Insurer’s appeal rejected; drunk-driver passenger’s contributory fault upheld, damages award reduced and costs ordered.

Şedinţa publică din data de 15 septembrie 2020

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 4 septembrie 2017, reclamantul A. a chemat-o în judecată pe pârâta B. din Belgrad prin corespondentul de daune pe teritoriul României C. S.R.L., solicitând instanţei să dispună obligarea acesteia la plata sumei de 2.476 RON, reprezentând contravaloarea daunelor materiale ce se cuvin ca urmare a vătămărilor corporale suferite în urma accidentului de circulaţie produs la data de 15 august 2015; a sumei de 600.000 RON, reprezentând contravaloarea daunelor morale ce se cuvin ca urmare a vătămărilor corporale suferite în urma accidentului de circulaţie produs la data de 15 august 2015; a penalităţilor de întârziere de 0,2% pe zi aferente despăgubirii solicitate, începând cu data promovării cererii, până la data plăţii efective, solicitate în temeiul dispoziţiilor art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule şi a cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1381-1395 coroborate cu prevederile art. 2223 - 2226 C. civ. şi cele ale Legii nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, precum şi dispoziţiile Normei ASF nr. 23/2014, astfel cum au fost modificate prin Norma ASF nr. 2/2015.

În temeiul dispoziţiilor art. 54 din Legea nr. 36/1995, reclamantul a solicitat citarea în cauză în calitate de intervenient forţat a numitului D., conducătorul autoturismului care a provocat accidentul.

Prin sentinţa civilă nr. 2126 din 27 iunie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată şi a obligat reclamantul la plata către pârâtă a sumei de 2000 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 401A din 8 martie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, s-a admis apelul principal declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 2126 din 27 iunie 2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în sensul schimbării sentinţei apelate, cu consecinţa admiterii în parte a cererii de chemare în judecată. A fost obligată pârâta la plata către reclamant a sumei de 1.087 RON, reprezentând despăgubiri pentru daune materiale, a sumei de 50.000 RON, reprezentând despăgubiri pentru daune morale, precum şi a sumei de 3.500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată. Au fost respinse restul pretenţiilor reclamantului.

Prin aceeaşi decizie, s-a respins ca nefondat apelul incident formulat de pârâta B. din Belgrad prin corespondentul de daune pe teritoriul României C. S.R.L. împotriva aceleiaşi sentinţe.

În motivarea soluţiei Curtea a reţinut că la data de 15.08.2015, intervenientul forţat D., aflându-se sub influenţa băuturilor alcoolice, a condus un autoturism, pe unul dintre locurile din spate aflându-se reclamantul care a suferit mai multe vătămări corporale şi care a formulat plângere penală pentru acest motiv pe care ulterior şi-a retras-o, astfel că a intervenit clasarea pentru acest motiv.

Curtea a considerat că declaraţia dată de apelantul-reclamant la data de 22.06.2016 nu reprezintă o renunţare la pretenţiile civile în sensul art. 22 C. proc. pen., întrucât prin retragerea plângerii prealabile, nu se mai punea problema unei acţiuni civile în procesul penal în ceea ce priveşte infracţiunea de vătămare corporală din culpă şi, prin urmare, apelantul-reclamant nu avea la ce pretenţii civile să renunţe.

În subsidiar, Curtea a reţinut că, şi dacă ar fi vorba despre o renunţare la pretenţiile civile în sensul art. 22 C. proc. pen.., aceasta ar produce efecte doar faţă de intervenientul forţat, nu şi faţă de societatea de asigurare care are obligaţia de a repara singură prejudiciul cauzat prin infracţiune, în limitele stabilite în contractul de asigurare şi prin dispoziţiile legale privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă, potrivit Deciziei nr. 1/2016, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii.

Aplicând, mutatis mutandis, aceste considerente în cauza de faţă, Curtea a constatat că declaraţia apelantului-reclamant din data de 22.06.2016 ar putea fi interpretată cel mult ca o renunţare la pretenţiile corespunzătoare părţii din prejudiciu ce ar trebui acoperită de asigurat (în situaţia în care valoarea prejudiciului ar fi mai mare decât plafoanele prevăzute de lege sau de contractul de asigurare), iar nu la pretenţiile corespunzătoare părţii din prejudiciu ce ar trebui acoperită de asigurător.

