Declaratory action by guarantor to extinguish suretyship inadmissible due to subsidiary nature and ongoing enforcement proceedings

Şedinţa publică din data de 28 iulie 2020

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 21 noiembrie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. i-a chemat în judecată pe pârâţii B. S.A. şi Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A.-IFN, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să constate încetarea calităţii sale de fideiusor în contractul de credit facilitate de credit pe descoperit de cont (overdraft) nr. 520/2011 şi actele adiţionale nr. x/2012, y/2012, z/2013, w/2013, t/2013, în contractul de credit imobiliar nr. 521/2011 şi în contractul de credit capital nr. 686/2012.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 2318 C. civ.

Prin încheierea din 25 aprilie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a dispus introducerea în cauză a societăţii C. S.A. şi a numitului D., în calitate de pârâţi.

Prin sentinţa civilă nr. 1745 din 6 iunie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de pârâtul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A.-IFN, a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată de acelaşi pârât şi a respins ca inadmisibilă acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii B. S.A., Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A.-IFN, C. S.A. şi D..

Împotriva sentinţei primei instanţe, A. a declarat apel, prin care a solicitat anularea sentinţei atacate şi, în urma evocării fondului, admiterea acţiunii.

Prin decizia civilă nr. 2325/A din 20 noiembrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinţei primei instanţe.

Împotriva deciziei instanţei de apel, reclamanta A. a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel.

În motivarea recursului, recurenta-reclamantă a susţinut că sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., autoarea recursului a arătat, în esenţă, că instanţa de apel i-a solicitat, la termenul de judecată din 20 noiembrie 2018, să precizeze dacă a formulat o acţiune în realizare sau în constatare.

După ce a evocat dispoziţiile art. 14 C. proc. civ., recurenta a subliniat că instanţa de apel a încălcat principiul contradictorialităţii, întrucât nu a pus în discuţia părţilor incidenţa art. 35 din acelaşi act normativ.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că decizia recurată cuprinde motive străine de natura cauzei.

În concret, aceeaşi parte a subliniat că, din moment ce prevederile art. 35 C. proc. civ. nu au fost invocate de părţi şi nici puse în discuţia acestora de către instanţa de apel, iar prima instanţă a respins acţiunea ca inadmisibilă pentru alte motive, rezultă că decizia atacată cuprinde motive de străine de natura cauzei.

Astfel, recurenta-reclamantă a arătat că, pentru a reţine alte considerente şi alte dispoziţii legale în privinţa inadmisibilităţii acţiunii, instanţa de apel ar fi trebuit să admită apelul şi să motiveze hotărârea în baza dispoziţiilor legale pe care şi-a fundamentat soluţia. Or, instanţa de apel, deşi a respins apelul, a reţinut un alt temei decât cel reţinut de prima instanţă în privinţa inadmisibilităţii acţiunii.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., autoarea recursului a susţinut că normele de drept procesual civil permit calea unei acţiuni de drept comun pentru constatarea încetării calităţii de fideiusor.

Astfel, recurenta-reclamantă a subliniat că nu era obligată de nicio normă procedurală să formuleze o contestaţie la executare pentru a se putea prevala de dispoziţiile art. 2318 C. civ.

După ce a evocat dispoziţiile art. 723 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a învederat că titlul executoriu putea fi atacat fie pe calea contestaţiei la executare, fie pe calea dreptului comun.

Titulara recursului a arătat că instanţa de apel, invocând în mod greşit prevederile art. 713 C. proc. civ., a reţinut că această parte nu mai poate formula contestaţie la executare şi nici acţiune în constatarea încetării calităţii de fideiusor.

În combaterea acestui considerent, recurenta-reclamantă a subliniat că invocarea pe calea contestaţiei la executare a aspectelor ce ţin de fondul dreptului cuprins în titlul executoriu reprezintă o opţiune a contestatorului.

Astfel, aceeaşi parte a arătat că art. 713 C. proc. civ. nu este o normă imperativă care să atragă incidenţa unor sancţiuni în privinţa exercitării dreptului de opţiune al contestatorului.

