Lease termination notice: Inadmissible change of contractual basis in appeal under principle of party disposition

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

A. Obiectul cererii introductive.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, reclamanta A. (în prezent B.) a chemat în judecată pe pârâta C. S.R.L., solicitând instanţei obligarea pârâtei la plata sumei de 979.782 RON cu titlu de despăgubiri pentru neexecutarea culpabilă a contractului de închiriere mobiliară, imobiliară şi locaţie de gestiune a centrului de producţie x din 4 iulie 2014.

B. Hotărârea instanţei de fond.

Prin sentinţa nr. 2854 din 9 octombrie 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. B. S.A. în contradictoriu cu pârâta C. S.R.L..

C. Calea de atac împotriva hotărârii instanţei de fond.

Împotriva sentinţei pronunţată de Tribunalul Bucureşti a formulat apel reclamanta S.C. B. S.A. solicitând schimbarea în tot a hotărârii atacate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.

D. Hotărârea instanţei de apel.

Prin decizia civilă nr. 913 din 27 iulie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-reclamantă S.C. B. S.A..

E. Considerentele instanţei de apel.

Apelanta-reclamantă a solicitat obligarea pârâtei-intimate la penalităţi de întârziere în temeiul art. 6.3 şi 7.3 din contractul dintre părţi şi a notificării de reziliere emise de aceasta.

Reclamanta nu a invocat clauza de la pct. 7.5, nerezultând că înţelege să uzeze de aceasta, astfel încât apărările pârâtei să poată fi formulate în raport de aceasta.

Prin raportare la temeiurile contractuale invocate, art. 6.3 şi 7.3 sunt şi considerentele primei instanţe, care a constatat că era necesar ca notificarea să fie comunicată cocontractantului cu cel puţin 15 zile înainte de data la care încetarea urmează să-şi producă efectele, în condiţiile art. 7.13, iar apelanta nu a criticat sentinţa pentru reţinerea greşită sau incompletă a acestor temeiuri.

În schimb, prin apelul formulat, reclamanta susţine incidenţa clauzei speciale de la art. 7.5 din contract, clauză care, spre deosebire de cea de la pct. 7.3, nu condiţionează rezilierea contractului de punerea în întârziere.

Întreaga argumentaţie din cererea de apel priveşte inaplicabilitatea clauzei de la art. 7.13 din contract şi aplicabilitatea celei de la art. 7.5.

În conformitate cu art. 478 alin. (3) C. proc. civ., în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot formula pretenţii noi.

Or, cauza cererii de chemare în judecată este ce exprimată succint în cuprinsul acesteia: notificarea de reziliere emisă în temeiul art. 6.3 şi 7.3 din contractul dintre părţi. Prin urmare, nu pot fi primite direct în apel susţinerile privind incidenţa clauzei de la pct. 7.5.

În ce priveşte incidenţa art. 7.13 din contract, şi în aprecierea instanţei de apel, în condiţiile în care aceasta se referă la orice cauză de încetare a contractului invocată de una dintre părţi înainte de termen, iar clauza de reziliere de la art. 7.3 nu derogă de la acest articol, trebuie reţinut că ea se aplică şi în cazul rezilierii reglementate pe art. 7.3.

Referitor la susţinerile din întâmpinare privind incidenţa puterii de lucru judecat a sentinţei nr. 2107/2018 a Judecătoriei Câmpulung, trebuie observat că această parte nu a formulat apel împotriva considerentelor prin care s-a respins această apărare, iar întâmpinarea nu este mijlocul procesual apt pentru a înlătura aceste considerente

F. Calea de atac împotriva hotărârii instanţei de apel.

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti a formulat recurs reclamanta S.C. B. S.A. (fostă A.), criticând-o sub următoarele motive de nelegalitate.

Instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile legale incidente cu privire la efectele clauzei penale în cazul rezilierii contractului - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Clauza penală la care societatea reclamantă este îndreptăţită este cuprinsă în art. 7.5 coroborat cu art. 6.3 din contract şi cu art. 7.13 din contract. Instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile legale ce impuneau consacrarea efectelor juridice valide şi depline ale notificării de reziliere, în sensul obligării pârâtei la plata clauzei penale datorate.

Dispoziţiile art. 7.13 din contract reprezintă o clauză generală ce nu acoperă exclusiv materia rezilierii contractului, ci sfera generală a încetării raporturilor contractuale cu un preaviz de 15 zile.

Motivarea instanţei ignoră întrutotul dispoziţiile art. 7.5 din contractul încheiat între părţi, care stipulează în mod expres faptul că încălcarea obligaţiilor locatarului atrage rezilierea de drept a contractului, fără punerea prealabilă în întârziere.

