Validity of Bank Guarantee Negotiations as Offer-acceptance under Contract Formation Laws and Sufficiency of Recurs Grounds

Şedinţa publică din data de 16 septembrie 2020

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub nr. x/2016, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pârâta B. S.A., solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 608.433.62 RON, reprezentând cheltuieli efectuate pentru elaborarea şi implementare proiect, a sumei de 81.940,70 RON, reprezentând contravaloarea costurilor cu emiterea scrisorii de garanţie bancară, a sumei de 4.456,24 RON, reprezentând comisionul aferent executării plăţii în cadrul procedurii de executare a scrisorii de garanţie bancară şi a sumei de 202.556,20 RON, reprezentând echivalentului a 10% din totalul avansului încasat de A.F.I.R. ca urmare a executării scrisorii de garanţie bancară, alături de valoarea integrală a avansului.

Prin sentinţa civilă nr. 243 din 30 ianuarie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2016, a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 1620A din 17 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost admis apelul declarat de apelanta A. S.R.L. împotriva sentinţei primei instanţe. A fost anulată în parte sentinţa apelată, numai în ceea ce priveşte capătul de cerere privind plata sumei de 202.556,20 RON, reprezentând echivalentul a 10% din totalul avansului încasat de A.F.I.R. S-a luat act de renunţarea reclamantei la judecarea capătului de cerere privind plata sumei de 202.556,20 RON, reprezentând echivalentul a 10% din totalul avansului încasat de A.F.I.R. Au fost menţinute în rest dispoziţiile sentinţei.

Împotriva acestei decizii, reclamanta a declarat recurs.

În susţinerea motivului de recurs reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susţine că, în speţa dedusă judecăţii, considerentele hotărârii recurate sunt contradictorii, unele motive susţinând netemeinicia acţiunii, iar altele caracterul său fondat.

În acest sens, recurenta-reclamantă arată că, instanţa de apel a reţinut că propunerile societăţii bancare nu au caracterul unei oferte, nu pot conduce la un acord de voinţă, ele fiind negocieri purtate în vederea încheierii contractelor de emitere a unei scrisori de garanţie şi de acordare a creditelor şi că ruptura lor nu este de natură să conducă la răspunderea părţilor pentru un eventual eşec, decât dacă se dovedeşte reaua-credinţă, împrejurare care nu s-a dovedit în cauză. Totodată, instanţa a susţinut că propunerile băncii reprezintă o ofertă indicativă şi că antrenarea răspunderii societăţii bancare pentru neîndeplinirea obligaţiilor asumate prin contractul nr. x/31.07.2013 privind emiterea scrisorii de garanţie poate avea ca temei juridic doar dispoziţiile art. 1.270 din C. civ., care statuează principiul forţei obligatorii a convenţiei legal încheiate.

Astfel, recurenta-reclamantă concluzionează că în considerentele aceleiaşi hotărâri, pe de o parte, instanţa de apel a pretins că nu s-a încheiat niciun contract, că au existat doar negocieri în vederea încheierii unor contracte şi, pe de altă parte, că totuşi există un contract apt să atragă răspunderea părţii care nu şi-a executat obligaţiile contractuale.

În susţinerea motivului de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susţine că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 1.186, art. 1.188, art. 1.196, art. 1.199 din C. civ., întrucât a reţinut că între părţile acestui litigiu nu a existat niciun raport juridic contractual care să fi luat naştere prin întâlnirea ofertei societăţii bancare cu acceptarea din partea societăţii recurente.

Recurenta-reclamantă redă conţinutul art. 1.186, art. 1.188, art. 1.196, art. 1.199 din C. civ., susţinând că, din coroborarea acestor dispoziţii legale, rezultă că o ofertă nu mai poate fi revocată după ce ajunge la destinatarul ei, revocarea în aceste condiţii putând conduce la antrenarea răspunderii autorului ei. Or, în prezenta speţă, a existat o ofertă urmată de acceptare, ceea ce a condus la un acord de voinţă, oferta societăţii bancare fiind revocată ulterior acestui acord.

