Validity of company land purchase lacking shareholder approval and judicial expert forfeiture due to late fee payment

Şedinţa publică din data de 16 septembrie 2020

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin acţiunea precizată, înregistrată sub nr. x/2017, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii S.C. B. S.R.L., C., D. şi E., să se dispună anularea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/19.09.2016 la F., încheiat între S.C. B. S.R.L., în calitate de cumpărătoare şi D., C., E., în calitate de vânzători şi anularea actului adiţional rectificativ la contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/19.09.2016, act adiţional autentificat sub nr. x/14.04.2017 la F., încheiat între S.C. B. S.R.L., în calitate de cumpărătoare şi D., C., E., în calitate de vânzători.

Prin sentinţa civilă nr. 611 din 02 aprilie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Maramureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a fost respinsă cererea de repunere a cauzei pe rol formulată de reclamantul A.. A fost respinsă acţiunea precizată promovată de reclamant, în contradictoriu cu pârâţii S.C. B. S.R.L., C., D. şi E.. A fost respinsă cererea pârâţilor privind amendarea reclamantului cu suma de 1.000 RON pentru introducerea cu rea-credinţă a unei cereri de chemare în judecată vădit netemeinice şi s-a dispus restituirea către reclamant a onorariului provizoriu de 1.000 RON, achitat cu chitanţa nr. x/26.03.2018. A fost obligat reclamantul să plătească pârâtei S.C. B. S.R.L. suma de 5.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 592 din 12 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, a fost respins apelul declarat de apelantul A. împotriva sentinţei civile nr. 611 din 02 aprilie 2018 a Tribunalului Maramureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal. A fost obligat apelantul să plătească intimatei S.C. B. S.R.L. suma de 11.085,56 RON, cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, reclamantul a declarat recurs, invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 şi 5 C. proc. civ.

În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant arată că în mod greşit instanţa a apreciat că încheierea contractelor de vânzare-cumpărare putea fi făcută exclusiv de către administratorii cu puteri depline. În opinia recurentului-reclamant, faptul că D. era asociatul majoritar în S.C. B. S.R.L. nu înseamnă că acesta putea lua orice decizie fără aprobarea adunării generale a asociaţilor şi că putea semna orice act pentru societate, deoarece în cazul de faţă avea obligaţia să se abţină de la vot, obligaţie care îi incumba şi lui C..

Astfel, recurentul-reclamant susţine că administratorii societăţii nu pot deroga de la prevederile actului constitutiv, neavând mandat acordat pentru aducerea la îndeplinire a atribuţiilor adunării generale a asociaţilor, lipsa mandatului administratorului semnatar al actelor atacate neputând fi acoperită, deoarece se încalcă înţelegerea părţilor, care are putere de lege pentru acestea.

Recurentul-reclamant arată, totodată, că instanţa de apel, fără a administra un minim probatoriu în vederea stabilirii stării de fapt şi a aflării adevărului, a preluat susţinerile intimaţilor, reţinând în mod greşit pentru ambele contracte atacate incidenţa art. 70 şi art. 70 indice 1 teza I din Legea nr. 31/1990.

Concluzionând, recurentul-reclamant susţine că lipsa aprobării adunării generale a asociaţilor S.C. B. S.R.L. atrage nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/2016 şi pentru lipsa consimţământului, raportat la art. 1.250 C. civ., deoarece normele prevăzute de Legea nr. 31/1991 sunt norme imperative, care reglementează expres modalitatea de conducere a societăţilor comerciale, respectiv atribuţiile care cad în sarcina organelor de conducere.

În ceea ce priveşte natura investiţiilor efectuate, recurentul-reclamant arată că în mod greşit instanţa de apel a stabilit că încheierea contractului prin care a fost achiziţionat terenul obiect al contractului nu s-ar încadra în noţiunea de investiţii noi, deoarece investiţia privind ansamblul rezidenţial era prevăzută chiar de la momentul înfiinţării societăţii.

