Inadmissibility of extraordinary appeal for failure to identify specific violations of material law in abusive credit contract clause dispute

Şedinţa publică din data de 15 septembrie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Judecătoria Ploieşti, secţia Civilă la data de 21 martie 2016, sub nr. x/2016, reclamantele A. şi B. au solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâta C. România S.A., să pronunţe o hotărâre prin care să constate nulitatea absolută a clauzelor abuzive stipulate în contractul de credit nr. x/21.08.2008 privind comisionul de acordare, comisionul de rambursare anticipată, comisionul de conversie, să dispună stabilizarea cursului de schimb la momentul semnării contractului, să modifice clauza referitoare la calculul dobânzii, denominarea în moneda naţională, calcularea şi plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea în RON a francului elveţian de la data încheierii contractului, pe întreaga perioadă de valabilitate a contractului urmând ca pârâta să restituie sumele plătite în plus. De asemenea, reclamantele au solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 969 C. civ., Legea nr. 193/2000, O.U.G. nr. 50/2010, O.G. nr. 9/2000, O.G. nr. 13/2011, art. 43 Codul comercial, art. 113 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 6574 din 7 iulie 2016 Judecătoria Ploieşti, secţia Civilă a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat în favoarea Tribunalului Prahova, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal competenţa de soluţionare a cauzei având ca obiect clauze abuzive, raportat la valoarea litigiului de 63.500 CHF şi dispoziţiile art. 94 lit. k) şi art. 95 pct. 1 C. proc. civ.

Prin sentinţa nr. 533 din 8 martie 2018 Tribunalul Prahova, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis în parte acţiunea formulată de reclamantele A. şi B., în sensul constatării nulităţii absolute a clauzelor din contractul de credit nr. x/21.08.2008 prevăzute la art. 1.3 lit. a) referitoare la comisionul de acordare a creditului şi la art. 1.3 lit. c) referitoare la comisionul de conversie.

Prin aceeaşi sentinţă, a fost obligată pârâta la plata către reclamanţi a dobânzii penalizatoare de 39,17 CHF, a sumei de 1270 CHF echivalentul în RON la cursul BNR de la data plăţii, plătită cu titlu de comision de acordare şi la plata sumelor de 150 euro, 250 euro, 30 euro, 400 euro reprezentând comision de restructurare conform actelor adiţionale. Totodată, a fost obligată pârâta la plata către reclamante a dobânzii legale aferente sumei încasate cu titlu de comision de acordare de 1270 CHF şi a celei aferente sumelor de 150 euro, 250 euro, 30 euro, 400 euro reprezentând comision de restructurare de la data achitării sumelor nedatorate, la data achitării efective a debitului, precum şi la plata către reclamante a sumei de 1500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată. S-au respins ca rămase fără obiect capetele de cerere privind constatarea caracterului nulităţii clauzelor prevăzute la art. 5.1 şi art. 5.5 privind caracterul variabil al dobânzii şi cele privind comisionul de rambursare anticipată, respingându-se în rest acţiunea, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta C. Romania S.A., care a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 608 din 31 octombrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

La data de 19 decembrie 2018, pârâta D. S.A. (fostă C. Romania S.A.) a declarat recurs împotriva deciziei nr. 608 din 31 octombrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

În cuprinsul recursului, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, desfiinţarea în tot a deciziei atacate, cu consecinţa respingerii în tot a cererii de chemare în judecată.

În motivarea recursului, s-a învederat că instanţa a interpretat greşit normele de drept material, neavând în vedere prevederile art. 9.3 din contractul de credit, care atestă negocierea prevederilor contractuale anterior semnării convenţiei de credit.

S-a precizat că o clauză contractuală este exclusă din domeniul de control al caracterului abuziv potrivit Legii nr. 193/2000 şi, implicit, al Directivei 93/13/CEE, dacă aceasta priveşte obiectul sau preţul contractului şi este clar şi inteligibil exprimată/redactată.

În opinia recurentei, pentru ca instanţa să poată sancţiona o clauză ca fiind abuzivă, aceasta trebuie să fie parte integrantă dintr-un contract de adeziune şi să nu fi fost negociată din culpa comerciantului/profesionistului, să fie excesivă, adică să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi să nu se refere la obiectul sau preţul contractului.