Arată, totodată, că oferta indicativă a societăţii bancare se transformă în obligaţie pentru bancă dacă sunt îndeplinite cele două condiţii, respectiv aprobarea creditului şi acceptarea documentaţiei. În opinia recurentei-reclamante, aceste cerinţe au fost îndeplinite prin semnarea contractului de creditare nr. 10 privind emiterea scrisorii de garanţie bancară din data de 31.07.2013, precum şi prin faptul că banca nu a refuzat niciodată documentele transmise de recurentă.

Cu toate acestea, cu încălcarea dispoziţiilor legale arătate anterior şi a principiilor de drept, recurenta susţine că la data de 06.11.2013 banca şi-a schimbat strategia şi i-a comunicat că s-a aprobat creditul conform punctelor 2, 3 din ofertă, dar că îi impune condiţii suplimentare, care nu făceau parte din oferta propusă şi acceptată de aceasta.

Potrivit recurentei-reclamante, e-mailul din 06.11.2013 nu îndeplineşte criteriile pentru a fi considerat o ofertă, deoarece nu a fost emis într-o formă cerută de lege, a fost tardiv, era îndoielnic, nefiind semnat de niciun reprezentant legal al băncii. Totodată, recurenta-reclamantă susţine că nu a acceptat introducerea de noi condiţii la oferta acceptată, întrucât erau exagerate şi nu aveau nici o legătură cu înţelegerile anterioare.

În ceea ce priveşte acceptarea ofertei, recurenta-reclamantă arată că aceasta îndeplineşte cerinţele impuse de art. 1.196 din C. civ.. Astfel, potrivit recurentei-reclamante, după o serie de negocieri purtate cu pârâta, la data de 4.04.2013, aceasta a acceptat oferta B. şi a pus la dispoziţia băncii toate înscrisurile necesare încheierii contractului de cofinanţare, iar actul adiţional din 06.06.2013 cu A.P.D.R.P. nu a influenţat cu nimic raportul cu societatea bancară şi nu a împiedicat cu nimic etapa începută de analiză a documentelor şi a oportunităţii de finanţare.

O altă critică invocată de recurenta-reclamantă vizează faptul că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 1.530 din C. civ., întrucât a înlăturat răspunderea societăţii bancare, deşi aceasta s-a aflat în culpă şi a săvârşit o faptă ilicită, constând în revocarea propriei oferte după ce aceasta a fost acceptată.

Recurenta expune situaţia de fapt cu privire la notificarea din 23.10.2014 din partea A.F.I.R. (fostă A.P.D.R.P.), privind încetarea contractului de finanţare, arătând că a învestit instanţa de judecată cu o cerere prin care a solicitat obligarea A.F.I.R. la restituirea sumei de 202.556,20 RON, încasată nelegal ca urmare a executării scrisorii de garanţie bancară, anularea notificării privind încetarea contractului de finanţare înregistrat sub nr. x din data de 23.10.2014 şi anularea deciziei nr. E36.162/19.11.2014, referitoare la soluţionarea plângerilor prealabile.

Prin sentinţa civilă nr. 1801 din 22 iunie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, cererea de chemare în judecată a fost respinsă ca neîntemeiată, însă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul, cu consecinţa anulării actelor arătate, instanţa de judecată statuând, cu autoritate de lucru judecat, că nu se poate reţine vreo culpă din partea societăţii recurente, care să fi justificat rezilierea contractului cu titlu de sancţiune.

Astfel, în opinia recurentei-reclamante, indirect, judecătorii care s-au pronunţat în acel dosar, au recunoscut că responsabilă de situaţia creată este societatea bancară, iar efectele pozitive ale lucrului judecat se aplică prezentei cauze.

În opinia recurentei-reclamante, întreaga culpă pentru nerealizarea investiţiei aparţine societăţii bancare, care pe lângă faptul că a tergiversat punerea în aplicare a convenţiei încheiate de părţi la data de 04.04.2013 a şi blocat avansul încasat de la A.F.I.R. Mai mult, societatea bancară a solicitat, în etape, pe parcursul mai multor luni, documente financiare, administrative, contabile deşi acestea puteau fi cerute încă de la început, fără a fi necesară o perioadă atât de mare de timp, pentru ca în final să modifice substanţial oferta iniţială, prin introducerea unor cerinţe suplimentare, împovărătoare.

