Scope of judicial review in annulment of arbitral award: contractual penalty applicability to security deposit restitution

Şedinţa publică din data de 28 iulie 2020

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 30 iulie 2019 pe rolul Curţii de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerţ, Industrie şi Agricultură Arad reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu B. S.R.L., să fie obligată debitoarea la plata sumei de 6.218,16 RON, compusă din:

- suma de 660 euro (3.137,64 RON) reprezentând contravaloare garanţie restantă;

- suma de 3.081,16 RON, reprezentând penalităţi de întârziere în cuantum de 0,1%/zi de întârziere, calculate conform art. IV pct. 4.5 din Contractul de locaţiune nr. x/01.09.2014, de la data rezilierii contractului de comun acord (30.06.2016) şi până la 05.04.2019, precum şi până la data plăţii efective, cu cheltuieli de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 541 şi urm. C. proc. civ., art. 1270, art. 1350, art. 1516, art. 1530, art. 1531 şi art. 1535 C. civ.

Prin precizarea de acţiune arbitrală înregistrată sub nr. x/12.06.2019, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei doar la plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 2.737 RON, calculate conform art. IV pct. 4.5 din contractul de locaţiune nr. x/01.09.2014, de la data rezilierii contractului de comun acord (30.06.2016) şi până la 14.11.2018, dată la care pârâta a restituit contravaloarea garanţiei.

Prin hotărârea arbitrală nr. 5 din 14 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerţ, Industrie şi Agricultură a Judeţului Arad, s-a respins acţiunea arbitrală, astfel cum aceasta a fost precizată.

Împotriva acestei sentinţe, a formulat acţiune în anulare reclamanta A. S.R.L., solicitând anularea hotărârii atacate şi admiterea pe fond a cererii de chemare în judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 7/PI din 21 octombrie 2019, Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă a respins acţiunea în anularea hotărârii arbitrale nr. 5/14.06.2019, pronunţată de Curtea de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerţ, Industrie şi Agricultură a Judeţului Arad.

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs reclamanta A. S.R.L., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei la instanţa de fond în vederea rejudecării acţiunii în anulare.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (6) şi (8) C. proc. civ.

Subsumat motivului de casare prevăzut de pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta susţine că hotărârea instanţei de fond nu îndeplineşte exigenţele impuse de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în ce priveşte motivarea soluţiei la care s-a oprit instanţa de fond, precum şi că hotărârea cuprinde motive contradictorii.

Recurenta invocă faptul că motivarea instanţei de fond este superficială, instanţa limitându-se la a enumera care sunt motivele pentru care poate fi promovată acţiunea în anularea hotărârilor arbitrale, constatând că aceasta nu este o cale devolutivă de atac şi că, prin urmare, nu poate să procedeze la analiza fondului pretenţiilor recurentei, pentru ca, în final, să concluzioneze în sensul că, "din simpla lectură a sentinţei se poate observa că soluţia s-a raportat la documentele întocmite de părţi, în derularea relaţiei lor comerciale, că s-au indicat expres textele C. civ., apreciate ca fiind incidente şi, totodată, cele cuprinse în actele semnate de ambele părţi, subliniindu-se atât motivul pentru care este neîntemeiată cererea, dar şi pentru ce considerente nu au fost acordate parţial penalităţile, în raport de îndeplinirea obligaţiilor pârâtei".

Concluzionează recurenta că instanţa de fond nu a analizat argumentele invocate de aceasta în motivarea acţiunii în anulare, nearătând considerentele pentru care apreciază că acestea nu pot să fie primite ori cum, prin raportare la dispoziţiile legale invocate de recurentă, a putut să reţină că sentinţa tribunalului arbitral este legală.

Totodată, arată că s-a prevalat, în motivarea acţiunii în anulare, de dispoziţiile art. 1322, art. 1323, art. 1535, art. 1632 alin. (1) şi (2) C. civ. care reglementează efectele încetării contractelor, respectiv modalitatea în care se procedează, în acest caz, la restituirea prestaţiilor, astfel încât este clar că, din moment ce încalcă aceste norme imperative ale legii, hotărârea tribunalului arbitral poate fi anulată în temeiul motivului prevăzut de dispoziţiile art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ.