S-a subliniat că, în cauză, clauzele contractuale reclamate din cele două contracte de credit nu au un caracter abuziv întrucat, pe de o parte, nu îndeplinesc condiţiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, iar pe de altă parte, unele dintre acestea se referă la preţul contractului.

Recurenta-pârâtă a mai susţinut că a creat toate condiţiile pentru negocierea clauzelor contractului de credit.

Astfel, înainte de semnarea contractelor de credit, pârâta a furnizat reclamantelor, înainte de data semnării, drafturile contractelor de credit, iar acestea au dispus de suficient timp pentru a analiza clauzele contractuale, astfel cum rezultă din art. 9.3 din contracte.

În opinia recurentei-pârâte, condiţia nenegocierii clauzelor atacate nu poate fi reţinută, întrucât reclamantele nu au dovedit că ar fi solicitat clarificări cu privire la oferta băncii sau că şi-au exprimat dorinţa de a modifica oferta băncii ori ca au iniţiat orice alte discuţii cu privire la oferta propusă de bancă, iar acestea le-au fost refuzate de bancă.

Prin urmare, s-a învederat că părţile şi-au asumat riscul pe care îl implică derularea contractelor de credit, astfel că, aprecierea cursului CHF, intervenită ulterior contractării creditului bancar, nu poate constitui, în opinia pârâtei, o justificare legală pentru anularea clauzelor contractuale negociate, reglementate şi consimţite prin încheierea contractelor de credit.

S-a mai susţinut că banca a acţionat cu bună-credinţă şi că, în cauză, nu a existat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

În motivarea recursului, recurenta-pârâtă a mai precizat că, în speţă, clauza privind comisionul de acordare a creditului este conformă cu prevederile legale.

În acest sens, s-a învederat că, în speţă, comisionul, ca o componentă a preţului creditului, este exceptat de la controlul caracterului abuziv, potrivit art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, întrucât clauzele referitoare la aceste elemente ce definesc obiectul principal al convenţiei de credit, respectiv preţul serviciului de finanţare, sunt exprimate fără echivoc, în mod clar, în aşa fel încât să conducă la concluzia că, la momentul acordului de voinţă, consumatorului nu i-a fost ascunsă inserarea comisionului în cuprinsul convenţiei, iar termenii utilizaţi pentru stipularea lui au fost pe deplin inteligibili, clari, accesibili şi apţi de a fi înţeleşi cu ajutorul gândirii logice.

În acest context, fiind incidentă în speţă excepţia prevăzută la art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, raportat la art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, s-a apreciat că nu se poate supune controlului instanţei caracterul abuziv al clauzei, din perspectiva art. 4 alin. (2) din lege.

Recurenta-pârâtă a mai susţinut că, în cauză, comisioanele percepute de bancă reprezintă contravaloarea costurilor angrenate de bancă în vederea punerii la dispoziţie a creditului şi menţinerii structurii acestuia.

S-a menţionat că valoarea comisionului de acordare a fost prevăzută în mod clar şi inteligibil încă de la data semnării contractului de credit, astfel încât, în opinia băncii, reclamantele nu se pot prevala de propria culpa, de lipsa de minimă diligenţă cu privire la verificarea cuantumului comisionului şi a existenţei acestuia.

Recurenta-pârâtă a mai susţinut că, în cauză, nu s-a dovedit existenţa unui dezechilibru creat în detrimentul consumatorului sau existenţa relei-credinţe a pârâtei.

În opinia recurentei, din analiza probatoriilor administrate în cauză, rezultă că nu poate fi vorba de existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi, cu atât mai mult, nu poate fi vorba de lipsa unei contraprestaţii pentru dreptul corelativ al băncii de a percepe dobânda şi comisionul de analiză.

Recurenta a susţinut că, la data încheierii contractui de credit, nu exista nicio interdicţie legală ca banca să perceapă comisionul de acordare, norma legală invocată intrând în vigoare la mai bine de doi ani de la data încheierii contractelor de credit.