Recurenta-reclamantă a mai susţinut că instanţa de apel a apreciat în mod greşit că nu i-a fost încălcat dreptul de acces la justiţie. În acest sens, autoarea recursului a susţinut că nu era obligatorie atacarea pe calea contestaţiei la executare a fondului dreptului cuprins în titlul executoriu.

După ce a evocat dispoziţiile art. 21 din Constituţie, art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 10 C. civ., recurenta-reclamantă a conchis că era îndreptăţită să solicite examinarea pe fond a acţiunii sale, întrucât art. 2318 C. civ. nu prevede nicio limitare în timp.

Recurenta-reclamantă a menţionat că nu este de acord ca recursul să fie soluţionat în completul de filtru prevăzut de art. 493 alin. (6) C. proc. civ. .

Cererea de recurs a fost comunicată intimaţilor-pârâţi la 13 şi 14 martie 2019 .

Intimatul-pârât Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii a depus întâmpinare la 12 aprilie 2019, cu respectarea termenului legal, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Intimata-pârâtă B. S.A. a depus întâmpinare la 15 aprilie 2019, cu respectarea termenului legal, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Întâmpinările au fost comunicate recurentei-reclamante la 23 aprilie 2019 .

Recurenta-reclamantă nu a depus răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 21 ianuarie 2020 a dispus comunicarea acestuia către părţi.

Părţile nu au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 5 mai 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis în principiu recursul şi a constatat suspendarea de plin drept judecata recursului, în temeiul dispoziţiilor art. 63 alin. (11) din Anexa nr. 1 la Decretul nr. 240 din 14 aprilie 2020, privind prelungirea stării de urgenţă pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 311 din 14 aprilie 2020.

Prin rezoluţia din 20.05.2020, cauza a fost repusă pe rol, fiind acordat termen de judecată la data de 28.07.2020.

Analizând recursul declarat în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi a temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat şi urmează a fi respins, pentru următoarele considerente:

Prin acţiunea în constatare introdusă pe rolul Tribunalului Bucureşti, recurenta a solicitat pronunţarea unei hotărâri prin care să se constate încetarea calităţii de fidejusor a acesteia, din contractul de credit facilitate de credit pe descoperire de cont (overdraft) nr. 520/2011 şi actele adiţionale aferente, respectiv nr. 1/2012, nr. 2/2012, nr. 3/2013, nr. 4/2013, nr. 5/2013, din contractul de credit imobiliar nr. 521/2011, precum şi din contractul de credit capital nr. 686/2012, raportat la lipsa de diligenţă a creditorului în urmărirea debitorului principal.

În drept, acţiunea fost întemeiată pe dispoziţiile art. 2318 C. civ., în sensul că "fideiusorul rămâne ţinut şi după împlinirea termenului obligaţiei principale, în cazul în care creditorul a introdus acţiune împotriva debitorului principal în termen de 6 luni de la scadenţă şi a continuat-o cu diligenţă. Prevederile alin. (1) se aplică şi în cazul în care fideiusorul a limitat în mod expres fideiusiunea la termenul obligaţiei principale. În acest caz, fideiusorul este ţinut doar dacă acţiunea împotriva debitorului principal este introdusă în termen de două luni de la scadenţă".

Ambele instanţe de fond au reţinut, împrejurare necontestată în cauză, că demersul reclamantei a fost justificat de procedura de executare silită ce se desfăşoară împotriva acesteia în dosarul de executare nr. 909/2016 al Biroului Executorului Judecătoresc E..

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta invocă încălcarea principiului contradictorialităţii prevăzut de art. 14 C. proc. civ., întrucât, deşi la termenul de judecată din 20.11.2018, instanţa de judecată a solicitat indicarea faptului dacă acţiunea formulată este o acţiune în constatare sau în realizare, nu a pus în discuţie incidenţa prevederilor art. 35 C. proc. civ.

