CASCO insurance liability limited to damage report scope, excluding unlisted repairs despite total loss claim

Şedinţa publică din data de 15 septembrie 2020

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Specializat Mureş la 4 septembrie 2015, reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., a solicitat, în principal, obligarea pârâtei la înlocuirea remorcii C. cu număr de identificare x cu o remorcă nouă având caracteristici similare, motivat de considerentul că în urma inspectării acestui bun a rezultat că avariile produse au determinat producerea unei daune totale, bunul fiind impropriu utilizării.

În subsidiar, s-a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 17.000 euro, echivalentul a 75.480 RON, sumă calculată prin raportare la valoarea leu-euro comunicată de B.N.R. la data depunerii cererii de chemare în judecată, reprezentând contravaloarea reparaţiei remorcii C. cu număr de identificare x;

Totodată, s-a solicitat obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 84.537,6 RON calculate la valoarea creanţei, la un cuantum de 0,2%/zi calendaristică, în temeiul art. 37 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011.

S-a mai solicitat obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,2%/zi calendaristică calculate la valoarea sumei stabilite cu titlu de despăgubire, de la data introducerii acţiunii până la momentul plăţii integrale a acesteia, precum şi obligarea pârâtei la plata sumei de 67.000 euro, reprezentând contravaloarea închirierii unui bun cu caracteristici similare de la data producerii evenimentului asigurat până la 4 septembrie 2015, momentul introducerii acţiunii şi, în continuare, până repararea la prejudiciului cauzat.

Prin sentinţa nr. 96 din 22 decembrie 2016, pronunţată de Tribunalul Specializat Mureş în dosarul nr. x/2015, a fost admisă în parte acţiunea promovată de reclamanta A. S.R.L. împotriva pârâtei B. S.A. A fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 75.480 RON echivalentul a 17.000 euro reprezentând contravaloarea reparaţiei remorcii C. număr de identificare x, precum şi 18.796 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin aceeaşi sentinţă, a fost respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata sumei de 67.000 euro reprezentând contravaloarea închirierii unei remorci începând cu data de 4 septembrie 2015 şi până la repararea prejudiciului cauzat şi capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere. Totodată, a fost respinsă cererea de intervenţie în interes propriu formulată de societatea D. S.A., reprezentată legal prin administrator E..

Prin decizia nr. 59/A din 28 februarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal s-a admis apelul declarat de pârâta societatea B. S.A. împotriva sentinţei nr. 96 din 22 decembrie 2016, pronunţată de Tribunalul Specializat Mureş în dosarul nr. x/2015 şi, în consecinţă, s-a schimbat în parte sentinţa atacată în sensul obligării pârâtei societatea B. S.A. să plătească reclamantei A. S.R.L. suma de 40.108,42 RON, reprezentând contravaloarea reparaţiei remorcii C., în baza poliţei de asigurare CASCO nr. 8066080K/2012. A fost înlăturată dispoziţia privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă.

Prin aceeaşi decizie, au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.

A fost obligată reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 1.200 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în primă instanţă, iar reclamanta a fost obligată la plata către pârâtă ă a sumei de 3.494,07 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

În motivarea soluţiei, Curtea a reţinut ca întemeiate criticile apelantei referitoare la faptul că a fost obligată la plata contravalorii unor reparaţii, fără ca acestea să fie dovedite conform condiţiilor prevăzute în contractul de asigurare încheiat între părţi, respectiv art. 5 alin. (4) din Condiţiile de Asigurare privind Poliţa de tip CASCO.

Curtea a mai constatat că prima instanţă a interpretat greşit şi dispoziţiile art. 2208 C. civ., reţinute ca temei de drept pentru admiterea acţiunii, acest text legal consacrând obligaţia asigurătorului de a plăti indemnizaţia de asigurare în condiţiile prevăzute în contract, care corelează obligaţia de despăgubire cu constatările inspectorului de daună, cuprinse în procesul-verbal întocmit în acest scop, iar cum printre avariile constatate de inspectorul de daună nu se regăsesc avarii ale şasiului, rezultă că societatea de asigurare nu are obligaţia de a le suporta.