Potrivit recurentului-reclamant, în cazul de faţă, aprobarea achiziţionării imobilului teren în suprafaţă de 1.155 mp. cădea în sarcina adunării generale a asociaţilor, conform art. 14 alin. (7) lit. f) din actul constitutiv al societăţii B. S.R.L., deoarece reprezenta o investiţie majoră.

Recurentul-reclamant susţine că nu sunt incidente prevederile legale reţinute de către instanţa de apel, deoarece actul constitutiv al societăţii B. S.R.L. prevede expres la art. 14 alin. (7) lit. f) că aprobarea investiţiilor majore, cum este cazul aici, cade în sarcina adunării generale a asociaţilor. În acest sens sunt şi dispoziţiile art. 70 indice 1 teza finală din Legea nr. 31/1990, care exceptează din atribuţiile administratorilor pe cele conferite prin actul constitutiv adunării generale a asociaţilor.

Referitor la conflictul de interese între vânzătorul imobilelor şi reprezentantul societăţii cumpărătoare, recurentul-reclamant arată că în mod nelegal instanţa a stabilit că în prezenta cauză nu ar fi vorba despre un conflict de interese, aplicând greşit prevederile art. 76 din Legea nr. 31/1990.

În acest sens, recurentul-reclamant susţine că existenţa dublei calităţi de vânzător-cumpărător a administratorilor asociaţi conferă caracter fraudulos actului atacat, nefiind dovedit în vreun fel scopul contractului de către intimaţi sau o necesitate a perfectării acestuia de către societate, denotând doar realizarea interesului personal al intimaţilor. Simpla efectuare de către intimaţi a unui raport de evaluare nu are puterea de a acoperi vicierea contractului pentru lipsa aprobării adunării generale a asociaţilor sau pentru a dovedi inexistenţa fraudei la lege.

Coroborând art. 193 cu art. 79 din Legea societăţilor comerciale, recurentul-reclamant susţine că asociaţii administratori C. şi D. sunt în conflict de interese, cauza contractului de vânzare-cumpărare fiind una ilicită.

Recurentul-reclamant mai arată şi că preţul de 300.000 de euro pentru terenul în suprafaţă de 1.155 mp. s-a stabilit discreţionar, cu fraudarea intereselor societăţii B. S.R.L., iar achiziţionarea acestui imobil nu este justificată, fiind efectuată exclusiv în interesul asociaţilor administratori, cu fraudarea intereselor societăţii şi că instanţa a apreciat, în dezacord cu prevederile Legii nr. 31/1990 şi ale C. civ., că preţul stabilit nu ar fi unul disproporţionat.

Recurentul-reclamant susţine, de asemenea, că instanţa de apel a făcut aplicarea greşită a prevederilor art. 70 şi art. 71 din Legea nr. 31/1990, reţinând că administrarea ar fi fost realizată în concret de către ambii administratori, chiar dacă nu există niciun înscris din care să rezulte că intimatul C. şi-ar fi exprimat în vreun fel consimţământul. În cazul de faţă, nu operează simplul mandat al administratorilor societăţii B. S.R.L., reglementat de art. 70 şi 70 indice 1 din Legea societăţilor comerciale, întrucât intimaţii D. şi C. sunt în conflict de interese ca asociaţi, fapt ce interzice acestora să încheie acte în vederea realizării unui interes personal.

Recurentul-reclamant invocă şi incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., respectiv nelegala aplicarea a sancţiunii decăderii din proba cu expertiza judiciară şi aplicarea greşită a prevederilor referitoare la administrarea probaţiunii: art. 22 alin. (2) C. proc. civ.

Recurentul-reclamant susţine că sunt incidente dispoziţiile art. 480 alin. (2) din C. proc. civ., fiind necesar ca instanţa de apel să dispună desfiinţarea sentinţei cu consecinţa retrimiterii acesteia instanţei de fond, cu atât mai mult cu cât, în lipsa unui material probator, prima instanţă a îmbrăţişat întru totul susţinerile pârâţilor, preluându-le în întregime în considerentele sentinţei.