Contradictorialitatea constă în posibilitatea conferită de lege părţilor de a discuta şi combate orice element de fapt sau de drept al procesului civil, instanţa de judecată trebuind să asigure părţilor posibilitatea de a-şi susţine şi argumenta cererile, de a invoca probe, de a combate dovezile solicitate de adversar, de a ridica şi combate excepţiile de procedură. În alţi termeni, nicio măsură nu poate fi dispusă de instanţă fără a le acorda părţilor dreptul de a se apăra, principiul contradictorialităţii fiind astfel într-o legătură indisolubilă cu principiul dreptului la apărare.

Contrar susţinerilor recurentei, instanţa supremă constată că această critică este nefondată, întrucât, aşa cum rezultă din practicaua deciziei atacate, la termenul din 20.11.2018, în cadrul dezbaterilor asupra apelului, instanţa a pus în discuţie calificarea cererii de chemare în judecată, ca fiind cerere în constatare sau în realizare, iar reclamanta, prin avocat, a precizat că a formulat o cerere în constatarea calităţii de fideiusor.

Neindicarea expresă a prevederilor art. 35 din C. proc. civ. în cuprinsul sentinţei primei instanţe şi nici în cursul judecării apelului nu poate fi exploatată în sensul urmărit de recurentă, întrucât caracterul subsidiar al acţiunii în constatare de drept comun a făcut obiectul dezbaterii contradictorii.

Astfel, prima instanţă a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii în constatare formulate, argumentând că reclamanta putea să îşi valorifice drepturile, mai exact să conteste existenţa obligaţiei sale de fideiusor, pe calea contestaţiei la executare, în condiţiile în care procedura executării silite fusese începută.

Acest argument, întemeiat în drept de prima instanţă pe dispoziţiile art. 713 C. proc. civ., reprezintă în esenţă o aplicare la situaţia dedusă judecăţii a regulii generale prevăzute de art. 35 teza a II-a C. proc. civ.. Lipsa unei trimiteri exprese la acest din urmă text legal nu înseamnă că a fost încălcat principiul contradictorialităţii, cât timp chestiunea de drept referitoare la admisibilitatea acţiunii în constatare formulate a fost analizată de prima instanţă şi a fost apoi dedusă judecăţii prin cererea de apel.

Pe de altă parte, Curtea de apel a soluţionat apelul pe fond, iar nu în temeiul unei excepţii, chiar dacă a analizat condiţiile acţiunii în constatare. În acest context, referirea instanţei de apel, în considerentele deciziei atacate, la art. 35 C. proc. civ., se circumscrie raţionamentului logico-juridic al instanţei, raportat la temeiul de drept procesual al acţiunii şi la caracterul cererii de chemare în judecată, ambele indicate de reclamantă ca fiind specifice acţiunii în constatare.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă invocă faptul că decizia instanţei de apel este întemeiată pe motive străine de natura pricinii, deoarece părţile nu au invocat dispoziţiile art. 35 C. proc. civ., iar instanţa de fond a respins acţiunea ca inadmisibilă, însă din alte considerente.

Înalta Curte reţine că acest motiv de casare este nefondat, instanţa de apel argumentând soluţia pronunţată cu respectarea cerinţelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în sensul că decizia atacată cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, conţinând suficiente elemente care fac posibil controlul hotărârii atacate, neexistând motive străine de natura pricinii ori contradicţii în cuprinsul considerentelor.

Pentru a respinge cererea de chemare în judecată, prima instanţă a reţinut că reclamanta nu are deschisă calea acţiunii pendinte, deoarece aspectele invocate în prezentul litigiu trebuiau valorificate (sub sancţiunea decăderii), în cadrul contestaţiei la executare. Totodată, s-a reţinut că, potrivit recunoaşterilor reclamantei din şedinţa publică din 06.06.2018, aceasta a formulat, anterior, contestaţie la executare, care a fost anulată ca netimbrată.