Curtea a mai reţinut că, deşi acţiunea apelantului-reclamant constituie o conduită imprudentă, aceasta nu reprezintă fapta ilicită care a determinat prejudiciul în cauză. Fapta ilicită a fost comisă de intervenientul forţat, acesta conducând un autoturism deşi se afla sub influenţa băuturilor alcoolice şi, totodată, neadaptând viteza la condiţiile de drum, din moment ce s-a produs ieşirea în afara părţii carosabile, lovirea mai multor copaci şi răsturnarea în albia unui râu, prin urmare, nu poate fi vorba despre fapta victimei drept cauză exoneratoare de răspundere, însă conduita acesteia trebuie avută în vedere la stabilirea despăgubirii.

Dispoziţiile art. 1371 alin. (1) C. civ., invocate de pârâtă prin întâmpinarea depusă în faţa primei instanţe, nu se referă la transferarea întregii responsabilităţi înspre victimă, ci la o împărţire a responsabilităţii, prin urmare asigurătorul intervenientului nu este exonerat total de răspundere, ci doar parţial, asemănător cazurilor de culpă comună. Deşi nu este vorba despre o culpă comună în ceea ce priveşte săvârşirea faptei ilicite este vorba totuşi despre o responsabilitate comună în producerea prejudiciului suferit de apelantul-reclamant. Responsabilitatea asigurătorului decurge din faptul că intervenientul a săvârşit fapte ilicite ce au cauzat prejudiciul, iar responsabilitatea apelantului-reclamant decurge din faptul că el putea să evite prejudiciul, dar nu a făcut-o.

În ceea ce priveşte despăgubirile solicitate de apelantul-reclamant pentru daune materiale, din suma totală de 2174 RON, Curtea, în aplicarea dispoziţiilor art. 1371 alin. (1) C. civ., a acordat doar jumătate, adică 1087 RON, având în vedere conduita imprudentă a apelantului-reclamant.

Raportat la criteriile avute în vedere în jurisprudenţa naţională în cazul despăgubirilor pentru daune materiale, dispoziţiile art. 1371 alin. (1) C. civ., dar şi faptul că apelantul-reclamant a primit deja suma de 6600 RON de la tatăl intervenientului forţat, Curtea a considerat că o despăgubire corespunzătoare prejudiciului moral rămas neacoperit este reprezentată de suma de 50.000 RON avându-se în vedere la stabilirea acestei sume faptul că o parte din responsabilitate îi revine apelantului-reclamant, care ar fi putut evita prejudiciul dacă nu s-ar fi urcat în maşina condusă de intervenientul forţat în ciuda faptului că fusese avertizat despre faptul că acesta consumase băuturi alcoolice.

În ceea ce priveşte apelul incident, Curtea a constatat că este vorba despre soluţia primei instanţe de obligare a reclamantului la plata doar a unei părţi din onorariul de avocat către pârâtă şi, având în vedere soluţia dată apelului principal, problema cheltuielilor respective nu se mai pune.

La 2 mai 2019, pârâta B. din Belgrad prin corespondentul de daune pe teritoriul României C. S.R.L. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 401A din 8 martie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

În motivarea recursului, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, cu consecinţa casării hotărârii recurate şi trimiterii dosarului pentru rejudecare instanţei de apel, urmând a se menţine ca temeinică şi legală soluţia adoptată de prima instanţă, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.

Totodată, s-a solicitat a se dispune şi rejudecarea apelului incident formulat sub aspectul cheltuielilor de judecată constând în onorariul avocaţial solicitat a fi acordat în totalitate.

Recurenta-pârâtă a învederat că a pus deja în executare hotărârea judecătorească pronunţată de instanţa de apel, scopul recursului fiind clarificarea problematicii juridice supuse spre analiză.

S-a precizat că nu există documente din care să rezulte că reclamantul ar fi depus o plângere împotriva intervenientului forţat, în legătură cu demersurile invocate, iar contradictorialitatea declaraţiilor din dosarul penal poate reprezenta cel mult o aplicare a principiului in dubio pro reo, ea profitând intervenientului forţat, motiv pentru care, în opinia recurentei, tribunalul a procedat în mod corect la reţinerea faptei victimei ca o cauză exoneratoare de răspundere, chiar şi numai ca motiv suplimentar al respingerii pretenţiilor reclamantului.

