Prescription start date for delictual damages claim arising from retrocession delay: ownership acquisition by administrative order vs. handover protocol

Şedinţa publică din data de 15 septembrie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă la data de 27 martie 2015 sub nr. x/2015, reclamantul A. a chemat în judecată pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General, Administraţia Fondului Imobiliar şi S.C. B. S.A. solicitând instanţei să pronunţe o hotărâre prin care să dispună obligarea la plata în solidar a sumei de 955.680 RON (echivalentul a 217.000 €), reprezentând contravaloarea daunelor pricinuite de pârâte în exercitarea obligaţiilor pe care le aveau, acestea au dat dovadă de o vădită neglijenţă, făcându-se vinovate de crearea prejudiciului invocat.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1349 alin. (2), art. 1378, art. 1381 şi art. 1382 C. civ.

Prin încheierea din 3 februarie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis excepţia necompetenţei funcţionale şi a trimis cauza secţiei a VI-a, în vederea soluţionării acesteia.

Pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă cauza a fost înregistrată la data de 25 februarie 2016, sub nr. x/2015*.

Prin sentinţa civilă nr. 2904 din 11 mai 2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2015, a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General şi respinsă acţiunea ca prescrisă.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul A., care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 238/2019 din 7 februarie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

În motivarea soluţiei Curtea a reţinut că, raportat la temeiul juridic invocat în cuprinsul cererii de chemare în judecată, precum şi la caracterul patrimonial al obiectului acţiunii, în mod corect a reţinut prima instanţă faptul că dreptul material la acţiune în materia răspunderii delictuale este prescriptibil prin raportare la dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958. Totodată, faţă de prevederile art. 3 din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripţie este cel general de 3 ani.

În ceea ce priveşte momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune, s-a constatat că în mod corect au fost reţinute dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958.

Curtea a mai reţinut că, independent de faptul că persoanei îndreptăţite i se predă sau nu bunul pe baza procesului-verbal de predare preluare, conform art. 25 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, aceasta dobândeşte calitatea de proprietar în baza Dispoziţiei Primarului General, iar nu în baza protocolului de predare primire, aşadar momentul de început al curgerii termenului de prescripţie ca fiind cel la care reclamantul a dobândit calitatea de proprietar, a fost reţinut corect de prima instanţă.

Întrucât la data la care reclamantul a dobândit calitatea de proprietar al imobilului (25.10.2011), acesta cunoştea atât paguba cât şi persoana care răspunde de aceasta, având posibilitatea legală de-a exercita dreptul la acţiune, rezultă că termenul de prescripţie care a început să curgă în raport de această dată s-a împlinit la 25.10.2014, astfel încât cererea de chemare în judecată depusă la oficiul poştal la 26.03.2015 s-a reţinut ca prescrisă.

La data de 27 martie 2019, reclamantul A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 238/2019 din 7 februarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

În motivarea recursului, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

Recurentul a susţinut că majoritatea argumentelor din considerentele hotărârii pronunţate în cauză nu au suport legal.

Astfel, în opinia sa, dispoziţia emisă de Primăria Municipiului Bucureşti nu poate fi considerată titlu de proprietate, atât timp cât posesia şi folosinţa au rămas în exercitarea Primăriei Municipiului Bucureşti, până la încheierea procesului-verbal de predare-primire.

Totodată, recurentul-reclamant a precizat că atât timp cât Administraţia Fondului Imobiliar a refuzat constant să întocmească procesul-verbal de predare-primire la faţa locului, s-a depăşit termenul de 30 de zile, iar procesul-verbal de predare-primire a fost încheiat la 5 mai 2012, urmând ca termenul de prescripţie să se împlinească la 12 mai 2015.

Faptul că Administraţia Fondului Imobiliar a încheiat totuşi acest proces-verbal peste termen, în birou, invitând reclamantul să-l ridice, în opinia recurentului, acesta este lovit de nulitate absolută.

Recurentul a mai arătat că împotriva abuzului Primăriei Municipiului Bucureşti, care a ignorat complet toate actele autentice şi neacordarea terenului din curte, a demarat o serie de procese, care ar fi trebuit să suspende termenul de prescripţie.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din 19 noiembrie 2019, a fost analizat raportul întocmit în cauză şi s-a dispus comunicarea acestuia, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 17 martie 2020 a fost admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 238/2019 din 7 februarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă. Totodată, s-a constatat suspendată judecata de plin drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial nr. 212 din 16 martie 2020.

