Nullity of cassation appeal for failure to identify specific violation of material law in archiving fee dispute

Şedinţa publică din data de 29 iulie 2020

Analizând actele dosarului şi decizia atacată, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă la 14.06.2018, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumei de 312.111,68 RON, datorate în baza facturii fiscale seria x nr. x/20.12.2017, a penalităţilor de întârziere de 0,15% pentru fiecare zi de întârziere, conform art. 3.4.3 din contract şi a cheltuielilor de judecată.

Prin cererea depusă la 04.07.2018, reclamanta a precizat că penalităţile de întârziere calculate de la data scadenţei obligaţiei de plată şi până la 14.06.2018 sunt în cuantum de 67.415,04 RON.

Prin sentinţa civilă nr. 3164/18.10.2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis acţiunea şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 312.111,68 RON, reprezentând contravaloarea facturii fiscale seria x nr. x/20.12.2017 şi a penalităţilor de întârziere de 67.415,04 RON, calculate de la data scadenţei obligaţiei de plată şi până la 14.06.2018, precum şi la plata penalităţilor de întârziere de 0,15% pe zi ce vor curge de la 15.06.2018 şi până la plata efectivă a debitului principal, precum şi a sumei de 9.179,41 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, pârâta a declarat apel, care a fost respins ca nefondat, prin decizia civilă nr. 770/25.04.2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, apelanta fiind obligată către intimată la plata sumei de 5.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, pârâta a declarat recurs, solicitând casarea ei şi rejudecarea cauzei în fond, în sensul respingerii acţiunii reclamantei.

După prezentarea situaţiei de fapt, recurenta a invocat nelegalitatea deciziei recurate, susţinând că instanţa de prim control judiciar a încălcat normele privind interpretarea contractului şi a adăugat nepermis obligaţii suplimentare în sarcina sa, ca urmare a denunţării unilaterale a contractului.

Astfel, a apreciat că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 1.266 alin. (2) C. civ. când a interpretat voinţa părţilor exprimată în art. 5.2 şi în art. 5.6 din contractul de prestări servicii de arhivare nr. 3151/15.09.2010 şi în Anexa 1 la contract, atunci când a stabilit că recurenta datorează intimatei un tarif de 13 euro pentru fiecare container ce urma a fi restituit.

După ce a redat clauzele contractuale pretins a fi fost greşit interpretate de instanţa de apel, recurenta a susţinut că, în raport cu acestea şi cu situaţia de fapt, restituirea documentelor s-a realizat conform ipotezei de la art. 5.2 din contract, în termen de 92 de zile de la data încetării acestuia, astfel încât nu datorează vreun preţ pentru restituire. Cu toate acestea, a subliniat că intimata a ales, fără vreo justificare logică şi pertinentă, aplicarea unui tarif de 13 euro pentru fiecare container cu documente restituit, în contextul în care un astfel de tarif era prevăzut pentru o altă ipoteză, respectiv cea în care intimata ar fi procedat la restituire, la solicitarea recurentei, în termen de 72 de ore, termen foarte scurt care ar fi implicat eforturi semnificative din partea acesteia. De altfel, recurenta a susţinut că instanţa de apel nu a motivat de ce ar fi aplicabil tariful de 13 euro/container şi nu tariful de 16 euro/container ori cel de 5 euro/container.

În concluzie, a afirmat că instanţa de apel în mod nefondat a statuat că tariful datorat este de 13 euro/container, deşi restituirea documentelor s-a efectuat la 92 de zile de la încetarea contractului şi nu în termen de 72 de ore.

În final, recurenta a susţinut că, în măsura în care îi vor fi respinse argumentele expuse anterior, intimata ar putea fi îndreptăţită cel mult la contravaloarea prestaţiei pentru serviciile de organizare a documentelor restituite, la un tarif de 5 euro/container, conform Anexei nr. 1.

Cea de-a doua critică se referă la capătul de cerere accesoriu privind obligarea recurentei la plata penalităţilor de întârziere, prin prisma căreia a arătat că, întrucât nu datorează creanţa principală, nu datorează nici penalităţile solicitate de intimată.

Sub acest aspect, recurenta a susţinut că în mod nelegal a dispus instanţa obligarea sa la plata penalităţilor de întârziere, deoarece factura aflată în discuţie a fost emisă la 20.12.2017, dată la care contractul era încă în vigoare, fiind întocmită cu 6 luni înainte de restituirea efectivă a tuturor documentelor, aşa încât penalităţile nu sunt datorate pentru perioada anterioară.

În drept, a invocat art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţiile tardivităţii şi nulităţii recursului pentru nemotivare în drept, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În susţinerea excepţiei tardivităţii recursului, intimata a învederat că termenul legal de declarare a recursului a fost depăşit, indicând drept reper data la care i-a fost comunicată hotărârea atacată şi a conchis în sensul că ultima zi în care putea fi declarat recursul era 19.08.2019.

Referitor la excepţia nulităţii recursului, intimata a susţinut că, prin criticile formulate, recurenta tinde să repună în discuţie aspectele de fapt analizate de instanţa de apel, acestea neputând fi astfel încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

Pe fondul recursului, intimata a relevat caracterul nefondat al criticilor formulate, din perspectiva analizei juste pe care instanţa de prim control judiciar a făcut-o cu privire la interpretarea clauzelor contractului ce constituie temeiul juridic al acţiunii.

