Retrial deadline for res judicata conflicts: ECHR conformity of one-month period and inapplicability of positive effect provisions to pre-2018 litigation

Şedinţa publică din data de 29 iulie 2020

Analizând actele de la dosar şi decizia atacată, reţine următoarele:

Prin cererea de revizuire înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 04.03.2019, revizuenţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu intimata S.C. BUCUR OBOR S.A., anularea deciziei civile nr. 525/07.03.2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă şi rejudecarea apelului declarat împotriva sentinţei civile nr. 1160/03.04.2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

În drept, au fost invocate prevederile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin decizia civilă nr. 1138/26.06.2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a sesizat Curtea Constituţională a României cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a respins cererea de suspendare a judecăţii, a admis excepţia tardivităţii cererii de revizuire şi, în consecinţă, a respins cererea de revizuire ca tardiv formulată.

Împotriva acestei decizii, recurenţii-revizuenţi A. şi B. au declarat recurs, solicitând casarea ei şi trimiterea cauzei curţii de apel pentru o nouă judecată, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

După prezentarea situaţiei de fapt, recurenţii au susţinut că decizia a fost pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., care reglementează suspendarea facultativă, întrucât în cauză se justifica pe deplin măsura suspendării judecăţii, în temeiul acestor prevederi legale, până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate, prin prisma strânsei legături între aceasta şi pretinsa tardivitate a cererii de revizuire.

În opinia recurenţilor, faptul că, într-un atare caz, suspendarea judecării pricinii este facultativă nu ar trebui să determine respingerea ei în mod arbitrar, ci instanţa ar trebui să se preocupe de stabilirea corectă şi deplină a împrejurărilor deduse judecăţii, evaluând oportunitatea adoptării ei.

Or, în prezenta cauză, o astfel de măsură se impunea cu necesitate, întrucât respectarea dreptului la apărare şi la un proces echitabil era posibilă doar în contextul respingerii excepţiei tardivităţii, iar soluţia acestei excepţii depindea în mod vădit de modul în care Curtea Constituţională urma să aprecieze asupra caracterului constituţional sau neconstituţional al dispoziţiilor art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

De altfel, instanţa nici nu a arătat motivele pe care şi-a fundamentat raţionamentul potrivit căruia măsura suspendării nu ar fi oportună în cauză, singurul argument invocat, respectiv faptul că suspendarea întemeiată pe art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. are caracter facultativ, nefiind de natură a conduce la concluzia că această măsură ar trebui respinsă, aşa cum nelegal a procedat.

Totodată, faptul că după o eventuală soluţie de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate părţile ar avea la dispoziţie calea de atac a revizuirii împotriva deciziei de respingere a cererii de revizuire ca tardiv formulată nu reprezintă un argument în respingerea cererii de suspendare, de vreme ce o atare conduită nu ar fi în sensul unei bune administrări a justiţiei.

Lipsa oricărei motivări în sensul admiterii sau respingerii cererii conduce la nelegalitatea aplicării normelor de drept material prevăzute de art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

În continuare, recurenţii au dezvoltat aspecte referitoare la jurisprudenţa în materia suspendării întemeiate pe art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., faptul că într-o cauză aflată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. x/2016, s-a dispus suspendarea judecării cauzei până la soluţionarea de către Curtea Constituţională a excepţiei de neconstituţionalitate a art. 132 alin. (9) din Legea nr. 31/1990.

În subsidiar, în cazul în care s-ar aprecia că dispoziţiile art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. nu ar conţine norme de drept material, ci norme de drept procedural, recurenţii solicită încadrarea criticilor în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Prin respingerea cererii de suspendare a judecăţii în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., recurenţii au susţinut că instanţa le-a încălcat grav dreptul la un proces echitabil şi dreptul de liber acces la instanţă, expres prevăzute de art. 6 din C.E.D.O., principii procedurale fundamentale care guvernează desfăşurarea oricărui proces civil şi a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

O altă critică vizează încălcarea normelor de drept material prevăzute de art. 3 şi art. 430 C. proc. civ., prin prisma căreia recurenţii au susţinut că cererea de revizuire a fost întemeiată pe art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fundamentul cererii pentru contrarietate de hotărâri fiind reprezentat de instituţia autorităţii de lucru judecat reglementată de art. 430 C. proc. civ.

