Insurance liability limit and res judicata effect of criminal conviction in civil recourse for excess damages

Şedinţa publică din data de 30 iulie 2020

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea la data de 25.07.2018 sub nr. x/2018, reclamanta S.C. Asigurarea Românească - A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul B., a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 194.694 RON reprezentând despăgubire achitată de A. peste limita maximă prevăzută de contract în numele codebitorului pârât B., sumă compusă din 10.194 RON cheltuieli de executare şi 184.500 reprezentând diferenţa despăgubire şi prestaţie periodică calculată de la data accidentului până în luna mai 2016 inclusiv, la plata sumei de 16.000 RON prestaţie periodică achitată până în luna iulie 2018, la plata dobânzii legale aferente despăgubirii, calculată din ziua cererii în judecată şi până la achitarea integrală a debitului şi la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa nr. 1413/03.12.2018, Tribunalul Vâlcea a respins cererea de chemare în judecată şi a obligat reclamanta la plata către pârât a cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă nr. 511/A-C din 7 octombrie 2019 pronunţată de CURTEA DE APEL PITEŞTI, secţia A II-A CIVILĂ, DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL a fost admis apelul declarat de reclamanta ASIGURAREA ROMANEASCA - A. S.A. împotriva sentinţei nr. 1413 din 3 decembrie 2018, pronunţată de Tribunalul Vâlcea, secţia a II-a civilă, în dosar nr. x/2018, intimat fiind pârâtul B.. A fost schimbată în parte sentinţa în sensul că a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată şi obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 184.500 RON, cu dobândă legală de la data introducerii cererii de chemare în judecată, 25.07.2018. A fost menţinută în rest sentinţa.

Împotriva deciziei civile nr. 511/A-C din 7 octombrie 2019 pronunţate de CURTEA DE APEL PITEŞTI, secţia A II-A CIVILĂ, DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL a formulat recurs pârâtul B..

Prin memoriul de recurs, recurentul B. a invocat motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 şi 8 C. proc. civ.

Din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. recurentul arată că, prin decizia atacată s-a încălcat autoritatea de lucru judecat susţinând că, în speţă, efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat intervine în raport următoarele hotărâri judecătoreşti:

a) În cadrul dosarului nr. x/2013, Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin decizia penală nr. 36/A/18.01.2016 a respins apelul, constatând că, din înscrisurile depuse la dosar de inculpat, rezultă că la contractul de asigurare nr. 382/129 din 18.01.2002 s-a prevăzut şi Anexa 2, cuprinzând clauza specială privind asigurarea de accidente şi răspundere civilă a vânătorilor, în cadrul căreia s-a stipulat extinderea acoperirii prevăzute în contractul de asigurare, asiguratorul acceptând şi asigurarea pentru răspundere civilă a vânătorilor faţă de terţi cu sumele pe care vânătorul sportiv asigurat este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare şi cheltuieli de judecată pentru prejudicii pentru care răspunde în faţa legii, faţă de terţe persoane păgubite printr-un accident produs cu arma de vânătoare sau accesorii ale activităţii de vânătoare, ca urmare a vătămării corporale sau decesului, cum s-a întâmplat în speţa de faţă, constatând şi faptul că este nefondată şi critica asiguratorului referitoare la greşita obligare în solidar a sa la plata despăgubirilor civile, deoarece, aşa cum în mod corect a arătat şi prima instanţă, în cauză asiguratorul răspunde în solidar cu inculpatul la plata daunelor, fiind incidente dispoziţiile art. 86 C. proc. pen.

În opinia recurentului, din considerentele deciziei mai sus-menţionate, rezultă faptul că instanţa de apel a dezlegat următoarele chestiuni litigioase: faptul că intimata din prezenta cauza nu răspunde doar in limita sumei de 2.000 RON ci pentru întreaga sumă pe care recurentul a fost obligat să o plătească cu titlu de dezdăunare şi cheltuieli de judecată prin sentinţa Judecătoriei Horezu, apreciind că acea clauza din Anexa 2 la contractul de asigurare are un caracter special, ea fiind incidentă în ipoteza răspunderii civile a vânătorilor faţă de terţi; caracterul solidar al obligaţiei asiguratorului în raport cu recurentul, pentru întreaga sumă la care acesta a fost obligat prin hotărârea penală.

