în raport de interesele sale financiare, în detrimentul consumatorilor.
În ceea ce priveşte caracterul clar şi inteligibil al clauzelor contractuale, trebuie subliniat că nu este suficient ca o clauză să fie inteligibilă din punct de vedere gramatical, ci trebuie prezentată o formulă concretă în funcţie de care poate varia rata dobânzii, astfel încât consumatorul să fie pe deplin informat şi să poată anticipa, la momentul încheierii contractului, consecinţele economice ale unei atare clauze. Astfel, nu poate fi reţinut argumentul recurentei-pârâte în sensul că dobânda contractuală este o consecinţă a dobânzii variabile pentru care clientul a optat şi că esenţa acesteia constă în înregistrarea unor fluctuaţii, în sensul creşterii sau reducerii, nici cel care vizează caracterul periodic al dobânzii, ca de altfel nici cel referitor la înmânarea graficului de rambursare intimaţilor-reclamanţi.
Susţinerile recurentei-pârâte în sensul că notificarea băncii, coroborată cu posibilitatea oferită intimaţilor de a rambursa anticipat creditul, are natura juridică a unei oferte de modificare a actului juridic, reprezintă critici de netemeinicie, ce excedează analizei de nelegalitate care se efectuează în calea de atac a recursului.
Totodată, cu toate că recurenta-pârâtă a justificat formula de calcul a dobânzii în funcţie de anumiţi indici pe care i-a menţionat în cererea de recurs (indicele Euribor, Libor, Robor sau condiţiile pieţei monetare, costurile generate de prevederi legale/administrative ce derivă din nivelul şi remunerarea rezervelor minime obligatorii, costurile cu provizionarea obligatorie şi costurile de refinanţare pe pieţe şi nivelul mediu al dobânzii aferente depozitelor atrase de către bancă), reclamanţii nu aveau posibilitatea să prevadă aceşti indici în lipsa menţionării lor în contract.
În consecinţă, prin clauzele constatate ca fiind abuzive referitoare la dobândă a fost afectată situaţia juridică a reclamanţilor, întrucât au fost încălcate prevederile pct. l lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 şi cele referitoare la obligaţiile legale de informare şi transparenţă aflate în sarcina profesionistului, astfel că este îndeplinită condiţia existenţei unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului.
Critica privitoare la incidenţa în cauză a art. 9 indice 3 lit. g) pct. 2 din O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor nu poate fi, de asemenea, reţinută.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că art. 9 indice 3 lit. g) pct. 2 din O.G. nr. 21/1992 a fost introdus prin punctul 9 din O.U.G. nr. 174/2008, începând cu 27.12.2008, iar în raport de data încheierii contractului de credit: 04.03.2008 şi de principiul neretroactivităţii legii, această dispoziţie legală nu este incidentă în cauză.
Nici argumentul recurentei-pârâte, în sensul excluderii de la analiza caracterului abuziv al clauzelor referitoare la dobândă, întrucât reprezintă preţul contractului, nu poate fi reţinut.
Deşi obligaţia de plată a dobânzii face parte din obiectul principal, în sensul art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, nu orice clauză referitoare la dobândă este exclusă de la analiza sub aspectul caracterului abuziv.
Instanţa europeană în cauza Bogdan Matei şi Ioana Ofelia Matei împotriva S.C. VOLKSBANK ROMÂNIA S.A. - C143/13, la care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a făcut referire mai sus, a arătat, printre altele, că dispoziţiile contractuale care se circumscriu noţiunii "obiectul principal al contractului", în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13, trebuie înţelese ca fiind cele care stabilesc prestaţiile esenţiale ale acestui contract şi care, ca atare, îl caracterizează. Dimpotrivă, clauzele care au un caracter accesoriu în raport cu cele care definesc esenţa însăşi a raportului contractual nu pot fi circumscrise noţiunii menţionate de obiect principal al contractului, astfel că revine instanţei de trimitere sarcina să aprecieze, având în vedere natura, economia generală şi prevederile contractului de împrumut vizat, precum şi contextul juridic şi factual în care se înscrie acesta, dacă respectiva clauză constituie un element esenţial al prestaţiei debitorului care constă în rambursarea sumei puse la dispoziţia sa de împrumutător (a se vedea în acest sens Hotărârea Kásler şi Káslerné Rábai, EU:C:2014:282, punctele 49-51).
Astfel, instanţa europeană a considerat că, în privinţa clauzelor care permit creditorului, în anumite condiţii, să modifice în mod unilateral rata dobânzii, mai multe elemente tind să indice că aceste clauze nu intră în domeniul de aplicare al excluderii prevăzute de această dispoziţie, Curtea statuând deja că o clauză similară, referitoare la un mecanism de modificare a costului serviciilor care trebuie furnizate consumatorului, nu intră sub incidenţa articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13 (Hotărârea Invitel, C-472/10, EU:C:2012:242, punctul 23).
Curtea a reţinut, totodată, că ţinând seama de obiectivul urmărit de anexa la Directiva 93/13, şi anume de a servi ca o "listă gri" a clauzelor care pot fi considerate abuzive, includerea în ea a unor clauze precum cele ce permit creditorului să modifice în mod unilateral rata dobânzii ar fi în mare parte lipsită de efect util dacă aceste clauze ar fi de la început excluse de la o apreciere a eventualului lor caracter abuziv, în temeiul art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13.
În lumina acestor aceste statuări ale instanţei europene, în cauza de faţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că analiza caracterului abuziv al clauzei contractuale care stipulează prerogativa profesionistului de a determina sau de a modifica rata dobânzii este admisibilă.
Având în vedere cele reţinute mai sus, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.A. împotriva deciziei nr. 2002 din 17 octombrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.A. împotriva deciziei nr. 2002 din 17 octombrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 septembrie 2020.