În continuare, recurenţii au dezvoltat argumente referitoare la încălcarea autorităţii de lucru judecat din perspectiva considerentelor care dezleagă încălcarea prevederilor art. 101 şi art. 120 din Legea nr. 31/1990 la adoptarea hotărârii A.G.A din 17.12.2014, susţinând că prin admiterea excepţiei tardivităţii formulării cererii de revizuire instanţa a nesocotit art. 6 din C.E.D.O.

În contextul admiterii excepţiei tardivităţii şi încălcării dreptului de a fi verificată legalitatea deciziei supuse revizuirii, instanţa a ignorat normele de drept material prevăzute de art. 3 C. proc. civ.

Intimata a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea căii de atac exercitate, atât pe cale de excepţie, cât şi ca nefondată.

Astfel, a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului, în susţinerea căreia a invocat următoarele:

Criticile recurenţilor vizează punctul de vedere exprimat de instanţă cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce urmează a fi avută în vedere de Curtea Constituţională, şi nu soluţia dată asupra cererii de revizuire.

Intimata a mai invocat excepţia inadmisibilităţii recursului prin raportare la art. 513 alin. (5) C. proc. civ., în argumentarea căreia a arătat că decizia dată în revizuire nu este supusă recursului, deoarece obiectul litigiului îl reprezintă o acţiune în anulare împotriva unei hotărâri A.G.A., în temeiul art. 132 alin. (9) şi (10) din Legea nr. 31/1990, hotărârea judecătorească fiind supusă numai apelului. Prin urmare, decizia împotriva căreia s-a formulat revizuirea este definitivă, nefiind supusă niciunei căi de atac, context în care nici hotărârea pronunţată în revizuire nu poate fi atacată cu recurs.

Inadmisibilitatea cererii de revizuire a mai fost invocată şi din perspectiva art. 414 alin. (2) C. proc. civ., intimata susţinând că soluţia dată asupra cererii de suspendare nu este supusă recursului, în măsura în care nici soluţia dată cererii de revizuire nu era supusă recursului.

Intimata a invocat, totodată, inadmisibilitatea recursului ce vizează opinia exprimată de instanţă cu privire la excepţia de neconstituţionalitate, prin raportare la art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992.

Pe fondul recursului, a solicitat respingerea acestuia.

Recurenţii au formulat răspuns la întâmpinare, prin care au invocat netemeinicia excepţiilor de inadmisibilitate.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost redactat şi comunicat părţilor, recurenţii formulând punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 17.06.2020, Înalta Curte a respins excepţia inadmisibilităţii recursului, în considerarea argumentelor acolo expuse şi a admis în principiu recursul, stabilind termen în şedinţă publică, în vederea soluţionării acestuia.

Analizând decizia atacată prin prisma criticilor invocate, Înalta Curte reţine următoarele:

Prima chestiune de drept pusă în discuţie vizează dispoziţia de respingere a suspendării judecăţii procesului, ca urmare a aplicării greşite a prevederilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., în contextul admiterii cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Lipsa unei dispoziţii procesuale exprese în sensul suspendării judecăţii pricinii în cazul admiterii cererii de sesizare a instanţei de contencios constituţional cu excepţia de neconstituţionalitate, precum şi abrogarea art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, prin art. I pct. 3 din Legea nr. 177/2010, care prevedea suspendarea de drept a judecăţii cauzei în intervalul de soluţionare a excepţiei de neconstituţionalitate, relevă intenţia legiuitorului de a nu impune cu caracter obligatoriu, imperativ, luarea de către judecător a unei asemenea măsuri; în egală măsură însă, aceste împrejurări nu pot să conducă la concluzia că instanţa nu poate suspenda cursul judecăţii în cazul particular de suspendare facultativă, atunci când, în funcţie de elementele cauzei, apreciază că măsura se impune.