Recurentul-reclamant arată că, atât prin sentinţa pronunţată, cât şi prin decizia instanţei de apel, a fost respinsă proba cu expertiza judiciară, ulterior acţiunea fiind respinsă ca nedovedită în ceea ce priveşte motivul de nulitate pentru cauza ilicită.

În privinţa aplicării sancţiunii decăderii, recurentul-reclamant consideră că a fost decăzut în mod nelegal din dreptul câştigat de a administra proba cu expertiza, pentru neachitarea avansului onorariului de expert. Arată că prin încheierea din data de 29.01.2018, atacată în apel, a fost încuviinţată proba cu expertiza de evaluare a imobilului teren înstrăinat, punându-se în vedere apărătorului recurentului de la acea dată achitarea unui avans de onorariu de 1.000 de RON în termen de 3 zile.

Făcând trimitere la art. 20 din O.G. nr. 2/2000, potrivit căruia "Suma stabilită drept onorariu provizoriu şi avansul pentru cheltuielile de deplasare, atunci când este cazul, se depun, în termen de 5 zile de la numirea expertului, de partea la cererea căreia s-a încuviinţat efectuarea expertizei, în contul special al biroului local pentru expertize judiciare tehnice şi contabile, deschis în acest scop", recurentul-reclamant susţine că termenul dispus de către instanţa de judecată pentru achitarea avansului de onorariu este mai mic decât cel prevăzut de lege.

Totodată, recurentul-reclamant afirmă că a achitat avansul de onorariu de 1.000 de RON de îndată ce a luat cunoştinţă de existenţa acestei sarcini, nefiind citat în acest sens şi că, raportat la dispoziţiile art. 180 din C. proc. civ., încheierea din 29.01.2018 este executorie, sancţiunea neachitării avansului de onorariu în termen de 3 zile neputând fi decăderea din proba încuviinţată.

În acest sens, recurentul-reclamant susţine că legiuitorul a prevăzut expres sancţiunea decăderii din probă doar în situaţia în care proba a fost dispusă din oficiu, conform art. 262 din C. proc. civ., în speţă proba fiind solicitată de către recurent şi că decăderea reprezintă o sancţiune care operează exclusiv pentru neîndeplinirea unui act de procedură, iar nu pentru neîndeplinirea obligaţiei părţii de a achita avansul unui onorariu provizoriu pentru expert, pentru care legea prevede posibilitatea instanţei de a da în debit partea, care va fi urmărit silit pentru sumele datorate.

Recurentul-reclamant arată că, procedând astfel, instanţa a încălcat principiul egalităţii armelor şi principiul aflării adevărului, noţiunea de egalitate a armelor procedurale reprezentând unul dintre conceptele dezvoltate în jurisprudenţa Curţii Europene şi constituind una din garanţiile implicite ale unui proces echitabil. Egalitatea procedurală a părţilor în proces nuanţează principiul mai vast al egalităţii între cetăţeni, precum şi principiul aflării adevărului.

De altfel, în vederea respectării principiului aflării adevărului, legiuitorul a reglementat în cuprinsul art. 22 alin. (2) din C. proc. civ. rolul judecătorului în aflarea adevărului, statuând că "Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale".

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 din C. proc. civ.

Intimaţii nu au formulat întâmpinare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus efectuarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost redactat şi comunicat părţilor.

Părţile nu au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 18 martie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul şi a constatat suspendarea de plin drept a judecării cauzei, în temeiul art. 42 alin. (6) cap. V al Anexei nr. 1 la Decretul privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României nr. 195/16.03.2020.

Judecarea cauzei a fost reluată la 16 septembrie 2020.

Analizând recursul declarat de recurentul-reclamant, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Un prim motiv de casare invocat de recurentul-reclamant este reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., iar criticile ce vizează necesitatea adoptării unei hotărâri a adunării generale a asociaţilor, natura investiţiilor efectuate, conflictul de interese, acordul ambilor administratori pentru încheierea actelor privitoare la administrarea societăţii, reprezintă o reluare a motivelor din cererea apel.