Analiza clauzei privind comisionul de acordare a creditului trebuie să aibă în vedere reglementarea existentă la data încheierii contractului, fiind relevant, de asemenea, şi faptul că acesta este permis inclusiv de legislaţia actuală.

Recurenta-pârâtă a mai susţinut că perceperea comisionului de restructurare nu îndeplineşte condiţiile pentru a fi considerat o clauză abuzivă, perceperea acestuia făcându-se ca urmare a actelor adiţionale încheiate între părţi, la cererea expresă a reclamantelor şi reprezentând o contraprestaţie a băncii pentru serviciile prestate.

Referitor la dobânda penalizatoare, s-a învederat că aceasta nu poate fi reţinută ca fiind o clauză abuzivă câtă vreme se aplică doar în cazul în care clientul nu achită la scadenţă ratele contractuale şi este de natură să asigure acoperirea pierderii suferită de către împrumutător când împrumutatul nu-şi respectă obligaţiile.

Astfel, clauzele privitoare la dobânda penalizatoare sunt clare şi fără echivoc, fiind exprimate într-un limbaj uşor inteligibil şi fiind însuşite de reclamanţi prin semnarea contractului de credit, devenind astfel lege între părţile contractante potrivit art. 969 C. civ.

Recurenta-pârâtă a precizat că, în speţă, capetele de cerere vizând restituirea sumelor pretins nedatorate şi plata dobânzii legale aferente sunt capete subsecvente de cerere, care trebuie respinse ca neîntemeiate în condiţiile respingerii capetelor principale de cerere ca nefondate şi neîntemeiate.

O ultimă critică invocată de recurentă vizează plata cheltuielilor de judecată, cu privire la care s-a învederat că instanţa era ţinută să aprecieze în ce măsură cheltuielile de judecată sunt justificate, având posibilitatea să compenseze plata acestora şi să admită doar în parte cheltuielile de judecată solicitate de reclamante, raportat la capetele de cerere admise.

Intimatele-reclamante A. şi B. nu au depus la dosar întâmpinare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 15 octombrie 2019, constatând întrunite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanţa a dispus comunicarea raportului către părţile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ..În cauză nu s-au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 28 ianuarie 2020 a fost admis în principiu recursul declarat de recursul declarat de pârâta D. S.A. (fostă C. România S.A.) împotriva deciziei nr. 608 din 31 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi a fost stabilt termen de judecată la 17 martie 2020, dată la care s-a constatat suspendată judecata de plin drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial nr. 212 din 16 martie 2020, ulterior cauza fiind repusă pe rol.

La termenul din 23 iunie 2020 a fost prorogată discutarea excepţiei nulităţii recursului, invocată din oficiu.

La termenul din 15 septembrie 2020, Înalta Curte a luat în examinare excepţia nulităţii recursului, în temeiul art. 248 C. proc. civ. şi a reţinut următoarele:

Potrivit prevederilor art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, iar conform art. 487 alin. (1) din acelaşi Cod, "recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile şi în recurs."

Din analiza dispoziţiilor legale anterior evocate, rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiează şi dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în dispoziţiile limitative ale art. 488 C. proc. civ.

Totodată, se observă că neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate expres prevăzute de lege, precum şi formularea acestora cu depăşirea termenului de recurs este sancţionată cu nulitatea cererii de recurs.

Soluţia la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac de reformare în care se analizează strict conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile.

Astfel, în etapa procesuală a recursului nu pot fi examinate critici care vizează aspecte de netemeinicie, întrucât aprecierea şi evaluarea probelor administrate în cauză, în vederea stabilirii situaţiei de fapt, rămân în atribuţia exclusivă a instanţelor de fond, ca instanţe devolutive.

În raport cu aceste considerente, se constată că, deşi formal a fost invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile din cererea de recurs vizează şi aspecte ce ţin de netemeinicia hotărârii atacate, iar nu de nelegalitatea acesteia.

În cuprinsul recursului, recurenta-pârâtă a arătat că s-au interpretat greşit normele de drept material statuate în cauză, indicându-se art. 9.3 din contractul de credit, care atestă negocierea prevederilor contractuale, anterior semnării convenţiei de credit.

