Public procurement ordinance inapplicable to prime contractor-subcontractor dispute; cassation inadmissible for evidentiary review

Şedinţa publică din data de 28 iulie 2020

Asupra recursului de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată la 18 ianuarie 2016 pe rolul Tribunalului Timiş, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2016, reclamanta S.C. GIROD SEMNALIZARE RUTIERĂ S.R.L., în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.R.L., a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 273.551,75 RON reprezentând debit neachitat, a sumei de 53.889,69 RON reprezentând penalităţi de întârziere de la data de 30.06.2015 (scadenţa conform documentelor deţinute de reclamantă) până la data de 13.01.2016, la plata de penalităţi de întârziere de la data exactă a scadenţei până la data de 30.06.2015 (în cazul în care beneficiarul final a plătit către pârâtă anterior datei de 30.06.2015) şi la plata de penalităţi de întârziere în continuare până la achitarea efectivă a întregii datorii, cu cheltuieli de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 194 şi următoarele şi art. 453 C. proc. civ., precum şi pe prevederile Contractului x/04.12.2014 (legea părţilor).

Prin sentinţa civilă nr. 1598 din 13 decembrie 2017, Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă a admis acţiunea formulată de reclamanta S.C. GIROD SEMNALIZARE RUTIERĂ S.R.L. şi a obligat pârâta S.C. A. S.R.L. la plata către reclamantă a sumei de 273.551,75 RON, la care se adaugă penalităţi întârziere de 0,1% pe zi, calculate asupra debitului principal de la data de 03.07.2015, până la data plăţii.

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs (recalificat în apel) pârâta S.C. A. S.R.L.

Prin decizia civilă nr. 769/A din 21 noiembrie 2018, Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă a respins apelul formulat de apelanta-pârâtă S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 1598 din 13 decembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă şi a obligat apelanta să-i achite intimatei suma de 9758 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

La 17 ianuarie 2019, pârâta S.C. A. S.R.L. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 769/A din 21 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea în tot a deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, precum şi obligarea intimatei-reclamante la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cauză.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8, art. 497 teza I, art. 483-502 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă apreciază că instanţa de apel, printr-o motivare ambiguă, a reţinut în mod greşit că, "în speţă, apelanta-pârâtă invocă excepţia de neexecutare a contractului, prevalându-se de un prejudiciu eventual incert, pe baza unor suspiciuni care nu sunt confirmate de materialul probator din prezenta cauză."

Cu privire la motivul de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel, în virtutea rolului activ al judecătorului prevăzut de art. 22 alin. (2) şi (6) C. proc. civ. şi în conformitate cu art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., trebuia să răspundă tuturor motivelor de apel formulate, referindu-se în concret la acestea.

Consideră că motivarea hotărârii pronunţate de curtea de apel cuprinde doar câteva rânduri, care nici măcar nu fac referire la situaţia concretă din speţă, ci conţin câteva afirmaţii cu caracter general preluate din actele procedurale ale intimatei-reclamante şi din raportul de expertiză care a fost contestat de recurentă.

Referitor la motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel nu a ţinut cont de susţinerile care vizau încălcarea dispoziţiilor O.U.G nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii, publicată în Monitorul Oficial nr. 418 din 15 mai 2006, act normativ în vigoare la momentul încheierii de către părţile litigiului a contractului de livrare semnalizare rutieră verticală nr. 398/04.12.2014.

Recurenta apreciază că, din coroborarea dispoziţiilor art. 7.2.5 din contractul evocat cu cele regăsite în Caietul de sarcini, rezultă că intimata-reclamantă S.C. GIROD SEMNALIZARE RUTIERĂ S.R.L. nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale şi legale.