Recurenta-reclamantă invocă şi faptul că societatea bancară a împiedicat realizarea proiectului, instituind garanţii enorme, acoperirea fiind de aproape 200% şi blocând avansul încasat de la autoritatea contractantă, pe care, de altfel, l-a achitat nejustificat acestei autorităţi.

O ultimă critică invocată de recurenta-reclamantă vizează faptul că instanţa de apel a încălcat şi principiul rolului activ al judecătorului, reglementat de art. 22 C. proc. civ., principiu care stă la baza unui alt principiu fundamental al procesului civil, respectiv acela de aflare a adevărului în cauză.

Astfel, deşi instanţa de apel a reţinut că trebuia ca recurenta-reclamantă să îşi întemeieze demersul juridic pe dispoziţiile art. 1.270 din C. civ. pentru a obţine restituirea prestaţiilor din contractul nr. x/31.07.2013, nu a procedat la încadrarea în drept a cererii în virtutea rolului său activ, astfel că instanţa îşi invocă propria culpă.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Intimata B. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, în principal ca inadmisibil, iar în subsidiar, ca nefondat.

Recurenta-reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus efectuarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost redactat şi comunicat părţilor.

Părţile nu au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 18 martie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în completul de filtru, a respins excepţia inadmisibilităţii recursului, a admis în principiu recursul şi a constatat suspendarea de plin drept a judecării cauzei, în temeiul art. 42 alin. (6) cap. V al Anexei nr. 1 la Decretul privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României nr. 195/16.03.2020.

Judecarea cauzei a fost reluată la 16 septembrie 2020.

Analizând recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Un prim motiv de casare invocat de către recurenta-reclamantă, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., vizează caracterul contradictoriu al deciziei.

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Viciile motivării unei hotărâri pot fi încadrate în trei categorii: lipsa motivării, motivarea inexactă şi motivarea insuficientă, casarea intervenind, de regulă, în cazul în care există contradicţie între considerente şi dispozitiv, când hotărârea cuprinde considerente contradictorii, precum şi în cazul în care lipseşte motivarea soluţiei din dispozitiv sau în cazul în care motivarea este superficială sau cuprinde numai considerente străine de natura cauzei.

Motivarea trebuie să fie clară, precisă şi necontradictorie, aceste cerinţe înlăturând arbitrariul şi făcând posibil controlul judiciar, precum şi exercitarea căilor de atac de retractare.

Raportat la aceste considerente teoretice, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că instanţa de apel a analizat oferta financiară nr. 2 din 07.01.2013, precum şi propunerea din 27.03.2013, formulate de bancă, concluzionând în sensul că propunerile pârâtei nu constituie veritabile oferte de a contracta, în sensul dispoziţiilor art. 1.188 C. civ., ci negocieri, tratative purtate în vederea încheierii contractului privind emiterea unei scrisori de garantare avans şi a contractelor pentru acordarea creditelor.

Simpla apreciere a instanţei în sensul că aspectele referitoare la blocarea, returnarea, respectiv executarea avansului încasat de la A.F.I.R. pun în discuţie îndeplinirea de către pârâtă a obligaţiilor asumate prin contractul nr. x/31.07.2013 privind emiterea scrisorii de garantare şi că antrenarea răspunderii pentru neîndeplinirea îndatoririlor stabilite prin acest contract poate fi realizată prin intermediul unei acţiuni întemeiate pe dispoziţiile art. 1.270 C. civ., acţiune cu care instanţa nu a fost învestită, nu echivalează cu o motivare contradictorie.

Reiese, aşadar, că instanţa, respectând limitele învestirii, nu a pronunţat hotărârea în raport de dispoziţiile art. 1.270 C. civ., menţionând în mod expres că nu a fost învestită cu o astfel de cerere.