Cu încălcarea a efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, prin decizia recurată, s-a reţinut că instanţa de apel nu poate fi de acord cu statuările instanţei de fond, în sensul că, prin decizia penală nr. 36/18.01.2016 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti în dosarul nr. x/2013, s-ar fi prevăzut o răspundere a reclamantei, în raporturile dintre aceasta şi intimat, pentru o suma care să depăşească cuantumul sumei asigurate de 2.000 RON.

b) Recurentul arată că, prin sentinţa civilă nr. 92/10.02.2017, pronunţată de Judecătoria Horezu în dosarul nr. x/2016, a fost respinsă contestaţia la executare formulată de intimată, reţinându-se că executarea silită contestată are ca temei titlul executoriu reprezentat de sentinţa penală nr. 58/10.03.2015 a Judecătoriei Horezu şi decizia penală nr. 36/A din 18.01.2016 a Curţii de Apel Piteşti, ambele pronunţate în dosarul nr. x/2013, prin care a fost creat un raport obligaţional direct între intimatele-creditoare şi contestatoare, aceasta din urmă dobândind calitatea de debitor pentru suma de 196.694 RON, din care 186.500 RON reprezentând creanţa datorată, compusă din daune morale, daune materiale şi prestaţii periodice si 10.194 RON cheltuieli de executare silită precum şi că motivele invocate de către contestatoare nu sunt întemeiate, întrucât acestea au fost invocate şi în calea de atac a apelului, Curtea de Apel Piteşti pronunţându-se asupra acestora prin decizia penală nr. 36/A din 18.01.2016.

Tribunalul Vâlcea, prin decizia civilă nr. 1211/A/23 noiembrie 2017, a respins apelul formulat împotriva sentinţei civile nr. 92/10.02.2017, pronunţată de Judecătoria Horezu reţinând în considerente că, pe calea contestaţiei la executare, au fost invocate aceleaşi critici precum cele ridicate pe calea apelului împotriva hotărârii penale de la fond, referitoare la întinderea prestaţiilor societăţii asiguratoare, criticându-se reţinerea solidarităţii cu inculpatul, motivat pe faptul că exista încheiat un contract de asigurare pentru accidente, limita de despăgubire fiind de 2.000 RON, precum şi faptul că titlul executoriu este clar, inteligibil, în dispozitivul hotărârii reţinându-se în mod expres solidaritatea inculpatului cu societatea asigurătoare.

În pofida faptului că hotărârile judecătoreşti menţionate sunt extrem de clare şi că ultimele două au făcut o corectă aplicare a efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat şi cu toate că, prin cererea de chemare în judecată şi prin motivele de apel formulate în prezentul dosar intimata a reluat chestiunile litigioase definitiv dezlegate anterior, Curtea de Apel Piteşti, cu încălcarea gravă a instituţiei juridice a autorităţii de lucru judecat, a desfiinţat, în parte, sentinţa apelată şi l-a obligat pe recurent la plata către intimata a sumei de 184.500 RON, cu dobânda legală de la data introducerii cererii de chemare în judecată.

Printr-o altă critică se arată că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.) recurentul susţinând că, în mod nelegal instanţa de apel l-a obligat pe recurent faţă de intimată în baza art. 1456 C. civ., textul respectiv neavând incidenţă în cauză întrucât, conform titlului executoriu, intimata a fost obligată în solidar cu recurentul la plata întregii sume acordate terţelor persoane cu titlu de despăgubire; în această situaţie, câtă vreme recurentul avea calitatea de asigurat în raport cu intimata, în mod evident dispoziţiile art. 1456 C. civ. nu erau incidente în cauză, ci regulile speciale din materia contractului de asigurare, respectiv: art. 2199 alin. (1) C. civ., art. 2223 alin. (1) C. civ., art. 2226 alin. (1) C. civ. şi art. 2210 alin. (1) C. civ.