Recurenta-pârâtă a subliniat că, deşi considerentele deciziei atacate fac vorbire de aplicarea dispoziţiilor art. 1371 C. civ., hotărârea instanţei de apel le exclude, prin simplul fapt al admiterii, chiar şi în parte, a pretenţiilor unei persoane care a acceptat să se urce într-un vehicul condus de o persoană care a consumat băuturi alcoolice în prezenţa victimei.

S-a mai susţinut că prin motivarea deciziei atacate, instanţa de apel a comis erori de calificare a probatoriului, arătând că actele medicale dovedesc, în lipsa unor probe privitoare la afecţiuni preexistente, că o tulburare de personalitate a fost consecinţa unui traumatism produs în accident. Or, o astfel de afirmaţie tinde să contrazică întregul eşafodaj al principiului onus probandi incumbit actori, reclamantul fiind ţinut să dovedească prejudiciul şi cauza producerii lui, iar nu pârâta, care ar fi nevoită să cerceteze întregul istoric medical al reclamantului, fapt imposibil, prin prisma naturii sensibile a unor astfel de informaţii.

La data de 3 iulie 2019, intimatul-reclamant A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea hotărârii recurate ca fiind legală şi temeinică.

În esenţă, s-a susţinut că, în cauză, nu a intervenit împăcarea părţilor, persoana vătămată arătând expres că îşi rezervă dreptul de a solicita despăgubiri de la asigurătorul de răspundere civilă al conducătorului auto, iar clasarea cauzei penale s-a făcut în temeiul dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. e) şi g) C. proc. pen., datorită retragerii plângerii penale de către persoana vătămată A.. Totodată, s-a mai arătat că nu poate fi reţinută faptei victimei, ca o cauză exoneratoare de răspundere a conducătorului auto. Pentru soluţionarea corectă a cauzei, în opinia intimatului-reclamant, instanţa trebuia să identifice cine este autorul faptei ilicite cauzatoare de prejudiciu, iar în speţă, conducătorul auto este vinovat atât de conducerea imprudentă a autovehiculului, cât şi de conducerea acestuia sub influenţa băuturilor alcoolice. Presupunerea că victima accidentului ştia că şoferul consumase băuturi alcoolice, nu conduce la calificarea acestuia ca fiind persoană vinovată de producerea accidentului.

Înalta Curtea procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din 19 noiembrie 2019, a fost analizat raportul întocmit în cauză şi s-a dispus comunicarea acestuia, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 17 martie 2020 a fost admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă B. Belgrad, prin S.C. C. S.R.L., împotriva deciziei civile nr. 401A din 8 martie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă. Totodată, s-a constatat suspendată judecata de plin drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial nr. 212 din 16 martie 2020, cauza fiind ulterior repusă pe rol.

La termenul din 15 septembrie 2020, Înalta Curte a luat în examinare recursul, prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente în materie, urmând să îl respingă pentru următoarele considerente:

Recurenta-pârâtă a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. susţinând căinstanţa de apel trebuia să aplice principiul in dubio pro reo în raport de declaraţiile contradictorii ale reclamantului date în dosarul penal în cauză, fapta victimei fiind o cauză exoneratoare de răspundere.

Recurenta-pârâtă a subliniat că, deşi considerentele deciziei atacate fac vorbire de aplicarea dispoziţiilor art. 1371 alin. (1) C. civ., în realitate hotărârea instanţei de apel exclude aplicarea acestora, prin simplul fapt al admiterii pretenţiilor unei persoane care a acceptat să se urce într-un vehicul condus de o persoană care a consumat băuturi alcoolice în prezenţa victimei.

Criticile sunt nefondate, instanţa de apel aplicând în mod corect legea în raport de situaţia de fapt dedusă judecăţii.

Potrivit art. 1352 C. civ. pentru a fi exoneratoare de răspundere, fapta victimei înseşi trebuie să fi fost cauza exclusivă a producerii prejudiciului - îndeplinind caracteristicile forţei majore sau pe ale cazului fortuit - înlăturând practic, raportul de cauzalitate dintre fapta intervenientului forţat şi prejudiciul produs sub forma vătămărilor corporale suferite de victimă.