La termenul din 15 septembrie 2020, Înalta Curte a luat în examinare recursul, prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente în materie, urmând să îl respingă pentru următoarele considerente:

Recurentul şi-a întemeiat cererea de recurs pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., susţinând că decizia atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, iar expunerea este contradictorie sub aspectul momentului de la care s-a dobândit proprietatea pentru imobilul pentru care se solicită despăgubiri în cauză, arătându-se că acest moment este reprezentat de data la care a fost încheiat protocolul de predare-primire al imobilului, faţă de care cererea de chemare în judecată este depusă în interiorul termenul de prescripţie iar nu de data emiterii dispoziţiei de restituire în natură a imobilului, pentru că nu s-a intrat în posesia imobilului la acel moment.

Critica nu este fondată.

Motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. are în vedere situaţia în care au fost încălcate dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. care stabilesc că hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

În ceea ce priveşte motivele contradictorii acestea trebuie dovedite de existenţa unei contradicţii între considerente şi dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii duce la o altă soluţie decât cea reţinută în dispozitiv.

Analizând considerentele deciziei atacate din perspectiva contrarietăţii, se reţine faptul că instanţa de apel a pronunţat hotărârea cu respectarea art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., prin indicarea raţionamentelor care au stat la baza pronunţării deciziei, între considerente şi dispozitiv neexistând nicio contradicţie, cum greşit afirmă recurentul.

Astfel, în urma analizării probelor aflate la dosar, instanţa de apel a validat teza instanţei de fond în ceea ce priveşte momentul de la care începe să curgă termenul de prescipţie pentru acţiunea în răspundere civilă delictuală, cum este cea dedusă judecăţii, în sensul reţinerii aplicabilităţii art. 8 din din Decretul nr. 167/1958, conform căruia "prescripţia dreptului la acţiunea în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea".

Cum în cauză despăgubirile deduse judecăţii sunt formulate din perspectiva calităţii de proprietar al imobilului retrocedat, în mod corect instanţa de apel a reţinut că prescripţia a început să curgă la data emiterii dispoziţiei de restituire în natură a proprietăţii, termenul de prescripţie fiind împlinit la data introducerii acţiunii în dezdăunare.

Faptul că opinia recurentului-reclamant nu coincide cu cea reţinută de instanţă, în privinţa începerii curgerii termenul de prescripţie, nu conferă caracter contradictoriu deciziei atacate, instanţa indicând argumentele legale ce susţin soluţia şi care nu sunt criticate din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Contrar susţinerilor recurentului, în temeiul art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/200, dispoziţia de aprobare a restituirii în natură a imobilului face dovada proprietăţii persoanei îndreptăţite asupra acestuia, are forţa probantă a unui înscris autentic şi constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie, după îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară, de la data emiterii acesteia, iar nu de la data încheierii procesului-verbal de predare-primire.

Modalitatea în care a avut loc în fapt încheierea procesului-verbal de predare-primire de către părţile implicate ori depăşirea termenului prevăzut de lege pentru încheierea acestuia nu suspendă termenul de prescripţie extinctivă aplicabil situaţiei juridice deduse judecăţii şi reglementate în drept prin art. 8 din din Decretul nr. 167/1958, întrucât legea nu prevede efectele juridice susţinute de recurentul-reclamant. Astfel cum s-a arătat şi în cuprinsul deciziei atacate, pentru acţiunea în despăgubiri, cum este şi cea de faţă, esenţial este momentul la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Criticile prin care recurentul susţine că procesul-verbal încheiat peste termen ar fi lovit de nulitate absolută, nu pot fi avute în vedere, întrucât obiectul acţiunii nu a vizat acest aspect, iar invocarea acestora direct în recurs este făcută omisso medio, cu încălcarea limitelor procedurale instituite prin dispoziţiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Faţă de faptul că recurentul nu a invocat şi dovedit vreo cauză de întrerupere sau de suspendare a termenului de prescripţie din cele prevăzute de Decretul nr. 167/1958 incident în cauză şi, în raport de temeiul de drept aplicabil, nu s-a demonstrat nelegalitatea deciziei atacate.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 238/2019 din 7 februarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 238/2019 din 7 februarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi,15 septembrie 2020.