Înalta Curte constată că, menţinând soluţia pronunţată în primul ciclu procesual, instanţa de apel a valorificat considerentele instanţei de fond, reţinând ca şi corectă statuarea primei instanţe cu privire faptul că, după începerea executării silite, reclamanta avea la îndemână doar calea contestaţiei la executare, nu şi o acţiune în constatare de drept comun.

Totodată, în raport de criticile reclamantei, invocate prin motivele de apel, în sensul că nu există temei de drept care să îi interzică formularea unei cereri în constatarea încetării calităţii de fidejusor întemeiate pe dispoziţiile art. 2318 C. civ. şi de răspunsul la interpelarea instanţei de apel cu privire la natura cererii de chemare în judecată, instanţa de apel a completat motivarea primei instanţe, făcând referire la incidenţa dispoziţiilor art. 35 C. proc. civ. pentru a demonstra faptul că sancţiunea inadmisibilităţii este prevăzută expres de lege, iar instanţa de fond nu a aplicat-o prin analogie.

Astfel, instanţa supremă constată că instanţa de apel a soluţionat cauza cu respectarea limitelor devoluţiunii în apel, iar decizia atacată nu conţine motive străine de natura pricinii.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta invocă, sub un prim aspect, aplicarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 723 C. proc. civ., subliniind că a invocat acest text legal pentru a demonstra că neexercitarea contestaţiei la executare nu împiedică desfiinţarea titlului executoriu pe cale separată, iar aceste prevederi permit formularea unei acţiuni de drept comun.

Cu titlu preliminar, instanţa supremă constată că recurenta invocă aplicarea greşită a unor norme de procedură civilă, astfel încât se impune încadrarea acestor critici în motivul în casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Dispoziţiile art. 723 alin. (1) C. proc. civ. stipulează că "în toate cazurile în care se desfiinţează titlul executoriu sau însăşi executarea silită, cel interesat are dreptul la întoarcerea executării, prin restabilirea situaţiei anterioare acesteia".

Din dispoziţiile textului enunţat rezultă că două sunt situaţiile în care se poate dispune întoarcerea executării silite: desfiinţarea titlului executoriu şi desfiinţarea executării însăşi.

Instanţa supremă reţine, aspect de altfel necontestat în cauză, că recurenta a învestit instanţa cu o acţiune în constatare privind încetarea calităţii de fidejusor, implicit a dreptului corelativ al creditorului, motivată pe lipsa de diligenţă a creditorului în urmărirea debitorului principal.

Prin motivele de recurs, recurenta-reclamantă invocă faptul că argumentele bazate pe art. 723 C. proc. civ. au fost învederate instanţei de apel pentru a demonstra admisibilitatea acţiunii de drept comun formulate.

Aceste critici nu pot fi primite, întrucât reclamanta nu a formulat o acţiune în realizare în desfiinţarea titlurilor executorii, ci a solicitat doar constatarea inexistenţei unui drept.

Într-adevăr, prevederile art. 723 C. proc. civ. permit întoarcerea executării şi în cazul desfiinţării titlului executoriu printr-o acţiune de drept comun, însă în mod corect a reţinut instanţa de apel că argumentele recurentei întemeiate pe incidenţa art. 723 C. proc. civ. nu au aplicabilitate în cauză, întrucât cererea recurentei-reclamante nu are ca obiect desfiinţarea titlurilor executorii în baza cărora de desfăşoară executarea silită.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte reţine că sunt nefondate criticile recurentei privind greşita aplicare a dispoziţiilor art. 723 C. proc. civ.

O altă critică subsumată de recurentă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. o reprezintă greşita aplicare de către instanţa de apel a prevederilor art. 713 C. proc. civ., în sensul că instanţa a considerat că prevederile acestui articol sunt imperative, iar nu facultative.

Astfel, recurenta susţine că textul art. 713 alin. (2) din C. proc. civ. oferă posibilitatea contestatorului să invoce în calea contestaţiei la executare aspecte de nelegalitate ce ţin de fondul titlului executoriu, însă invocarea pe calea contestaţiei la executare a aspectelor ce ţin de fondul titlului executoriu este o opţiune a contestatorului şi nu o normă imperativă care să atragă sancţiuni în ceea ce priveşte exercitarea sau nu a acestei posibilităţi de către titularul dreptului.