Cu alte cuvinte, legea stabileşte direct în sarcina asigurătorului o obligaţie de despăgubire a terţei persoane prejudiciate şi chiar a asiguratului (în ipoteza în care acesta achită anticipat despăgubirea către terţ), obligaţie care îşi are izvorul în obligaţia asiguratului de a plăti prima de asigurare, încasarea acesteia din urmă apărând ca lipsită de cauză în ipoteza în care asiguratorul ar avea, în orice condiţii, un drept de regres împotriva asiguratului.

Sunt lipsite de orice suport trimiterile făcute de intimate şi instanţa de apel la art. 1443 si 1456 C. civ., în cauză fiind aplicabile regulile speciale din materia contractului de asigurare, art. 2224 C. civ. fiind avut în vedere de către instanţe în litigiile anterioare în care, aşa cum s-a arătat, s-a stabilit obligaţia de despăgubire integrală în sarcina apelantei-reclamante, fiind incidente, mutatis mutandis, şi statuările instanţei supreme din Decizia. nr. 1/2016 (R.I.L.)

Instanţa de apel a denaturat clauza clară prevăzută la pct. 2 lit. a) din Anexa 2 la contractul de asigurare nr. 382/129 din 18.01.2002 fiind evident că, aşa cum fusese ea interpretată anterior de către Curtea de Apel Piteşti prin decizia penală, nu stabilea niciun fel de limita în ceea ce priveşte despăgubirile pe care asiguratorul este obligat să le plătească faţă de terţele persoane păgubite printr-un accident produs cu arma de vânătoare, textul fiind extrem de explicit si având un caracter special pentru ipoteza vizată (dezdăunarea terţelor persoane).

Din simpla interpretare gramaticală a clauzei, rezultă că aceasta reprezintă o completare a contractului iniţial de asigurare, ce face referire expresă la sumele la care asiguratul este obligat faţă de terţe persoane, fără stabilirea vreunui plafon, situaţie în care, cum voinţa părţilor este clar exprimată, nu se putea pune problema interpretării, instanţa de apel denaturând această clauză clară, situaţie în care a fost încălcată legea părţilor.

Recurentul mai susţine că, în mod nelegal, instanţa de apel l-a obligat şi la plata dobânzii legale, începând cu momentul introducerii cererii de chemare in judecată, fiind de principiu că, în ipoteza solidarităţii dintre codebitori, debitorul care a plătit întreaga datorie şi care, în calitatea sa de subrogat în drepturile creditorului, exercită recursul sau contra celorlalţi debitori prin acţiunea care îi aparţine creditorului, nu are dreptul la dobânda sumelor plătite ci numai la exercitarea garanţiilor pe care le-ar fi avut creditorul. Menţionează că aceasta critică are un caracter teoretic câtă vreme instanţa de recurs va ajunge la concluzia că art. 1456 C. civ. nu este incident în cauză.

Printr-o ultimă critică se arată că instanţa de apel a încălcat art. 6 paragraful 1 din C.E.D.O. şi art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la C.E.D.O. precum şi jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, prin încălcarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat aducându-se atingere dreptului recurentului la un proces echitabil, unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului fiind principiul securităţii raporturilor juridice care prevede, printre altele, că soluţia dată, în mod definitiv, oricărui litigiu de către instanţele judecătoreşti să nu mai poată fi supusa rejudecării.

Prin întâmpinarea depusă la data de 17 ianuarie 2020, intimata-reclamantă ASIGURAREA ROMANEASCA - A. S.A. a solicitat respingerea recursului ca inadmisibil arătând că motivele dezvoltate la pct. 8 al art. 488 C. proc. civ. au fost reiterate şi în faţa instanţei de apel şi au fost respinse, în subsidiar, solicită respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil.

Prin încheierea din 7 mai 2020 a fost respinsă excepţia nulităţii recursului, a fost admis în principiu recursul şi s-a constatat că judecata este suspendată de plin drept, în temeiul dispoziţiilor art. 63 alin. (11) din Anexa nr. 1 a Decretului nr. 240 din 14 aprilie 2020 privind prelungirea stării de urgenţă pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 311 din 14 aprilie 2020.