Or, aşa cum s-a reţinut situaţia de fapt de către instanţele fondului, fapta ilicită a fost comisă de intervenientul forţat, acesta conducând un autoturism, deşi se afla sub influenţa băuturilor alcoolice şi, totodată, neadaptând viteza la condiţiile de drum, prin urmare, simpla urcare a victimei în autoturismul condus de intervenientul forţat nu putea conduce, în sine, la accidentul produs, pentru a se putea susţine că aceasta a fost cauza exclusivă a producerii prejudiciului şi deci, în absenţa acestei fapte a victimei, n-ar fi existat prejudiciul, concluziile instanţei de apel fiind corecte.

Ca atare, fapta victimei nu întruneşte caracteristicile avute în vedere de art. 1352 C. civ. pentru a conduce la exonerarea de răspundere civilă a recurentei-pârâte, întrucât nu a fost cauza exclusivă sau determinantă a producerii prejudiciului şi nici nu prezintă elementele forţei majore ori ale cazului fortuit.

Instanţa de apel a reţinut corect că retragerea plângerii, act de voinţă unilateral al persoanei vătămate, era de natură să înlăture răspunderea penală a intervenientului fără ca, faţă de recurenta-pârâtă, să îşi poată produce efectele unei renunţări la pretenţiile civile asupra asigurătorului în sensul art. 22 C. proc. pen.., la stabilirea dreptului de despăgubire fiind aplicate legal dispoziţiile art. 1371 alin. (1) C. civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 1371 alin. (1) C. civ. în cazul în care victima a contribuit cu intenţie sau din culpă la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu le-a evitat, în tot sau în parte, deşi putea să o facă, cel chemat să răspundă va fi ţinut numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o.

Această normă legală face posibilă diminuarea obligaţiei autorului faptei ilicite, atunci când se apreciază că şi victima a contribuit, cu intenţie sau din culpă, la cauzarea sau la mărirea prejudiciului. Autorul faptului prejudiciabil va putea fi obligat la dezdăunare numai în raport cu "contribuţia" sa la producerea prejudiciului, pentru restul de daună fiind răspunzătoare victima, ca urmare a acţiunii sau inacţiunii sale concurenţiale.

Din interpretarea prevederii legale redate, reiese că legiuitorul român a prevăzut vinovăţia drept condiţie pentru reţinerea unei participări a victimei la producerea prejudiciului. Efectul aplicării acestei reguli îl constituie diminuarea cuantumului despăgubirilor datorate de persoana responsabilă numai cu privire la partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o.

Aceste aspecte au fost avute în vedere şi la pronunţarea Deciziei nr. 12/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial nr. 498 din 4 iulie 2016, prin care s-a decis că dispoziţiile art. 1371 alin. (1) din C. civ. se interpretează în sensul că autorul faptei va fi ţinut să răspundă numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o, în cazul în care victima prejudiciului a contribuit şi ea cu vinovăţie la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu l-a evitat, în tot sau în parte, deşi putea să o facă.

Înalta Curte a statuat în considerente că: "Dispoziţiile art. 1371 alin. (1) din C. civ. nu instituie condiţia ca victima să săvârşească ea însăşi o faptă ilicită, cum este în cazul făptuitorului, fiind relevantă în ipoteza reglementată de norma juridică în discuţie doar examinarea atitudinii victimei, din perspectiva vinovăţiei acesteia; (...) sub forma intenţiei sau culpei, aşa cum sunt definite prin dispoziţiile art. 16 alin. (2) şi (3) din C. civ., şi nu caracterul licit sau ilicit al faptei victimei, atât timp cât se reţine existenţa unei fapte culpabile concurente care se înscrie în lanţul cauzal generator al prejudiciului şi care constituie o circumstanţă legală de diminuare a obligaţiei de despăgubire aflate în sarcina făptuitorului. (...)

Aşadar, dacă există o vinovăţie comună a autorului infracţiunii şi a victimei, întinderea despăgubirilor la a căror plată va fi obligat autorul va fi direct proporţională cu ponderea contribuţiei sale la producerea prejudiciului."