Mai susţine recurenta că a arătat că tribunalul arbitral a interpretat greşit contractul încheiat între părţi, neţinând seama de voinţa reală a acestora şi nici de locul în care clauza privind penalităţile de întârziere a fost inserată în cuprinsul contractului, contrar regulilor de interpretare a contractelor prevăzute la art. 1266 alin. (1) şi 1267 C. civ., ceea ce a condus instanţa arbitrală la concluzia că punctul 4.5 din contract stipulează penalităţi de întârziere doar în cazul neplăţii la timp a chiriei, iar nu şi pentru situaţia nerestituirii la timp a sumei constituite de locatar drept garanţie, cu toate că termenul "plată", regăsit în formularea acestei clauze contractuale, nu se referă strict la remiterea unei sume de bani, ci şi la executarea oricărei alte prestaţii care constituie obiectul însuşi al obligaţiei, iar clauza mai sus menţionată este inclusă în capitolul intitulat "Chiria. Modalitate de plată. Garanţii", după articolele care reglementează constituirea garanţiei. Raportat la aceste aspecte, recurenta susţine că, din punctul acesteia de vedere, intenţia părţilor a fost aceea ca penalităţile de întârziere în cuantum de 0,1%/zi din valoarea debitului neachitat să fie achitate pentru orice sume datorate de părţi în temeiul acestui contract şi nu doar pentru neplata chiriei, acest lucru rezultând, de altfel, şi din formularea textului, care face referire la "în caz de întârziere a plăţii", respectiv la "valoarea debitului neachitat", iar nu la întârzierea plăţii chiriei ori la valoarea chiriei neachitate.

Recurenta invocă faptul că instanţa de fond s-a limitat la a aprecia că soluţia tribunalului arbitral s-a raportat la actele semnate de părţi (fără a indica în mod expres care sunt aceste documente şi clauzele la care se referă) şi că a indicat expres dispoziţiile C. civ. pe care le-a apreciat ca fiind incidente (nici acestea nefiind indicate de instanţa de fond), nefiind analizate dispoziţiile legale invocate de recurentă în susţinerea acţiunii în anulare şi neexplicând de ce acestea nu se aplică sau motivul pentru care, chiar dacă nu a ţinut cont de ele, hotărârea tribunalului arbitral poate fi considerată drept una legală.

Aşadar, susţine recurenta, având în vedere că sentinţa recurată nu întruneşte standardele de motivare, nefăcând referire la aspectele de fapt şi la temeiurile de drept care au stat la baza hotărârii pronunţate şi neanalizând motivele invocate de recurentă în susţinerea acţiunii în anulare, respectiv neindicând motivele pentru care acestea au fost înlăturate, hotărârea instanţei de fond nu cuprinde motivele pe care se sprijină.

Sub un al doilea aspect, recurenta invocă faptul că sentinţa recurată cuprinde motive contradictorii. În acest sens, redă două pasaje din sentinţa recurată, susţinând că, deşi iniţial instanţa reţinuse să acţiunea în anulare nu a fost motivată prin raportare la dispoziţiile legale încălcate de instanţa de arbitraj, încălcare de natură a atrage incidenţa dispoziţiilor art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., a concluzionat că art. 1322, art. 1323, respectiv art. 1635 C. civ. precum şi omisiunea alegată a observării incidenţei art. 1270 C. civ. au fost interpretate, aşa cum, de altfel, se precizează în sentinţă, în raport de împrejurările deduse judecăţii şi de probele din dosar, fără a se aduce vreo încălcare expresă unei norme incidente, admiţând, totuşi, că, în motivarea acţiunii în anulare, recurenta a arătat care sunt normele imperative încălcate de către tribunalul arbitral. Susţine şi că instanţa nu a motivat în niciun fel această concluzie, în condiţiile în care tribunalul arbitral nu a făcut referire nicio secundă la aceste dispoziţii legale, astfel cum reiese din textul hotărârii nr. 5/14.06.2019.