Cu titlu preliminar, instanţa supremă constată că recurenta invocă aplicarea greşită a unor norme de procedură civilă, astfel încât se impune încadrarea acestor critici în motivul în casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Sub un prim aspect, Înalta Curte reiterează faptul că, aşa cum rezultă din cererea de chemare în judecată şi din susţinerile recurentei-reclamante, aceasta nu a formulat o acţiune în realizare prin care se urmăreşte desfiinţarea unui act juridic, respectiv a titlurilor executorii, ci a invocat, pe calea acţiunii în constatare, o modalitate specifică de stingere a obligaţiilor fidejusorului în temeiul art. 2318 C. civ., rezultând din lipsa de diligenţă a creditorului în urmărirea debitorului principal în termenul prevăzut de lege, având ca premisă executarea silită pornită împotriva acesteia în cadrul dosarului de executare nr. 909/2016 al BEJ E..

Potrivit art. 713 alin. (2) C. proc. civ. (forma în vigoare la momentul introducerii cererii de chemare în judecată), "în cazul în care executarea silită se face în temeiul unui alt titlu executoriu decât o hotărâre judecătorească se pot invoca în contestaţia la executare şi motive de fapt sau de drept privitoare la fondul dreptului cuprins în titlul executoriu, numai dacă legea nu prevede în legătură cu acel titlu executoriu o cale procesuală specifică pentru desfiinţarea lui".

Contestaţia la executare reprezintă mijlocul procedural prin intermediul căruia părţile implicate în procedura de executare, precum şi terţele persoane interesate pot obţine desfiinţarea măsurilor ilegale de urmărire silită, or, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de apel, acţiunea introdusă de recurenta-reclamantă are ca finalitate constatarea stingerii obligaţiei de plată a garantului fidejusor şi, nemijlocit, inexistenţa dreptului creditorului de a-şi asigura realizarea creanţei de la garant, prin intermediul executării silite.

Plecând de la susţinerea că invocarea pe calea contestaţiei la executare a unor apărări de fond împotriva titlului executoriu reprezentat de contractul de credit bancar este o opţiune a contestatorului şi nu reprezintă o normă imperativă, recurenta omite distincţia dintre acţiunea în realizare şi acţiunea în constatare. Într-adevăr, recurenta avea posibilitatea să opteze pentru formularea unei acţiuni în realizare de drept comun care să tindă la desfiinţarea titlului executoriu, însă nu are aceeaşi posibilitate de opţiune între contestaţia la executare şi acţiunea în constatare, întrucât se opun dispoziţiile art. 35 teza a II-a C. proc. civ., care reglementează caracterul subsidiar al acţiunii în constatare faţă de acţiunea în realizare.

Înalta Curte reaminteşte că, în aprecierea caraterului subsidiar, trebuie avut în vedere că art. 35 teza a II-a C. proc. civ. se referă la orice altă cale prevăzută de lege pentru realizarea dreptului, inclusiv la contestaţia la executare, iar nu numai la acţiunea de drept comun.

O asemenea prevedere nu constituie o îngrădire a liberului acces la justiţie, de vreme ce partea interesată poate folosi apărările sale în cadrul contestaţiei la executare, adoptarea unei asemenea prevederi nefăcând, în realitate, decât să dea expresie preocupării legiuitorului de a preveni abuzul de drept constând în invocarea aceloraşi apărări în două căi de atac diferite, în scopul tergiversării cauzelor aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti şi al eludării unor termene procesuale.

Întrucât accesul liber la justiţie, ca de altfel orice drept fundamental, consacrat ca atare de Constituţie, are caracter legitim numai în măsura în care este exercitat cu bună-credinţă, în limite rezonabile, cu respectarea drepturilor şi intereselor, în egală măsură ocrotite, ale celorlalte subiecte de drept, stabilirea de către legiuitor a acestor limite nu aduce nicio îngrădire dreptului în sine, ci, dimpotrivă, creează premisele valorificării sale în concordanţă cu exigenţele proprii unui atare drept.