În acest sens, recurenta arată că, aşa cum se menţionează şi în procesul-verbal de control al Inspectoratului Judeţean în Construcţii Timiş din 13.09.2016, folia retroreflectorizantă de provenienţă B. nu are aplicat marcajul pe produs, ci doar pe documentele comerciale de însoţire. Totodată, nu există acordul producătorului foliei retroreflectorizante microprismatice, în original, pentru toate tipurile de folie retroreflectorizantă microprismatică solicitate, din care să reiasă că producătorul va asigura tipurile de folie retroreflectorizantă necesară pentru producerea indicatoarelor rutiere solicitate în prezenta documentaţie, conform SREN 12899-1/2007.

La 8 martie 2019, cu respectarea termenului legal, intimata-reclamantă GIROD SEMNALIZARE RUTIERĂ S.R.L. a depus întâmpinare, prin care a invocat, în principal, excepţiile netimbrării şi nulităţii recursului, iar, pe fondul cauzei, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, precum şi obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

La 27 martie 2019, recurenta-pârâtă A. S.R.L. a formulat în termen legal răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepţiilor invocate de intimată, prin întâmpinare, reiterând solicitarea de admitere a recursului.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar, prin încheierea din 28 ianuarie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părţi.

La 13 februarie 2020, recurenta-pârâtă A. S.R.L. şi-a exprimat poziţia procesuală faţă de raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului formulat, arătând că, faţă de punctul de vedere al magistratului-asistent raportor, potrivit căruia, recurenta nu a indicat normele de drept material care au fost încălcate/aplicate greşit de instanţa de apel, ci s-a referit la modul general la O.U.G. nr. 34/2006, fără a dezvolta în niciun fel incidenţa în speţă a acestei norme şi fără a indica vreun articol din acest act normativ, în toate actele procedurale din dosarele de fond şi de apel se regăsesc menţiuni relative la nerespectarea de către intimata-reclamantă a dispoziţiilor O.U.G. nr. 34/2006, act normativ în vigoare la momentul la care a fost încheiat Contractul de livrare semnalizare rutieră verticală nr. 398/04.12.2014.

Totodată, arată că, circumscrierea speţei la încălcarea dispoziţiilor Caietului de sarcini de către intimata-reclamantă, în calitate de executant, presupune încălcarea tuturor dispoziţiilor legale regăsite în O.U.G. nr. 34/2006, menţionând că reiterează prevederile legale la care a făcut referire şi în concluziile orale susţinute în faţa instanţei de apel. Nu în ultimul rând, a anexat şi dovada achitării taxei judiciare de timbru în sistem de plată online cu viza băncii.

La 14 februarie 2020, intimata-reclamantă GIROD SEMNALIZARE RUTIERĂ S.R.L. a transmis un punct de vedere faţă de raportul comunicat, arătând că îşi menţine excepţiile de nulitate a recursului invocate prin întâmpinare, solicitând admiterea acestora.

Prin încheierea din 7 aprilie 2020, Înalta Curte a respins excepţiile netimbrării şi nulităţii recursului invocate de intimata-reclamantă, prin întâmpinare şi a admis în principiu recursul.

Totodată, fiind sub incidenţa dispoziţiilor art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 la Decretul privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României, judecata cauzei a fost suspendată de plin drept.

Prin rezoluţia din 18 mai 2020, cauza a fost repusă pe rol, părţile fiind citate pentru termenul din 14 iulie 2020, dată la care pronunţarea a fost amânată, în condiţiile art. 222 alin. (2) C. proc. civ., pentru a da posibilitate intimatei-reclamante să depună la dosar concluzii scrise.

La 22 iulie 2020, intimata-reclamantă GIROD SEMNALIZARE RUTIERĂ S.R.L. a transmis concluzii scrise prin care a arătat că niciunul din motivele de recurs nu este fondat.

În privinţa incidenţei art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., intimata învederează, în esenţă, că recurenta se limitează la a copia dispoziţiile legale, fără a indica, în concret, aplicarea lor la speţa de faţă, arătând că instanţa de apel a analizat toate motivele de apel şi a pronunţat o hotărâre care cuprinde motivele în fapt şi în drept pe care se întemeiază soluţia adoptată.