La 5 iulie 2019, reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs împotriva deciziei nr. 59/A din 28 februarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

În motivarea recursului, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei atacate, cu consecinţa respingerii apelului declarat de pârâtă.

Recurenta susţine că hotărârea atacată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 1270 C. civ. care reglementează principiul forţei obligatorii a contractelor dar şi a 2208 C. civ. conform căruia, în cazul producerii cazului asigurat, asigurătorul trebuie să plătească indemnizaţia de asigurare în condiţiile prevăzute în contract.

În opinia recurentei, interpretarea greşită a art. 2208 C. civ. rezidă în faptul că instanţa a reţinut că asigurătorul trebuia să despăgubească doar contravaloarea costurilor sau înlocuirii pieselor menţionate în procesul-verbal de constatare eliberat de agentul de daună, deşi acesta din urmă este doar un prepus iar constatarea astfel realizată se efectuează anterior prezentării bunului în service, în vederea constatării de specialitate.

Recurenta susţine că procesul-verbal de constatare a daunelor este doar un act principial care se realizează prin simpla vizualizare a bunului, ceea ce nu poate constitui o evaluare exactă a daunelor pentru că sunt părţi componente care se demontează doar în service, ocazie cu care se poate cunoaşte în mod complet daunele.

Asigurătorul avea cunoştinţă de existenţa avariilor suplimentare şi nu a ridicat nicio obiecţie, din această perspectivă fiind încălcate prevederile art. 2208 C. civ., deoarece i-a permis unei unităţi service neautorizate să efectueze lucrări la şasiul remorcii, împrejurare ce contravine obligaţiilor stabilite prin contractul de asigurare.

În opinia recurentei, instanţa de apel a exonerat pârâta B. S.A. de la plata unei sume de bani, interpretând şi aplicând greşit art. 2208 C. civ., în momentul în care a apreciat că societatea de asigurare a acţionat în limitele contractului de asigurare.

În acest sens, s-a mai susţinut că unitatea service a solicitat la plată aceste reparaţii efectuate la şasiu, conform devizului de lucrări întocmit de D. S.A., nerezumându-se doar la constatările cuprinse în procesul-verbal de constatare a daunelor.

Recurenta-reclamantă a mai susţinut că interpretarea şi aplicarea greşită a art. 2208 C. civ. este şi o consecinţă a modului de interpretare a probatoriului administrat în cauză. Astfel, s-a învederat că instanţa a încuviinţat şi a dispus efectuarea unei expertize tehnice auto, însă aceasta nu a clarificat aspectele relevante soluţionării litigiului, motiv pentru care recurenta apreciază că soluţionarea dosarului nu se poate fundamenta pe concluziile acestei lucrări, deoarece expertul nu a răspuns obiectivului nr. 1 stabilit de către instanţa de judecată, respectiv dacă remorca a fost reparată conform standardelor tehnice.

La 2 septembrie 2019, intimata D. S.A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului şi menţinerea hotărârii atacate ca fiind legală, raportat la faptul că instanţa de apel a aplicat corect dispoziţiile legale incidente în cauză.

La 19 septembrie 2019, recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor invocate de intimată prin întâmpinare.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din 28 ianuarie 2020, a fost analizat raportul întocmit în cauză şi s-a dispus comunicarea acestuia, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 9 iunie 2020, a fost admis în principiu recursul declarat în cauză, fiind stabilit termen de judecată la 15 septembrie 2020, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Înalta Curte a luat în examinare recursul, prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente în materie, urmând să îl respingă pentru următoarele considerente:

Prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta invocă nelegalitatea deciziei atacate, susţinând că, decizia instanţei de apel ar fi rezultatul interpretării şi aplicării greşite a art. 1270 şi art. 2208 C. civ., iar ca o consecinţă a acestui fapt pârâta B. S.A. ar fi fost exonerată de la plata integrală a indemnizaţiei, apreciindu-se greşit că societatea de asigurare a acţionat în limitele contractului de asigurare încheiat de părţi.