În opinia recurentei-pârâte, condiţia nenegocierii clauzelor atacate nu poate fi reţinută, întrucât reclamantele nu au dovedit că ar fi solicitat clarificări cu privire la oferta băncii sau că şi-au exprimat dorinţa de a modifica oferta acesteia ori ca au iniţiat orice alte discuţii cu privire la oferta propusă de bancă, iar acestea le-au fost refuzate de bancă, ca atare, părţile şi-au asumat riscul pe care îl implică derularea contractelor de credit, astfel că, aprecierea cursului CHF, intervenită ulterior contractării creditului bancar, nu poate constitui, în opinia recurentei-pârâte, o justificare legală pentru anularea clauzelor contractuale negociate, reglementate şi consimţite prin încheierea contractelor de credit.

Înalta Curte constată că modul în care au fost construite aceste critici, ca de altfel toate celelalte argumente privind lipsa caracterului abuziv al clauzelor contestate, nesocoteşte caracterul de cale extraordinară de atac a recursului, în care nu pot fi deduse şi analizate aspecte care vizează netemeinicia hotărârii atacate, motiv pentru care vor fi înlăturate.

Prin intermediul criticilor formulate, în realitate, recurenta-pârâtă contestă modul în care instanţa fondului a stabilit şi interpretat starea de fapt a litigiului prin raportare la probele aflate la dosarul cauzei, înscrisurile avute în vedere la stabilirea acestei situaţii de fapt, aspecte care nu vizează nelegalitatea deciziei atacate cu recurs, ci numai netemeinicia acesteia.

Recurenta-pârâtă a susţinut formal că instanţa de apel ar fi interpretat greşit normele de drept material, critică ce face trimitere la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care se referă la situaţia în care hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, aspect care implică în mod necesar şi determinarea greşelilor anume imputate instanţei de apel în legătură cu aceste prevederi legale.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează încălcarea legii de drept material ce poate consta, cu titlu de exemplu, în aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării acestora, interpretarea greşită a normei corespunzătoare situaţiei de fapt, încălcarea unor principii generale de drept.

Mai mult decât atât, verificând motivele de recurs dezvoltate de recurenta-pârâtă, instanţa reţine că acestea nu se încadrează în niciunul dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., nefiind nici cazul unor motive de casare de ordine publică invocate din oficiu.

Înalta Curte constată că, în cadrul criticilor din recurs, sunt reiterate, în realitate, integral susţinerile cuprinse în cererea de apel, recurenta-pârâtă neformulând veritabile critici de nelegalitate care să vizeze raţionamentele judiciare şi argumentele de drept din decizia atacată şi care să permită, astfel, exercitarea controlului de legalitate în această fază procesuală, din perspectiva motivelor de casare reglementate de art. 488 C. proc. civ.

În lipsa unor critici punctuale aduse argumentelor prezentate de instanţa de apel prin decizia atacată, fără a se arăta în ce au constat greşelile de judecată săvârşite de această instanţă de control judiciar care a confirmat soluţia primei instanţe, aparenţa de motivare a recursului nu poate fi privită ca un recurs motivat, iar modul în care a fost concepută motivarea nesocoteşte caracterul de cale extraordinară de atac.

De altfel, este edificator în sensul că cererea de recurs nu constituie altceva decât o redare integrală a cererii de apel, faptul că se critică şi soluţia privind acordarea cheltuielilor de judecată către reclamante, deşi această cerere accesorie a fost soluţionată doar în primă instanţă, prin decizia atacată, pronunţată de către instanţa de apel, nefiind acordate cheltuieli de judecată în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

În considerarea celor ce preced, constatând că recurenta-pârâtă nu s-a conformat obligaţiei reglementate de dispoziţiile art. 488 alin. (1) coroborate cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va anula recursul declarat de pârâta D. S.A. (fostă C. România S.A.) împotriva deciziei nr. 608 din 31 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de pârâta D. S.A. (fostă C. România S.A.) împotriva deciziei nr. 608 din 31 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi,15 septembrie 2020.