Cu referire la afirmaţia recurentei în sensul că instanţa de fond nu a acceptat o nouă expertiză, intimata susţine că autoarea recursului este cea care a renunţat la efectuarea unei noi expertize şi nu poate invoca în calea extraordinară de atac a recursului neefectuarea acesteia ca urmare a propriei decizii, precum şi omisiunea instanţei de a ordona din oficiu probe pe care recurenta nu le-a propus şi administrat în condiţiile legii.

Faţă de susţinerea greşitei aplicări a normelor de drept material, intimata arată că susţinerile din cererea de recurs nu se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. deoarece vizează aspecte de temeinicie, recurenta aducând exclusiv critici cu privire la o pretinsă apreciere eroată a probelor. Mai mult, intimata învederează nu numai faptul că temeiul de drept invocat de recurentă, respectiv, O.U.G. nr. 34/2006, nu este incident în speţă, dar şi faptul că recurenta nu a indicat o normă legală, concretă, pretins a fi fost aplicată greşit, de instanţă.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Recurenta invocă dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., susţinând că, prin decizia recurată, instanţa de apel nu a răspuns în concret, detaliat, tuturor motivelor de apel, ci, s-a limitat la câteva afirmaţii cu caracter general preluate din actele procedurale ale intimatei-reclamante şi din Raportul de expertiză, cu încălcarea exigenţelor prevăzute de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Acest motiv de casare sancţionează neîndeplinirea obligaţiei legale de motivare a hotărârii judecătoreşti, iar controlul exercitat asupra motivării hotărârii examinate constituie premisa indispensabilă pentru exercitarea misiunii fundamentale a instanţei de recurs, respectiv examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Totodată, obligaţia de motivare a hotărârilor judecătoreşti este şi o rezultantă a exigenţelor ce decurg din art. 6 paragraf 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului care, pe de o parte, consacră dreptul oricărei persoane de a-şi prezenta argumentele şi observaţiile în faţa instanţei, iar, pe de altă parte, impune oricărei instanţe obligaţia de a proceda la un examen efectiv al motivelor, argumentelor şi propunerilor de probe prezentate de părţi, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa.

Această exigenţă, însă, nu poate fi înţeleasă ca impunând formularea unui răspuns detaliat la fiecare argument al părţilor, instanţa putând să grupeze unele dintre acestea pe baza unui numitor comun şi să le ofere un răspuns în cadrul unui singur considerent.

Aşadar, motivarea unei hotărâri judecătoreşti nu este o chestiune de cantitate, de volum, ci, este o problemă de conţinut, relevantă fiind consistenţa analizei juridice şi pertinenţa argumentelor aduse de instanţă în susţinerea soluţiei pronunţate.

Prin urmare, obligaţia judecătorului de a-şi motiva soluţia pronunţată, aşa cum această obligaţie este impusă de prevederile art. 425 lit. b) din C. proc. civ., presupune necesitatea analizării fiecărui motiv de critică formulat şi nu de a răspunde în detaliu fiecărui argument invocat de părţi în susţinerea, respectiv în combaterea pretenţiilor/criticilor formulate.

Aşa fiind, instanţa de recurs va putea verifica dacă legea a fost corect aplicată faptelor reţinute de instanţă doar în măsura în care instanţa a cărei hotărâre este recurată şi-a motivat corespunzător hotărârea.

Contrar susţinerilor recurentei, Înalta Curte constată că, în speţa de faţă, instanţa de apel a răspuns aspectelor de fapt şi de drept supuse dezbaterii judiciare.

Astfel, au fost analizate apărările formulate de către apelanta-pârâtă, referitoare la excepţia de neexecutare a contractului de către reclamanta-intimată, invocată drept argument care i-ar permite să refuze achitarea sumelor la care s-a obligat prin contractul încheiat cu reclamanta.