Potrivit art. 1270 C. civ., contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante.

Conform art. 2208 alin. (1) C. civ. în cazul producerii riscului asigurat, asigurătorul trebuie să plătească indemnizaţia de asigurare în condiţiile prevăzute în contract.

Dispoziţiile art. 2217 alin. (1) C. civ. prevăd în mod expres că despăgubirile care se plătesc de către asigurător se stabilesc în funcţie de starea bunului din momentul producerii riscului asigurat, despăgubirile neputând depăşi prejudiciul efectiv suferit.

Prin art. 5 şi art. 6.b din Condiţiile de Asigurare privind Poliţa de tip CASCO este stipulat faptul că societatea de asigurare va despăgubi contravaloarea costurilor reparaţiilor sau înlocuirii pieselor care au fost menţionate în procesul-verbal de constatare eliberat de inspectorul de daună.

Ca atare, prin convenţia lor, părţile au dat valoare juridică exclusivă procesului de constatare daunăca act juridic determinant al stabilirii obligaţiilor de plată ale asigurătorului, în cazul producerii riscului asigurat, recunoscând, totodată, competenţa inspectorului de daune de a determina reparaţiile a căror contravaloare o suportă societatea de asigurare.

Limitele de despăgubire prevăzute în procesul-verbal de constatare daună, ca parte integrantă acontractului de asigurare, sunt obligatorii pentru părţi Consecinţa acestui fapt este aceea că, lucrările de reparaţii care nu au fost menţionate în procesul-verbal de constatare daună, nu intră în obligaţiile de despăgubire asumate de asigurător prin contractul de asigurare.

În acest context, susţinerile recurentei privind faptul că asigurătorul avea cunoştinţă de existenţa avariilor suplimentare şi, cu toate acestea, nu ar fi ridicat nicio obiecţie, nu sunt fondate, atâta timp cât, pentru aceste avarii, societatea de asigurare şi-a manifestat refuzul expres, motivat de limitele contractuale agreate de părţi.

Prin urmare, faptul că unitatea service a solicitat la plată aceste reparaţii, fără a se rezuma doar la constatările cuprinse în procesul-verbal de constatare a daunelor, nu prezintă relevanţă juridică şi nu are căderea să modifice obligaţiile de plată asumate de asigurător.

Nu poate fi reţinută calificarea dată de recurenta-reclamantă procesului-verbal de constatare daună ca fiind un act intermediar stabilirii lucrărilor de reparaţii, faţă de dispoziţiile contractuale amintite, respectiv art. 5 şi art. 6.b din Condiţiile de Asigurare privind Poliţa de tip CASCO, unde acest act este indicat expres ca fiind temeiul acordării despăgubirilor.

Faţă de considerentele reţinute, rezultă că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu stricta respectare a dispoziţiilor contractuale convenite de părţi, respectiv a principiului forţei obligatorii a contractelor prevăzut de art. 1270 C. civ.

Critica prin care se susţine că interpretarea şi aplicarea greşită a art. 2208 C. civ. este şi o consecinţă a modului de interpretare a probatoriului administrat în cauză, deoarece instanţa nu a clarificat aspectele relevante soluţionării litigiului, ca urmare a administrării probei cu expertiză tehnică, nu poate fi analizată de instanţa de control judiciar, raportat la limitele impuse de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.,întrucât nu este o critică de nelegalitate, ci vizează situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel.

Reanalizarea situaţiei de fapt stabilite de instanţele devolutive în baza probelor administrate în dosar nu este permisă, situaţia de fapt stabilită fiind o premisă ce nu mai poate fi pusă în discuţie, în controlul de legalitate din recurs.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează să respingă ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 59/A din 28 februarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, neputând fi acordate nici cheltuielile de judecată aferente acestei căi extraordinare de atac.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 59/A din 28 februarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel TârguMureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi,15 septembrie 2020.