Un alt motiv de casare invocat de recurenta-reclamantă este reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că argumentele expuse în susţinerea acestui motiv de recurs reprezintă o reluare a criticilor din apel. Astfel, în ceea ce priveşte criticile ce vizează faptul că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 1.186, art. 1.188, art. 1.196, art. 1.199 din C. civ., acestea se regăsesc în dosarul de apel. De asemenea, argumentele ce vizează încălcarea de către instanţa de apel a art. 1530 C. civ. se regăsesc în dosarul de apel.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, prin aceste argumente, recurenta-reclamantă nu dezvoltă motive de nelegalitate ce privesc hotărârea atacată.

Prezentarea din nou a argumentelor expuse în apel nu răspunde exigenţelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., care impun invocarea unor critici care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 din acelaşi cod, iar modul de redactare a cererii de recurs nu permite determinarea limitelor sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, învestite cu verificarea legalităţii hotărârii recurate.

Prin reluarea criticilor deja cenzurate în apel, recurenta-reclamantă tinde să obţină o nouă verificare a susţinerilor sale, cu toate că legea recunoaşte doar dublul grad de jurisdicţie şi căile extraordinare de atac.

De aceea, chiar dacă prin decizia recurată se menţine hotărârea primei instanţe, al cărei raţionament este astfel confirmat, motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac, care este constituit de decizia instanţei de prim control judiciar.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că un ultim argument expus în cererea de recurs, în cadrul motivului de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează faptul că instanţa de apel a încălcat principiul rolului activ al judecătorului, reglementat de dispoziţiile art. 22 C. proc. civ., reţinând că reclamanta trebuia să îşi întemeieze demersul juridic pe dispoziţiile art. 1.270 C. civ., fără a realiza încadrarea în drept a cererii.

Această critică invocată de recurenta-reclamantă va fi analizată din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care statuează că se poate cere casarea unei hotărâri când instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Acest motiv de casare cuprinde, cu excepţia regulilor reglementate de alte motive de casare, încălcarea oricăror reguli de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea, indiferent dacă aceasta este condiţionată sau nu de existenţa unei vătămări.

Conform dispoziţiilor art. 22 alin. (4) C. proc. civ.:

"Judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire. În acest caz judecătorul este obligat să pună în discuţia părţilor calificarea juridică exactă", iar alin. (6) statuează:

"Judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel".

În legătură cu încadrarea juridică/schimbarea temeiului juridic al cererii de chemare în judecată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, astfel cum a statuat doctrina, punerea în dezbaterea părţilor a unor împrejurări de fapt şi de drept trebuie să aibă loc sub forma unor simple ipoteze, fără a afecta drepturile procesuale ale părţilor ce decurg din principiul disponibilităţii.

Mai mult decât atât, potrivit art. 478 alin. (3) C. proc. civ., în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot formula pretenţii noi.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că instanţa de apel s-a pronunţat cu respectarea limitelor învestirii, astfel cum s-a arătat în analiza motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Totodată, afirmaţia instanţei de apel în sensul că aspectele referitoare la blocarea, returnarea, respectiv executarea avansului încasat de la A.F.I.R. pun în discuţie îndeplinirea de către pârâtă a obligaţiilor asumate prin contractul nr. x/31.07.2013 privind emiterea scrisorii de garantare şi că antrenarea răspunderii pentru neîndeplinirea îndatoririlor stabilite prin acest contract nu se poate face printr-o cerere întemeiată pe art. 1186 şi următoarele din C. civ., ci prin intermediul unei acţiuni întemeiate pe dispoziţiile art. 1.270 C. civ., nu este de natură a conduce la necesitatea calificării juridice a cererii şi, pe cale de consecinţă, la punerea în discuţia părţilor a acestui aspect.

Această apreciere a instanţei nu este de natură a afecta silogismul judiciar pe care s-a întemeiat hotărârea recurată, în condiţiile în care instanţa a analizat acţiunea din perspectiva tuturor capetelor de cerere.

Referitor la cererea formulată de recurenta-reclamantă, privind micşorarea câtimii pretenţiilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu o va analiza, faţă de soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa de recurs.

Având în vedere cele reţinute mai sus, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1620A din 17 octombrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1620A din 17 octombrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 septembrie 2020.