Clauza 7.5 reprezintă o clauză specifică în materia rezilierii contractului din cauza neexecutării acestuia de către locatarul C., fiind evident că, în temeiul acestei clauze speciale, derogatorii de la clauza 7.13 de încetare generală a contractului, adresa de reziliere urma să producă efecte de la momentul transmiterii acesteia către locatarul C.. Clauza 7.5 reprezintă un pact comisoriu de ultim grad.

În temeiul clauzei 7.5 din contract, rezilierea a operat de la momentul transmiterii notificării de reziliere. Instanţa de apel a omis să confere efecte juridice dispoziţiilor art. 7.5 din contract, faţă de dispoziţiile art. 1538 şi 1554 C. civ., în temeiul cărora reclamanta B. a transmis notificarea de reziliere, ce a operat cu titlu imediat, fără curgerea vreunui alt termen.

Referitor la menţionarea succintă a prevederilor art. 7.3 în cuprinsul acţiunii introductive, recurenta susţine că acestea au reprezentat o eroare materială, reclamanta citând în fapt dispoziţiile art. 7.5 din contract.

Instanţa de apel a aplicat greşit normele procesuale - motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Chiar dacă ar fi considerat aplicabilă referirea la art. 7.3 din contract, instanţa avea obligaţia de a pune acest aspect în vedere reclamantei în sensul precizării exacte a temeiului emiterii notificării de reziliere - obligaţie ce derivă din rolul activ al instanţei.

Prin efectul notificării de reziliere şi prin timpul prezent utilizat cu referire la reziliere, era evident că reclamanta a intenţionat să comunice o încetare de drept a contractului.

În opinia recurentei nu ne aflăm în prezenţa modificării cauzei cererii de chemare în judecată, ci exclusiv în situaţia în care cauza era reprezentată de obligarea la achitarea clauzei penale în virtutea comunicării rezilierii de drept a contractului, dar există o inadvertenţă terminologică cu privire la clauza incidentă.

Cauza cererii de chemare în judecată şi a cererii de apel se referă la constatarea rezilierii valide de drept a contractului în temeiul notificării de reziliere, faţă de care locatarul nu a obiectat niciodată, precum şi existenţa unei obligaţii de achitare a clauzei penale în virtutea art. 6.3 din contract.

Se solicită admiterea recursului şi trimiterea cauzei spre rejudecare, cu indicaţii clare faţă de instanţa de apel în sensul admiterii apelului şi obligării la plata clauzei penale a C. S.R.L..

G. Analizând recursul prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat şi urmează a fi respins pentru următoarele considerente:

Între reclamanta A., în calitate de locator şi pârâta C., în calitate de locatar s-a încheiat contractul de închiriere mobiliară, imobiliară şi locaţie de gestiune a centrului de producţie x, înregistrat în evidenţele reclamantei sub nr. x din 4 iulie 2014.

La art. 7.3 din contract s-a prevăzut că acesta încetează prin "reziliere (…) de către partea afectată, în caz de neexecutare culpabilă a obligaţiilor contractuale de către cealaltă parte", iar la art. 7.13 din contract s-a stipulat că "partea care invocă o cauză de încetare a prevederilor prezentului contract o va notifica celeilalte părţi cu cel puţin 15 zile înainte de data la care urmează să-şi producă efectele sau în ce condiţii prevede prezentul contract în unele cazuri specifice".

Recurenta A. a notificat pârâta-intimată C. cu privire la rezilierea contractului, din vina locatarului "în baza prevederilor contractuale şi îndeosebi a art. 6 pct. 6.3 cu plata de daune-interese în sumă egală cu valoarea chiriei pe şase luni" şi a solicitat plata daunelor-interese în termen de 15 zile de la data notificării.

Părţile susţin că raportul juridic dintre ele a încetat în modalităţi diferite. Recurenta-reclamantă susţine că actul a încetat prin reziliere convenţională, în timp ce pârâta susţine că actul a încetat prin expirarea termenului contractual.

Nu se poate considera că efectele contractului au încetat în temeiul notificării de reziliere, având în vedere că pentru a produce acest efect, în conformitate cu dispoziţiile art. 7.13 din contract, era necesar ca notificarea de reziliere să fi fost comunicată pârâtei C., cu cel puţin 15 zile înainte de data la care încetarea urmează să-şi producă efectele. În cauză, înainte de împlinirea acestui termen convenţional prevăzut pentru aplicarea sancţiunii rezilierii convenţionale a intervenit încetarea contractului într-o altă modalitate, respectiv prin expirarea, la data de 5 ianuarie 2016, a termenului pentru care actul juridic a fost încheiat.