Suspendarea facultativă este reglementată prin norme dispozitive, instanţa de judecată fiind cea chemată să decidă asupra oportunităţii ei, în vederea unei bune administrări a justiţiei.

Astfel, în baza art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., instanţa poate să suspende judecata cauzei atunci când soluţia din proces depinde, în tot sau în parte, de existenţa sau inexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi şi care, odată stabilit prin hotărâre definitivă, poate fi invocat cu efectele lucrului judecat în orice alt proces, potrivit art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

Contrar susţinerilor recurenţilor, Înalta Curte constată că instanţa de revizuire a făcut o corectă analiză a oportunităţii măsurii suspendării procesului din perspectiva necesităţii adoptării unei astfel de dispoziţii, apreciind în mod just că nu poate da eficienţă art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. determinat de împrejurarea că incidentul procedural a fost formulat în cadrul unei căi extraordinare de atac exercitate împotriva unei decizii definitive, dând prevalenţă, în acest caz, autorităţii de lucru judecat a hotărârii atacate.

Faptul că instanţa nu a dat curs solicitării privind suspendarea judecăţii pricinii, în condiţiile în care a dispus sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pentru ca ulterior să constate tardivitatea declarării cererii de revizuire, nu echivalează cu o încălcare a dreptului la un proces echitabil şi liberul acces la instanţă, cum greşit susţin recurenţii, având în vedere că la evaluarea oportunităţii suspendării procesului instanţa de judecată a luat în considerare ansamblul circumstanţelor cauzei.

De altfel, se constată că instanţa a expus în motivare considerentele care au stat la baza dispoziţiei de respingere a cererii de suspendare a judecăţii cauzei într-o manieră concisă şi clară, cu respectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., fiind nefondată critica recurenţilor, privind pretinsa nemotivare a deciziei.

Obiectivul esenţial la analizarea oportunităţii suspendării procesului are la bază preîntâmpinarea transformării posibilităţii acordate părţii de a solicita suspendarea într-o formă de abuz procesual, fiind astfel evitată temporizarea procesului şi, totodată, garantat dreptul la un proces echitabil prin soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil.

Dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 11 C. proc. civ. dau efect juridic deciziilor Curţii Constituţionale prin care se constată neconstituţionalitatea unor legi sau ordonanţe ori a unor dispoziţii din acestea, şi anume dreptul persoanelor prevăzute de lege de a exercita calea extraordinară de atac a revizuirii împotriva hotărârii definitive prin care s-a soluţionat cauza în care a fost invocată excepţia.

În aceste condiţii, în cazul admiterii excepţiei de neconstituţionalitate invocate în cauză, recurenţii au la dispoziţie un remediu procedural pus la dispoziţie de legiuitor, context în care dispoziţia de respingere a cererii privind suspendarea judecăţii revizuirii până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu îngrădeşte accesul liber la justiţie şi nici dreptul la un proces echitabil.

Celelalte argumente referitoare la pertinenţa jurisprudenţei în materie aduse în sprijinul recursului nu pot face obiectul analizei, având în vedere că jurisprudenţa nu constituie izvor de drept pozitiv.

A doua chestiune supusă analizei se referă la încălcarea art. 3 şi 430 C. proc. civ., ca urmare a greşitei aplicări a sancţiunii decăderii, fundamentată pe admiterea excepţiei de tardivitate a cererii de revizuire prin prisma prevederilor art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Dezvoltând această critică, recurenţii pun în discuţie inaplicabilitatea prevederilor art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. din perspectiva incidenţei şi priorităţii art. 6 C.E.D.O., solicitând instanţei de judecată să constate că dreptul la formularea revizuirii împotriva unei hotărâri care încalcă autoritatea de lucru judecat a unei alte hotărâri în ceea ce priveşte considerentele trebuie să fie concret şi efectiv, motiv pentru care este necesar să se constate că termenul de o lună curge de la data comunicării hotărârii şi nu de la data rămânerii definitive, context în care au afirmat că cererea lor nu este tardivă, iar soluţia instanţei de revizuire este eronată.