La termenul de judecată din 30 iulie 2020, Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate, constată se impune casarea deciziei de apel şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceiaşi instanţă, în limitele şi pentru considerente următoarele:

Recurentul a invocat incidenţa motivului de nelagalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. aratând că, prin decizia atacată s-a încălcat autoritatea de lucru judecat a deciziei penale nr. 36/A/18.01.2016 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie în cadrul dosarului nr. x/2013, prin care s-a statuat pe latura civilă a cauzei că suma pe care asiguratorul trebuie să o plătească nu se limitează la plafonul de 2000 RON.

Conform art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. casarea hotărârii se poate cere când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat.

Recurentul a susţinut că decizia atacată a fost dată cu încălcarea autorităţii de lucru judecat a deciziei penale nr. 36/A/18.01.2016 pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2013, dar şi a sentinţei civilă nr. 92/10.02.2017, pronunţată de Judecătoria Horezu în dosarul nr. x/2016, prin care a fost respinsă contestaţia la executare formulată de intimată, reţinându-se că executarea silită contestată are ca temei titlul executoriu reprezentat de sentinţa penală nr. 58/10.03.2015 a Judecătoriei Horezu şi decizia penală nr. 36/A din 18.01.2016 a Curţii de Apel Piteşti, ambele pronunţate în dosarul nr. x/2013.

Critica este fondată.

Prin decizia penală nr. 36/A/18.01.2016 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie în cadrul dosarului nr. x/2013 s-a statuat şi asupra laturii civile a cauzei, instanţa penală reţinând că suma pe care asiguratorul trebuie să o plătească nu se limitează la plafonul de 2000 RON, ci acesta datorează despăgubiri şi pentru daune morale.

Referitor la cele statuate prin decizia penală nr. 36/18.01.2016 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti în dosarul nr x/2013, prin care s-a analizat apelul împotriva sentinţei penale nr 58/10.03.2015 pronunţată de Judecătoria Horezu în dosarul nr. x/2013, prin decizia atacată s-a reţinut că în cadrul acestei decizii penale nu sunt analizate efectele solidarităţii în raporturile dintre asigurător şi pârât, cum de altfel, nici prin sentinţa civilă nr. 92/10.02.2017 pronunţată de Judecătoria Horezu, şi decizia civilă nr. 1211/23.11.2017 pronunţată de Tribunalul Vâlcea în dosarul nr. x/2016, care ambele au vizat contestaţia la executare a societăţii de asigurare, nu sunt analizate efectele solidarităţii în raporturile dintre debitori, ci, prin aceste hotărâri, s-au analizat doar efectele solidarităţii în raporturile dintre creditor şi debitorii solidari, adică dintre persoana vătămată, pe de o parte, şi asigurător şi pârât, pe de altă parte.

Curtea a mai reţinut că prin decizia penală nr. 36/18.01.2016 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti în dosarul nr. x/2013, s-a reţinut în sarcina asigurătorului şi obligaţia de a achita daune morale, însă prin această decizie nu s-a analizat în ce măsură daunele morale ar trebui suportate de asigurător în raportul dintre aceasta şi pârât, nefiind analizate, efectele solidarităţii în raporturile dintre debitori, adică dintre asigurător şi pârât, ci doar efectele solidarităţii în raporturile dintre persoana vătămată, pe de o parte, şi asigurător şi pârât, pe de altă parte, adică efectele solidarităţii în raporturile dintre creditor şi debitorii solidari. Aşa încât, Curtea a constatat că, sub aspectul analizat, ceea ce s-a dezlegat prin decizia penală în discuţie este doar faptul că despăgubirile ce pot fi acoperite prin asigurarea convenită de reclamantă cuprind şi daune morale, fără însă a se dezlega în vreun fel sau altul cât revine reclamantei din aceste daune în cadrul raporturilor dintre aceasta şi intimatul-pârât.

Înalta Curte reţine că, prin considerentele arătate, instanţa de apel a statuat contrar celor reţinute prin decizia penală nr. 36/18.01.2016 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti în dosarul nr x/2013, având drept efect pronunţarea unei hotărâri cu încălcarea autorităţii de lucru judecat.