Subsumat motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta invocă faptul că instanţa de fond a încălcat dispoziţiile art. 1322, art. 1323, art. 1535, respectiv art. 1635 C. civ., referitoare la efectele încetării contractelor, respectiv modalitatea în care se procedează, în acest caz, la restituirea prestaţiilor, apreciind că hotărârea arbitrală este corectă, iar pretenţiile recurentei ar fi neîntemeiate, cu toate că soluţia contrară se impune, având în vedere aceste dispoziţii legale imperative.

În acest sens, recurenta susţine că, deşi C. civ. impune nişte reguli exprese, imperative, aplicabile în situaţia încetării contractelor şi a restituirii prestaţiilor, atât tribunalul arbitral, cât şi instanţa de fond au ales să ignore aceste dispoziţii legale, întemeindu-şi soluţiile exclusiv pe contractul încheiat între părţi, ale cărui clauze le-au interpretat în mod profund eronat.

După ce redă dispoziţiile art. 1535 alin. (1) C. civ., recurenta susţine că, potrivit legii, la stabilirea cuantumului daunelor moratorii la care creditorul unei obligaţii de plată este îndreptăţit, are prioritate, în toate cazurile, cuantumul convenit de părţi, doar în lipsa unei asemenea prevederi contractuale fiind aplicabile dispoziţiile legale.

Arată că, indiferent de modul în care a denumit aceste daune moratorii în cuprinsul notificării expediate intimatei, este evident că, din moment ce în contractul încheiat de părţi a fost stabilit un cuantum al acestora, este aplicabil acesta şi nu dobânda legală, referirea la aceasta în cuprinsul notificării expediată intimatei nefiind de natură a înlătura aplicabilitatea unei dispoziţii legale imperative.

Pe de altă parte, susţine că, şi dacă s-ar admite că părţile contractante ar fi convenit ca penalităţile de întârziere prevăzute la art. 4.5 din contract să se aplice doar în cazul neplăţii chiriei, cererea recurentei ar fi trebuit admisă prin prisma dispoziţiilor art. 1635 alin. (1) şi (2) C. civ., din interpretarea cărora ar rezulta, potrivit recurentei, că obligaţia de restituire a garanţiei de către pârâtă este însoţită de clauza contractuală privind plata penalităţilor de întârziere, chiar şi în situaţia în care am considera că penalităţile ar fi fost stipulate doar în considerarea obligaţiei de plată a chiriei.

Conchide recurenta că, fără a analiza, în concret, în considerentele sentinţei atacate, temeinicia hotărârii tribunalului arbitral, prin raportare la motivele invocate de recurentă în cadrul acţiunii în anulare, instanţa de fond a reţinut că hotărârea este corectă, încălcând, la rândul ei, dispoziţiile art. 1322, art. 1323, art. 1535 şi art. 1635 C. civ.

Totodată, recurenta arată că au fost încălcate şi regulile de interpretare a contractelor, prevăzute de art. 1266 alin. (1) şi art. 1267 C. civ.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte la 14 ianuarie 2020, conform dovezii de la dosar recurs, care nu a înţeles să formuleze întâmpinare, în termenul legal.

Analizând recursul declarat în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi a temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat şi urmează a fi respins, pentru următoarele considerente:

Criticile recurentei subsumate motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., ce vizează nemotivarea hotărârii şi existenţa unor motive contradictorii, vor fi înlăturate ca fiind nefondate.

În speţă, prin cererea de recurs s-a susţinut că sentinţa atacată este nemotivată, întrucât instanţa de fond nu a analizat argumentele invocate de recurentă în motivarea acţiunii în anulare, nearătând considerentele pentru care apreciază că acestea nu pot să fie primite ori cum, prin raportare la dispoziţiile legale invocate de recurentă, a putut să reţină că sentinţa tribunalului arbitral este legală. În concret, recurenta arată că nu au fost analizate dispoziţiile legale invocate de aceasta în susţinerea acţiunii în anulare şi nu s-a explicat de ce acestea nu se aplică sau motivul pentru care, chiar dacă nu s-a ţinut cont de ele, hotărârea tribunalului arbitral poate fi considerată drept una legală.