Potrivit art. 3 C. proc. civ., "(1) În materiile reglementate de prezentul cod, dispoziţiile privind drepturile şi libertăţile persoanelor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Constituţia, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte. (2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi prezentul cod, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care prezentul cod conţine dispoziţii mai favorabile".

Prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului sunt parte integrantă a ordinii juridice a statelor semnatare, astfel că instanţele au obligaţia să le asigure preeminenţa faţă de orice dispoziţie contrară din legislaţia internă.

Pentru a asigura principiul aplicării prioritare a Convenţiei, instanţa are, de asemenea, obligaţia să aplice şi să interpreteze normele dreptului intern numai în conformitate cu dispoziţiile europene care, în caz de incompatibilitate, să fie aplicate cu prioritate.

Potrivit art. 11 alin. (2) din Constituţia României, tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern, iar potrivit art. 20, dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi celelalte tratate la care România este parte. Dacă există neconcordanţă între pactele şi tratatele privitoare la drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, la care România este parte şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.

Prin urmare, mecanismul constituţional încorporează textul Convenţiei Europene în dreptul intern, conferindu-i totodată o forţă juridică superioară legilor şi permiţând aplicarea ei directă de către instanţele interne. Făcând parte din dreptul intern, Convenţia nu îşi pierde însă caracterul principal, de act de drept internaţional.

În speţă, nu se poate da curs solicitării recurenţilor cu privire la înlăturarea de la aplicare a prevederilor art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., având în vedere că obligaţia părţilor este aceea de a-şi exercita drepturile procesuale în condiţiile şi în termenele stabilite de lege, fapt ce reprezintă expresia aplicării principiului privind dreptul persoanei la judecarea procesului său în mod echitabil şi într-un termen rezonabil, instituirea unor termene procesuale servind unei mai bune administrări a justiţiei, precum şi necesităţii aplicării şi respectării drepturilor şi garanţiilor procesuale ale părţilor.

De altfel, în toate cazurile în care legiuitorul a condiţionat valorificarea unui drept de exercitarea lui în interiorul unui anumit termen, nu a procedat cu scopul restrângerii accesului liber la justiţie, ci exclusiv pentru a asigura cadrul legal în vederea exercitării dreptului prevăzut de art. 21 din Constituţia României, referitor la accesul liber la justiţie şi la dreptul părţilor la un proces echitabil.

Nerespectarea unui termen procedural legal are consecinţe procedurale, astfel că instanţa de revizuire în mod corect a reţinut că termenul de introducere a cererii de revizuire curge de la pronunţarea ultimei hotărâri, potrivit art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., context în care s-a pronunţat mai întâi asupra excepţiei tardivităţii cererii.

De altfel, cererii de înlăturare de la aplicare a prevederilor art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nici nu i s-ar fi putut da curs, având în vedere data începerii procesului în faţa primei instanţe, în care a fost pronunţată decizia care formează obiect al cererii de revizuire, care este anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018.

În raport cu această dată, 06.01.2015, normele C. proc. civ. care guvernează litigiul de faţă sunt, potrivit art. 24 şi 25 alin. (1) C. proc. civ., cele anterioare modificărilor aduse prin O.U.G. nr. 1/2016.

În conformitate cu art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, termenul de revizuire este de o lună şi se socoteşte, în cazul prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., de la data rămânerii definitive a ultimei hotărâri.

Instituirea ipotezei prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în care se poate anula o hotărâre a instanţei, vine să protejeze autoritatea de lucru judecat a unei alte hotărâri judecătoreşti, din nevoia de ordine şi stabilitate juridică.