Reiterarea motivelor de apel nu echivalează cu dezvoltarea motivelor de nelegalitate ce privesc hotărârea atacată.

Într-o altă exprimare, prezentarea din nou a argumentelor expuse în apel nu răspunde exigenţelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., care impun invocarea unor critici care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 din acelaşi cod. Din modul de redactare a cererii de recurs nu pot fi determinate limitele sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, învestite cu verificarea legalităţii hotărârii recurate.

Prin reluarea criticilor deja cenzurate în apel, recurentul-reclamant tinde să obţină o nouă verificare a susţinerilor sale, cu toate că legea recunoaşte doar dublul grad de jurisdicţie şi căile extraordinare de atac.

De aceea, chiar dacă prin decizia recurată se menţine hotărârea primei instanţe, al cărei raţionament este astfel confirmat, motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac, care este constituit de decizia instanţei de prim control judiciar.

Criticile invocate de recurentul-reclamant în sensul că preţul de 300.000 euro pentru terenul în suprafaţă de 1.155 mp a fost stabilit discreţionar, cu fraudarea intereselor societăţii, achiziţionarea imobilului nefiind justificată şi fiind efectuată exclusiv în interesul asociaţilor administratori, reprezintă critici de netemeinicie, care excedează analizei de nelegalitate care se efectuează în calea de atac a recursului.

Motivul de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., invocat de recurentul-reclamant, vizează decăderea sa din dreptul de a administra proba cu expertiza judiciară şi faptul că instanţa de apel a încălcat principiul rolului activ al judecătorului, reglementat de dispoziţiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., cu consecinţa încălcării principiului egalităţii armelor şi a principiului aflării adevărului.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că argumentele ce vizează nelegala decădere a reclamantului din dreptul de a administra proba cu expertiza judiciară au fost expuse în cererea de apel formulată de această parte, regăsindu-se la filele x al curţii de apel.

Ca atare, aceste argumente nu conţin critici, în sens propriu, împotriva deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmaţiile aceleiaşi părţi făcute în faţa instanţei de apel, care şi-au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată, motiv pentru care nu pot face obiectul analizei în recurs, astfel cum Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a arătat cu privire la motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Argumentele ce vizează încălcarea dispoziţiilor 22 alin. (2) C. proc. civ. nu pot fi reţinute.

În privinţa rolului activ al judecătorului, se impune a se sublinia că procesul civil fiind, de regulă, un proces al intereselor private, părţile au nu numai dreptul, dar şi obligaţia de a-şi proba pretenţiile şi apărările. Pe de altă parte, asigurarea unui echilibru procesual, precum şi aflarea adevărului, presupun posibilitatea judecătorului de a influenta cursul procesului, însă numai în cazurile şi condiţiile stabilite expres de lege.

Astfel, în speţa dedusă judecăţii, nu se poate reţine încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 22 alin. (2) C. proc. civ., în condiţiile în care reclamantului i-a fost încuviinţată proba cu expertiza judiciară, însă a fost decăzut din dreptul de a administra această probă ca urmare a faptului că nu a achitat avansul onorariului expertului în termenul fixat de instanţa de judecată.

Trebuie subliniat, de asemenea, că, prevederile art. 10 alin. (1) C. proc. civ. instituie obligaţia ca părţile să îndeplinească actele de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege sau de judecător.

Or în cauză, decăderea reclamantului din dreptul de a administra proba cu expertiza judiciară a reprezentat sancţionarea neglijenţei de care a dat dovadă această parte, care nu şi-a îndeplinit obligaţiile procesuale înăuntrul termenului fixat de instanţă.

Având în vedere cele reţinute mai sus, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 592 din 12 noiembrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă. În raport de dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurentul-reclamant la plata sumei de 13.294,20 RON către intimata S.C. B. S.R.L., cheltuieli de judecată, conform dovezilor aflate la filele x.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 592 din 12 noiembrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurentul-reclamant A. la plata sumei de 13.294,20 RON către intimata S.C. B. S.R.L., cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 septembrie 2020.