În acest sens, făcând referire la probele administrate, instanţa de apel a argumentat soluţia de respingere a apelului pârâtei şi a conchis, totodată, că, în mod corect, prima instanţă a stabilit că reclamanta şi-a dovedit prin probele aflate la dosar pretenţiile formulate.

Mai mult decât atât, fără a nega posibilitatea de a putea fi reparat chiar şi un prejudiciu viitor, cu condiţia să fie cert, instanţa reţine că, în speţă, apelanta-pârâtă invocă excepţia de neexecutare a contractului, prevalându-se de un prejudiciu eventual incert, pe baza unor suspiciuni care nu sunt confirmate de materialul probator, ceea ce, în opinia instanţei de apel, nu poate susţine o soluţie de respingere a acţiunii în pretenţii a reclamantei.

Cum, în raport de cele anterior prezentate, instanţa de apel a examinat şi a dat un răspuns argumentat problemelor esenţiale de fapt şi de drept care se pun în cauza dedusă judecăţii, critica apare ca nefondată, urmând a fi respinsă.

Recurenta invocă şi motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care priveşte toate cazurile de încălcare sau aplicare greşită a normelor de drept material.

În susţinerea acestui motiv de nelegalitate, autoarea prezentului demers judiciar susţine că decizia recurată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a legii, în sensul în care au fost desconsiderate dispoziţiile O.U.G. nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie public, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii.

În acest sens, arată că, din coroborarea dispoziţiilor art. 7.2.5 din Contractul de livrare semnalizare rutieră verticală nr. 398/04.12.2014 cu cele regăsite în Caietul de sarcini, reclamanta nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale.

Cu toate că recurenta invocă generic un act normativ, aplicabil, în opinia sa, litigiului pendinte, fără a indica, în concret, vreun articol din acest act normativ considerat a fi fost greşit aplicat sau interpretat de instanţa de apel, Înalta Curte reţine că, deşi contractul în speţă a fost încheiat în contextul derulării unei proceduri de atribuire al cărei beneficiar final era Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere - Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Iaşi, acesta nu este un contract încheiat cu autoritatea contractantă, ci, este un contract perfectat de cele două părţi din litigiu, în vederea ducerii la îndeplinire a contractului de achiziţie public încheiat de antreprenor cu beneficiarul final.

Prin urmare, având în vedere că O.U.G. nr. 34/2006 se aplică raporturilor contractuale dintre autorităţile contractante şi ofertantul declarat câştigător, Înalta Curte reţine că temeiul de drept invocat, constând în greşita aplicare a dispoziţiilor O.U.G. nr. 34/2006 este unul străin de cauză, nefiind incident în situaţia din litigiul pendinte, în care instanţele au fost sesizate cu un litigiu care a derivat exclusiv din relaţiile contractuale perfectate între ofertantul declarat câştigător şi subcontractant.

Aşa fiind, ne aflăm în prezenţa unui contract căruia i se aplică dispoziţiile dreptului comun, şi nu un act normativ cu dispoziţii speciale, aşa cum este cel invocat de recurentă.

În altă ordine de idei, având în vedere că, în esenţă, nemulţumirea autoarei prezentului demers judiciar rezidă în faptul că niciuna din instanţele devolutive nu a primit excepţia de neexecutare, invocată drept argument în susţinerea refuzului de achitare a sumelor la care s-a obligat prin contractul încheiat cu partea adversă, Înalta Curte reţine că analiza acestui aspect vizează însăşi situaţia de fapt, precum şi materialul probator deja administrat în faţa instanţelor devolutive, or, aceste chestiuni nu mai pot face obiectul recursului, fiind incompatibile cu specificul acestei căi extraordinare de atac.

Constatând, aşadar, că nu sunt incidente motivele de nelegalitate invocate, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 769/A din 21 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 769/A din 21 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 28 iulie 2020.