Autoritatea de lucru judecat cunoaşte două manifestări: prima corespunde unui efect negativ, de natură să oprească o a doua judecată şi presupune tripla identitate de părţi, obiect şi cauză; cea de-a doua operează când efectul hotărârii se manifestă pozitiv şi relevă modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi, fără posibilitatea de a mai fi contrazisă. În acest caz, chestiunile deja dezlegate se impun într-un al doilea proces care are legătură cu litigiul anterior şi, în cazul efectului pozitiv, instanţa nu mai trebuie să identifice cele trei elemente comune, ci doar dezlegarea dată unei situaţii juridice.

Potrivit art. 513 alin. (4) C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor aduse C. proc. civ. prin Legea nr. 310/2018, dacă instanţa încuviinţează cererea de revizuire, ea va schimba, în tot sau în parte, hotărârea atacată, iar în cazul hotărârilor potrivnice, va anula cea din urmă hotărâre.

Această reglementare legală a soluţiilor pe care le poate pronunţa instanţa de revizuire dă expresie scopului căii de atac în discuţie, care constă, de regulă, în cel de a îndepărta erorile săvârşite în legătură cu starea de fapt stabilită în hotărârea atacată. În schimb, în ipoteza hotărârilor potrivnice, legea prevede că soluţia pe care instanţa de revizuire o va pronunţa, când găseşte calea de atac întemeiată, este cea a anulării celei din urmă hotărâri - în mod firesc, de altfel, pentru că în acest fel se valorifică autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.

Aşadar, Înalta Curte impune părţilor concluzia că numai efectul negativ al autorităţii de lucru judecat putea fi valorificat, ca motiv de revizuire.

Aceasta pentru că, în măsura identificării triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză între litigii, este justificată anularea ultimei hotărâri (care încalcă autoritatea de lucru judecat a celei dintâi), căci legea nu recunoaşte posibilitatea ca acelaşi litigiu să fie soluţionat de două ori; dispoziţiile art. 431 alin. (1) C. proc. civ. prevăd că "Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect".

Dacă s-ar afirma, ca temei al revizuirii, nesocotirea, în hotărârea atacată, a unor chestiuni litigioase dezlegate anterior, în cadrul altui proces, anularea ultimei hotărâri, nedublată de posibilitatea rejudecării, ar lăsa noul litigiu nesoluţionat.

Până la modificarea C. proc. civ. prin Legea nr. 310/2018, o atare soluţie nu era reglementată.

De aceea, efectul pozitiv poate fi invocat, ca temei al revizuirii, numai în procesele pornite după intrarea în vigoare a Legii nr. 310/2018 - ceea ce nu este cazul, în speţă, deoarece procesul de faţă a început la 06.01.2015 -, întrucât în noua formă a Codului, inaplicabilă însă, art. 513 alin. (4) a fost completat, oferind instanţei de revizuire posibilitatea de a "trimite cauza spre rejudecare atunci când s-a încălcat efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat".

Aşadar, în speţă, revizuenţii ar fi putut invoca doar autoritatea de lucru judecat, în manifestarea efectului ei negativ şi, în aceste limite, cunoscând dispozitivul hotărârii anterioare, ar fi fost în măsură să promoveze calea de atac a revizuirii în termenul legal.

Prin urmare, este nefondată critica recurenţilor în sensul încălcării art. 3 şi art. 430 C. proc. civ., atâta vreme cât prin aceasta nu s-a concretizat existenţa unui conflict între reglementări determinate, apartenente unor pacte sau tratate la care România este parte şi legea naţională de procedură civilă aplicată în cauză, astfel că în mod corect a fost admisă excepţia tardivităţii cererii de revizuire, ca urmare a nesocotirii termenului procedural reglementat de art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Aşadar, întrucât decizia recurată nu este susceptibilă de a fi cenzurată din perspectiva criticilor subsumate art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 1138/26.06.2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 29 iulie 2020.