Consecinţa aplicării acestei reguli de drept are ca efect diminuarea cuantumului despăgubirilor datorate de făptuitor, acesta fiind responsabil numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o.

Din perspectiva deciziei de interpretare, ceea ce interesează este vinovăţia, sub forma intenţiei sau culpei, aşa cum sunt definite prin dispoziţiile art. 16 alin. (2) şi (3) din C. civ., şi nu caracterul licit sau ilicit al faptei victimei, atât timp cât se reţine existenţa unei fapte culpabile concurente care se înscrie în lanţul cauzal generator al prejudiciului şi care constituie o circumstanţă legală de diminuare a obligaţiei de despăgubire aflate în sarcina făptuitorului.

Textul de lege examinat instituie regula care trimite la ideea că fapta victimei, care a contribuit la cauzarea prejudiciului şi care a concurat cu cea a autorului faptei ilicite, devine o cauză străină ce afectează în mod direct raportul de cauzalitate şi, indirect, prin aceasta, celelalte condiţii ale răspunderii civile delictuale reţinute în sarcina autorului faptei ilicite.

Aşadar, dacă există o vinovăţie comună a autorului faptei şi a victimei, întinderea despăgubirilor la a căror plată va fi obligat autorul va fi direct proporţională cu ponderea contribuţiei sale la producerea prejudiciului.

În concluzie, art. 1.371 alin. (1) din C. civ. trebuie avut în vedere prin corelare cu art. 16 din C. civ., care se referă la "vinovăţie" şi trebuie interpretat în sensul că autorul faptei va fi ţinut să răspundă numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o în cazul în care victima prejudiciului a contribuit şi ea cu vinovăţie la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu l-a evitat, în tot sau în parte, deşi putea să o facă.

Răspunderea civilă delictuală operează pentru cea mai uşoară culpă, această formă de răspundere fiind mult mai largă decât răspunderea penală.

Aplicând aceste reguli în privinţa determinării culpei fiecărui participant, instanţa de apel a făcut distincţie între culpa conducătorului auto în producerea efectivă a accidentului şi culpa în producerea consecinţelor grave ale accidentului, respectiv a vătămărilor corporale, ce aparţine victimei care şi-a asumat şi acceptat riscul producerii acestor consecinţe, atunci când a acceptat să se urce într-un autovehicul condus de o persoană aflată în stare de ebrietate, dând dovadă de lipsa de diligenţă cu privire la viaţa şi siguranţa personală.

În aplicarea art. 1371 alin. (1) C. civ., instanţa de apel a analizat în mod judicios vinovăţia conducătorului auto şi a victimei accidentului rutier, reţinând şi culpa concurentă a victimei în producerea consecinţelor accidentului.

Astfel, în raport de circumstanţele factuale rezultate din probele administrate, instanţa de apel a efectuat o corectă determinare a nivelului despăgubirilor având la bază gradul de culpă reţinut în sarcina intervenientului forţat şi a victimei, potrivit dispoziţiilor legale menţionate.

Recurenta a formulat şi critici prin care a susţinut că instanţa de apel a comis erori de calificare a probatoriului, arătând că actele medicale dovedesc, în lipsa unor probe privitoare la afecţiuni preexistente, că tulburarea de personalitate a fost consecinţa accidentului rutier.

Aceste critici nu pot fi primite, întrucât vizează situaţia de fapt asupra căreia instanţa de recurs nu se poate pronunţa având în vedere că nu ţin de nelegalitatea deciziei atacate.

Prin modul în care a fost concepută motivarea recursului se tinde astfel, şi la o cenzurare a aprecierii date în interpretarea mijloacelor de probă şi la o devoluare a fondului, ceea ce nu este compatibil cu calea extraordinară a recursului în cadrul căruia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei sub aspectul elementelor de fapt ale cauzei, cum se solicită prin recurs.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă B. Belgrad, prin S.C. C. S.R.L., împotriva deciziei civile nr. 401A din 8 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Totodată, reţinând culpa procesuală, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurenta-pârâtă la plata către intimatul-reclamant A. a sumei de 3500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariul de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă B. Belgrad, prin S.C. C. S.R.L., împotriva deciziei civile nr. 401A din 8 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Obligă recurenta-pârâtă la plata către intimatul-reclamant A. a sumei de 3500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi,15 septembrie 2020.