Recurenta susţine că în realitate contractul dintre părţi a încetat în conformitate cu dispoziţiile art. 7.5:

"Ca drept al locatorului în caz de neexecutare sau executare necorespunzătoare de către locatar a obligaţiilor contractuale. În acest caz, locatorul poate înceta furnizarea utilităţilor necesare spaţiului închiriat, iar contractul de închiriere este desfiinţat de drept, necondiţionat şi de îndată, fără a mai fi necesară punerea în întârziere, şi fără o altă formalitate prealabilă, desfiinţarea contractului făcându-se fără intervenţia justiţiei".

Prin cererea de chemare în judecată, recurenta-reclamantă a solicitat obligarea intimatei-pârâte la plata penalităţilor de întârziere în temeiul art. 6.3 şi 7.3 din contractul încheiat între părţi şi a notificării de reziliere emise de aceasta.

În apel, reclamanta a schimbat cauza cererii de chemare în judecată, susţinând incidenţa clauzei speciale de la art. 7.5 din contract, clauză care, spre deosebire de cea de la pct. 7.3 nu condiţiona rezilierea contractului de punerea în întârziere.

Critica recurentei referitoare la menţionarea succintă a prevederilor art. 7.3 din cererea introductivă în sensul că acestea au reprezentat o eroare materială exclusiv numerică, din moment ce teza fundamentală a cererii de chemare în judecată este reprezentată de rezilierea contractului pentru încălcarea obligaţiilor locatarului, aspect reglementat exclusiv de art. 7.5 din contract, nu poate fi primită.

Aceasta deoarece însăşi recurenta a stabilit prin cererea de chemare în judecată obiectul şi cauza acesteia, iar procesul civil este guvernat de principiul disponibilităţii părţilor.

Principiul disponibilităţii acoperă atât dreptul justiţiabililor de a se adresa instanţelor de judecată în modul, forma şi în contradictoriu cu persoanele pe care le doresc, dar şi dreptul de a dispune în tot sau în parte de drepturile conferite de lege în cadrul unui litigiu pendinte.

Acestui drept îi corespunde obligaţia corelativă a instanţei de judecată de a nu se pronunţa nici minus, nici plus, respectiv ultra petita.

Dreptul persoanei interesate de a porni sau nu procesul civil, precum şi dreptul de a determina obiectul şi limitele procesului fac parte din conţinutul principiului disponibilităţii.

Recurenta susţine că în cauză sunt întrunite cerinţele art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât instanţa de apel nu a avut un rol activ în recalificarea actelor şi faptelor deduse judecăţii. Această critică este nefondată.

Principiul fundamental al rolului judecătorului în aflarea adevărului este consacrat în art. 22 alin. (2) C. proc. civ.:

"Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale".

Rolul activ al instanţei de judecată comportă o serie de limitări, printre care cea mai importantă este dată de principiul disponibilităţii.

În speţă, recurenta-reclamantă prin cererea de chemare în judecată a solicitat obligarea intimatei-pârâte la plata penalităţilor de întârziere în temeiul art. 6.3 şi 7.3 din contractul dintre părţi şi a notificării de reziliere emise de aceasta.

Nici prin notificarea de reziliere şi nici în faţa primei instanţe, recurenta-reclamantă nu a invocat clauza de la pct. 7.5. Considerentele primei instanţe sunt realizate prin raportare la temeiurile contractuale invocate de însăşi recurenta-reclamantă, respectiv art. 6.3 şi 7.3 din contract.

Prin apelul formulat, reclamanta a susţinut incidenţa clauzei speciale de la art. 7.5 din contract, întreaga argumentaţie privind inaplicabilitatea clauzei de la art. 7.13.

În mod corect s-a reţinut că, în acest mod, reclamanta a încălcat dispoziţiile art. 478 alin. (3) C. proc. civ. potrivit cărora în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată.

Pe de altă parte, incidenţa art. 7.13 din contract în condiţiile în care aceasta se referă la orice cauză de încetare a contractului invocată de una dintre părţi înainte de termen, iar clauza de reziliere de la art. 7.3 nu derogă de la acest articol, rezultă că aceasta se aplică şi în cazul rezilierii reglementate de art. 7.3.

Recurenta-reclamantă este cea care a stabilit prin cererea de chemare în judecată obiectul şi cauza prezentului litigiu. Potrivit dispoziţiilor art. 22 alin. (6) C. proc. civ., judecătorul este dator să se pronunţe asupra tuturor aspectelor cerute şi, totodată, trebuie să se abţină să depăşească limitele competenţelor cu care a fost învestit. Această normă are menirea de a sublinia preeminenţa principiului disponibilităţii faţă de cel al rolului activ al instanţei de judecată.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că în cauză nu există motive de nelegalitate care să impună casarea deciziei recurate şi, pe cale de consecinţă, potrivit dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. B. S.A. (fostă A.) împotriva deciziei civile nr. 913 din 27 iulie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică astăzi, 28 ianuarie 2021.