Recurenta a răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea excepţiilor şi a reiterat criticile formulate pe fondul recursului, invocând, în esenţă, încălcarea de către instanţa de apel a principiului forţei obligatorii a contractelor.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost redactat şi comunicat părţilor, care au formulat puncte de vedere la raport.

Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a luat în examinare excepţiile tardivităţii şi nulităţii recursului, în temeiul art. 248 alin. (2) C. proc. civ., asupra cărora reţine următoarele:

Excepţia tardivităţii declarării căii de atac este neîntemeiată, deoarece termenul de recurs de 30 de zile reglementat de art. 485 C. proc. civ. a fost respectat, având în vedere că hotărârea atacată i-a fost comunicată recurentei la 23.07.2019, iar recursul a fost expediat printr-un serviciu de curierat rapid la 22.08.2019.

Examinând excepţia nulităţii recursului, Înalta Curte reţine că potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, iar potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Astfel, simpla relatare a situaţiei de fapt care a stat la baza generării litigiului dintre părţi nu este suficientă pentru a constitui o motivare a recursului, deoarece această cale de atac nu vizează situaţia de fapt şi nu are caracter devolutiv, astfel că recurenta trebuie să îşi exprime nemulţumirea în tiparele fixate de lege.

În cauză, recurenta a indicat în mod expres motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Analiza motivelor de recurs relevă că nu au fost formulate critici concrete împotriva deciziei recurate, prin care să fie combătut raţionamentul curţii de apel aflat la baza respingerii apelului şi care să tindă la demonstrarea nelegalităţii judecăţii finalizate prin decizia atacată, recurenta rezumându-se la prezentarea unor aspecte ce ţin de situaţia de fapt a speţei, de relaţiile dintre părţi şi la redarea conţinutului unor dispoziţii legale şi contractuale care, în opinia sa, au fost încălcate sau aplicate greşit de către instanţa de apel; recurenta nu a indicat, însă, niciun text de lege încălcat sau greşit aplicat.

Divergenţa reclamată de către recurentă poartă asupra obligaţiilor ce îi revin, în calitate de beneficiar în relaţia contractuală cu intimata, în calitate de prestator, la momentul încetării convenţiei încheiate între părţi şi al retragerii containerelor cu documente arhivate şi depozitate de către intimată, operaţiune finalizată prin restituirea unui număr de 4.366 de containere pentru care intimata a emis factura fiscală seria x nr. x/20.12.2017, în valoare de 312.111,68 RON.

În memoriul de recurs, recurenta şi-a expus convingerea în sensul inaplicabilităţii unui cost aferent restituirii documentelor şi, pornind de la această structură a apărărilor, a dezvoltat propria construcţie juridică a cauzei, prin care urmăreşte să probeze că în sarcina sa nu subzistă obligaţia de plată pentru returnarea definitivă a containerelor cu documente şi că doar în ipoteza în care rezilierea contractului s-ar fi datorat culpei sale, i-ar fi revenit obligaţia de a achita cheltuielile legate de restituirea documentelor, potrivit art. 5.6 din convenţie.

Criticile recurentei, ignorând considerentele deciziei recurate, nu sunt apte să-i contureze nelegalitatea, întrucât instanţa de apel a avut în vedere normele legale incidente şi clauzele contractuale asumate de părţi în Anexa 1 la convenţia nr. 3151/15.09.2010, intitulată "Preţuri prestări servicii şi opţiuni", precum şi în Condiţiile generale ale contractului, în baza cărora a statuat că părţile au convenit ca retragerea definitivă a documentelor din spaţiul de depozitare al intimatei, indiferent de motivul acesteia, să nu fie făcută cu titlu gratuit, ci să fie remunerată. Astfel, instanţa de prim control judiciar a reţinut că titularul căii ordinare de atac şi-a asumat contractual obligaţia de plată pentru returnarea definitivă a containerelor cu documente, în contextul în care potrivit Condiţiilor generale ale contractului părţile au prevăzut o astfel de ipoteză, pentru care au făcut trimitere la tarifele stabilite în Anexa 1, la rubrica "Identificare Consultare Restituire", în baza cărora intimata şi-a evaluat prestaţia prin raportare la cel mai mic tarif, cel de 13 euro/container.

De aceea, criticile recurentei tind la o reevaluare a conţinutului unor clauze convenţionale, dar nu demonstrează nelegalitatea deciziei recurate, în lipsa vreunei norme legale încălcate sau greşit aplicate, aşa încât nu sunt susceptibile a fi încadrate în motivele de casare prevăzute de lege.

Prin urmare, ele nu pot face obiectul analizei în calea extraordinară de atac a recursului, care, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., urmăreşte să supună examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Faţă de considerentele expuse mai sus, subliniind că accesul la justiţie presupune respectarea cerinţelor formale în legătură cu promovarea căii de atac, Înalta Curte, dând eficienţă prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., cu aplicarea art. 493 alin. (5) C. proc. civ., va anula recursul.

Întrucât recurenta este partea care a pierdut procesul, ea va fi obligată, în aplicarea art. 453 C. proc. civ., la plata sumei de 6.792 RON către intimata-reclamantă, cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia tardivităţii declarării recursului.

Admite excepţia nulităţii recursului şi, în consecinţă:

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 770/25.04.2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Obligă recurenta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă a sumei de 6.792 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 29 iulie 2020.