Totodată, recurenta a invocat existenţa unor motive contradictorii cu privire la faptul că, iniţial, instanţa de fond a reţinut că nu au fost invocate normele de drept pretins încălcate, pentru ca, ulterior, să reţină că recurenta le-a arătat în acţiunea în anulare.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă, între altele, motivele de fapt şi de drept ce au format convingerea instanţei şi cele pentru care au fost înlăturate susţinerile părţilor.

Aşadar, obligaţia instanţei de a-şi argumenta soluţia adoptată, consacrată legislativ de dispoziţiile citate, are în vedere stabilirea în considerente a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare critică şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă în raţionamentul indicat clar, explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

Se reţine, totodată, că, potrivit unei jurisprudenţe constante, Curtea Europeană acordă o atenţie deosebită respectării de către instanţe a obligaţiei de a examina problemele ridicate de către părţi, ca o garanţie a respectării dreptului la un proces echitabil. În acest sens, instanţa europeană a arătat totuşi, în mod constant, faptul că "Art. 6 parag. 1 din Convenţie, obligă tribunalele să-şi motiveze deciziile, dar nu se poate cere să dea un răspuns detaliat la fiecare argument" (Hotărârea Ruiza Torija c.Spaniei).

Ca urmare, judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărei nuanţe date de părţi textelor pe care şi-au întemeiat cererile, iar întinderea obligaţiei de motivare trebuie apreciată prin raportare la natura şi circumstanţele specifice fiecărei cauze. Prin urmare, motivarea unei hotărâri judecătoreşti este înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele deduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia.

Prin raportare la aceste consideraţii, instanţa supremă constată că hotărârea recurată întruneşte condiţiile de legalitate prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., întrucât instanţa de fond a evocat şi aplicat în cauza dedusă judecăţii textele de lege şi actele normative care au stat la baza adoptării soluţiei sale.

Analizând decizia recurată, se constată că instanţa de fond, cercetând sentinţa arbitrală în baza motivelor invocate prin acţiunea în anulare, a reţinut, în esenţă, că tribunalul arbitral a procedat la o interpretare a clauzei 4.5 din contractul de închiriere şi a sferei de aplicare a acesteia, în raport de probele administrate, astfel apreciind în mod corect faptul că susţinerile reclamantei privind modul de interpretare a acestei clauze se conturează în critici de netemeinicie a sentinţei tribunalului arbitral, neputând face obiectul analizei în raport de cazurile limitativ prevăzute de art. 608 alin. (1) C. proc. civ.

Instanţa supremă reţine că nu există motive contradictorii în sentinţa civilă atacată, întrucât, instanţa a arătat în considerente că nu este suficientă invocarea unor dispoziţii legale, ci trebuie arătată modalitatea în care aceste norme au fost încălcate sau care normă de drept nu a fost aplicată, ori, a reţinut instanţa de fond că recurenta, prin motivele acţiunii în anulare, a reiterat susţinerile din cererea de chemare în judecată cu privire la situaţia de fapt, fără a le raporta la dezlegarea dată cauzei de către instanţa arbitrală, conturând critici privitoare numai la modul în care greşit s-ar fi înlăturat obligaţia părţii adverse la plata unor penalităţi, în raport de starea de fapt descrisă în acţiune.