Astfel, în mod corect a reţinut instanţa de apel faptul că recurentei-reclamante i-a fost respectat dreptul de acces la instanţă, garantat de art. 6 CEDO şi art. 21 din Constituţia României, pentru a invoca stingerea obligaţiei sale de garanţie, în condiţiile art. 2318 C. civ., aceasta având la îndemână calea constestaţiei la executare, prin care putea invoca aspectele deduse judecăţii în prezenta cauză.

Înalta Curte constată că, prin decizia nr. 140 din 12.03.2020, a Curţii Constituţionale a României, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a art. 35 teza a II-a din C. proc. civ., publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 485 din 9 iunie 2020, s-a reţinut că "acţiunea în constatare are ca finalitate pronunţarea de către instanţa de judecată a unei hotărâri prin care aceasta să statueze, cu caracter definitiv şi autoritate de lucru judecat, cu privire la existenţa în patrimoniul reclamantului a unui anumit drept sau, după caz, la inexistenţa unui drept al pârâtului împotriva reclamantului. Textul de lege criticat instituie o cauză de inadmisibilitate a acţiunii în constatare. Astfel, în ipoteza în care sunt prevăzute la nivel legal mijloace procedurale prin care reclamantul poate să îşi realizeze în mod efectiv dreptul pe calea unei acţiuni judiciare, prevederile legale supuse controlului de constituţionalitate impun utilizarea acestora, în detrimentul unei simple acţiuni în constatare".

În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a analizat soluţia legislativă similară art. 35 C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010, care se regăsea în cuprinsul art. 111 din C. proc. civ. din 1865. Prin Decizia nr. 662 din 11 mai 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 398 din 16 iunie 2010, şi Decizia nr. 754 din 1 iunie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 468 din 7 iulie 2010, Curtea Constituţională a observat că textul menţionat consacră acţiunea în constatare, numită şi în recunoaşterea dreptului sau în confirmare, pentru exercitarea căreia este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii:

"partea să nu poată cere realizarea dreptului, să justifice un interes şi prin acţiune să nu urmărească contestarea existenţei sau inexistenţei unei stări de fapt. Curtea a arătat că o particularitate importantă a acţiunii în constatare rezidă în caracterul său preventiv, scopul exercitării sale fiind acela de a preîntâmpina contestarea unui raport juridic. Dispoziţiile textului de lege statornicesc, de asemenea, principiul subsidiarităţii acţiunii în constatare în raport cu acţiunea în realizarea dreptului. Caracterul subsidiar şi limitat al acestei acţiuni constituie expresia voinţei legiuitorului de a adopta norme prin care actul de justiţie să fie gestionat în mod eficient, astfel încât activitatea organelor judiciare să nu fie încărcată cu două acţiuni paralele: una în constatare şi una în realizarea dreptului. (...) Curtea subliniază că aprecierea cu privire la existenţa căii legale de realizare a dreptului aparţine exclusiv instanţelor sesizate cu soluţionarea acţiunilor în constatare, urmând să fie analizată, aşa cum s-a arătat mai sus, de la caz la caz, în funcţie de împrejurările specifice cauzei".

Astfel, fiind deja începută executarea silită împotriva recurentei-reclamante, acţiunea în constatare formulată de recurenta-reclamantă şi-a pierdut caracterul preventiv, prin urmare, în mod corect, curtea de apel a confirmat statuarea primei instanţe privind faptul că, după începerea executării silite, recurenta avea la îndemână doar calea contestaţiei la executare, nu şi o acţiune în constatarea încetării calităţii de fidejusor.

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte constată că decizia recurată este legală şi că recursul declarat de recurenta-reclamantă este nefondat, urmând a fi respins ca atare, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 2325/A din 20 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 28 iulie 2020.