Autoritatea de lucru judecat are la bază regula că o acţiune nu poate fi judecată decât o singură dată şi că o constatare făcută prin hotărâre judecătorească nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre, tocmai în scopul de a se realiza o administrare uniformă a justiţiei.

Deci principiul autorităţii de lucru judecat împiedică nu numai judecarea din nou a unui proces terminat având acelaşi obiect, aceeaşi cauză şi purtat între aceleaşi părţi ci şi contrazicerea dintre două hotărâri judecătoreşti în sensul că drepturile recunoscute printr-o hotărâre definitivă să nu fie contrazise printr-o altă hotărâre ulterioară dintr-un alt proces.

Autoritatea de lucru judecat este expres prevăzută de lege în ceea ce priveşte cauza civilă de faţă care derivă dintr-un litigiu penal.

Astfel, potrivit art. 28 alin. (1) C. proc. pen.. hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o. Instanţa civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, hotărârea definitivă a instanţei civile prin care a fost soluţionată acţiunea civilă nu are autoritate de lucru judecat în faţa organelor judiciare penale cu privire la existenţa faptei penale, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia.

Din interpretarea sistematică şi per a contrario a acestor dispoziţii legale rezultă că hotărârea definitivă de condamnare, pronunţată de o instanţă penală, are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o, a existenţei prejudiciului şi a vinovăţiei autorului faptei ilicite.

Or, în condiţiile în care, prin decizia penală nr. 36/18.01.2016, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti în dosarul nr. x/2013, s-a stabilit ca răspunderea reclamantei nu se limitează la valoarea de 2.000 RON, ci această datorează despăgubiri şi pentru daune morale, aceste statuări cu privire la prejudiciu nu mai pot fi repuse în discuţie în faţa instanţei civile, astfel cum greşit s-a procedat prin decizia atacată.

Chiar dacă nu rezultă în mod clar din considerentele deciziei penale modalitatea de interpretare şi aplicare a normelor legale vizând solidaritatea dintre asigurător şi asigurat precum şi întinderea obligaţiei de despăgubire a asigurătorului prin raportare la clauzele contractului de asigurare, aceste aspecte au fost analizate de instanţa penală ele constituind singurele critici ale intimatei-reclamante din prezentul litigiu faţă de cele dispuse în fond şi procesul penal. În consecinţă, urmare a respingerii apelului asigurătorului declarat în procesul penal se concluzionează că instanţa penală a reţinut atât solidaritatea între asigurat şi asigurător cât şi obligaţia ultimului de suportare integrală a despăgubirilor, astfel cum au fost stabilite pe latura civilă a procesului penal.

În ceea ce priveşte solidaritatea, Înalta Curte aminteşte principiul statuat prin decizia nr. 1/2016 dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu care în cazul asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, societatea de asigurare are calitate de parte responsabilă civilmente şi are obligaţia de a repara singură prejudiciul cauzat prin infracţiune, în limitele stabilite în contractul de asigurare şi prin dispoziţiile legale privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă.

Conform art. 497 C. proc. civ. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată.

Având în vedere reţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 7 C. proc. civ. instanţa de apel va rejudeca apelul cu luarea în considerare a autorităţii de lucru judecat astfel cum rezultă din decizia penală nr. 36/18.01.2016 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti în dosarul nr x/2013

În raport de considerentele reţinute, în temeiul art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte, va admite recursul declarat de recurentul-pârât B. împotriva deciziei nr. 511/A-C din 7 octombrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în contradictoriu cu intimata-reclamantă S.C. ASIGURAREA ROMANEASCA- A. S.A. va casa decizia atacată şi va trimite cauza pentru o nouă judecată instanţei de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-pârât B. împotriva deciziei nr. 511/A-C din 7 octombrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în contradictoriu cu intimata-reclamantă S.C. ASIGURAREA ROMANEASCA - A. S.A.

Casează decizia atacată şi trimite cauza pentru o nouă judecată instanţei de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 iulie 2020.