Pe de altă parte, pentru a se reţine o nemotivare a hotărârii, contrarietatea trebuie să fie de o aşa manieră încât din unele considerente să rezulte netemeinicia acţiunii, iar din altele că este fondată, or instanţa supremă reţine că sentinţa atacată nu cuprinde argumente contradictorii, de natură a atrage incidenţa casării sentinţei, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Sunt nefondate şi criticile recurentei, subsumate punctului 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. referitoare la încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În acest sens, recurenta susţine că, deşi C. civ. impune reguli exprese, imperative, aplicabile în situaţia încetării contractelor şi a restituirii prestaţiilor, prin dispoziţiile art. 1322, art. 1323, art. 1535 şi art. 1635 C. civ., atât tribunalul arbitral, cât şi instanţa de fond au ales să ignore aceste dispoziţii legale, întemeindu-şi soluţiile exclusiv pe contractul încheiat între părţi, ale cărui clauze le-au interpretat în mod profund eronat.

Contrar opiniei recurentei, instanţa supremă constată că, în mod corect, instanţa de fond a reţinut că, prin acţiunea în anulare, recurenta a făcut simple afirmaţii legate de starea de fapt şi de pretinsa interpretare nemulţumitoare a textelor de lege invocate.

Instanţa supremă reţine că, în realitate, prin motivele de recurs, cât şi pe calea acţiunii în anulare, se solicită reinterpretarea clauzelor contractuale cu privire la modalitatea de restituire a garanţiei, aspect care nu poate fi cerut prin acţiunea în anulare decât în cazul în care se invocă încălcarea unor norme imperative de către tribunalul arbitral.

În speţă, recurenta nu invocă încălcarea unor norme imperative ci, evocând în mod formal o serie de texte din C. civ., urmăreşte, prin argumente factuale, să atragă incidenţa acestora asupra raportului juridic dedus judecăţii.

Astfel, deşi se invocă încălcarea dispoziţiilor art. 1535 C. civ., dispoziţii generale privind daunele moratorii în cazul obligaţiilor băneşti, recurenta urmăreşte, în realitate, o reintrepretare a voinţei reale a părţilor la redactarea contractului şi a actelor subsecvente, respectiv a somaţiei de plată, aspecte care exced controlului de legalitate a hotărârilor în recurs.

Instanţa supremă constată că sunt nefondate criticile privind încălcarea de către instanţa de fond a dispoziţiilor art. 1635 alin. (1) şi (2) C. civ., întrucât, pe de o parte, nu suntem în ipoteza prevăzută de dispoziţiile alin. (1) al acestui text normativ, iar, pe de altă parte, garanţia fiind deja restituită recurentei, aspect necontestat în cauză, nu sunt incidente nici dispoziţiile alin. (2) al acestui articol.

Prevederile art. 1322 şi art. 1323 C. civ. privind efectele încetării contractului, invocate de recurentă, sunt norme generale, instanţa de fond arătând că au fost interpretate de tribunalul arbitral potrivit probelor din dosar, iar, faţă de susţinerile din acţiunea în anulare, instanţa supremă reţine că s-a apreciat în mod corect că nu se aduc elemente noi care să conducă la o altă interpretare decât cea dată de tribunalul arbitral, criticile relative la aplicarea greşită a acestor articole fiind nefondate.

Instanţa supremă reţine şi că articolele precitate fac trimitere la dispoziţiile art. 1635 alin. (3) C. civ., a căror greşită aplicare o susţine recurenta.

Totodată, instanţa supremă reţine dispoziţiile art. 4.2. din contractul de închiriere, potrivit cărora "la semnarea prezentului contract, locatarul va achita locatorului cu titlu de garanţie, suma de 660 euro". Prin urmare, obligaţia de plată a garanţiei este o obligaţie uno ictu, exigibilă la semnarea contractului, neputând face obiectul clauzei privind penalităţile, prevăzută de art. 4.5. din contract. Aşadar, obligaţiei de restituire a garanţiei nu îi sunt aplicabile dispoziţiile clauzei privind penalităţile contractuale, aşa cum corect a reţinut şi curtea de apel.

Prin urmare, dispoziţiile art. 1635 alin. (3) C. civ. nu sunt aplicabile în cauză, criticile recurentei fiind înlăturate ca nefondate.

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte constată că decizia recurată este legală şi că recursul declarat de recurenta-reclamantă este nefondat, urmând a fi respins, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 7/PI din 21 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 28 iulie 2020.