Asphalt station sale contract resolution due to buyer's refusal to pay for minor apparent defects and failure to accept delivery

Şedinţa publică din data de 24 iulie 2020

Asupra cererii de recurs de faţă, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov, secţia a II-a civilă de Contencios Adminisrativ şi Fiscal la data de 9 mai 2017, sub numărul unic de dosar x/2017, reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L., a solicitat:

-obligarea pârâtei la livrarea staţiei de mixturi asfaltice tip UB 180 conform dispoziţiilor acordului contractual x/8.02.2017, în sensul înlocuirii componentelor ansamblurilor acestei staţii cu unele conforme calitativ şi tehnic;

-constatarea faptului că elementele, componentele şi subansamblurile transportate la locul unde urmau sa fie montate nu pot fi remediate, respectiv tratate anticoroziv şi rezincate, ori revopsite în incinta punctului de lucru;

-obligarea pârâtei la ridicarea din incinta şantierului ce aparţine reclamantei a elementelor, componentelor şi subansamblurilor neconforme, transportate pe acest şantier până la data formulării acţiunii;

-obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere generate de nerespectarea termenului contractual de livrare de 30 de zile, scadent la 10.03.2017, respectiv un procent de 0,1% din valoarea contractului pentru fiecare zi de întârziere, calculat de la 11.03.2017 până la data livrării integrale a staţiei de mixturi asfaltice UB 180, livrare dovedită prin proces-verbal de predare-primire;

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 1270 şi următoarele C. civ., art. 1690-1591 C. civ. şi pe Acordul contractual nr. x din 8 februarie 2017.

Cererea de chemare în judecată a fost ulterior completată, în sensul că reclamanta a solicitat anularea biletului la ordin seria x şi nr. x, avalizat, emis de reclamantă cu titlu de garanţie, pentru faptul că acesta a fost completat şi introdus la plată în mod abuziv de către vânzător.

În subsidiar, reclamanta a solicitat să se constate nulitatea biletului la ordin, întrucât nu respectă condiţiile de valabilitate pentru a fi considerat un instrument de plată valid.

În drept, a invocat Legea nr. 34/1958, Norma Cadru BNR 6/1994, art. 1270, 1685 şi 1690 C. civ.

Prin cererea reconvenţională formulată în cauză, pârâta a solicitat rezoluţiunea Acordului contractual nr. x din 8 februarie 2017, repunerea părţilor în situaţia anterioară, în sensul obligării reclamantei la restituirea tuturor componentelor staţiei de asfalt livrate până la data de 6 aprilie 2017, aflate in incinta locaţiei din Zărnesti, str. x, jud. Braşov şi obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 484/C din 3 august 2018, Tribunalul Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia netimbrării capătului de cerere vizând constatarea nulităţii/anularea biletului la ordin, invocată din oficiu şi, în consecinţă, l-a anulat ca netimbrat, a admis excepţia inadmisibilităţii petitului doi din cererea principală şi, în consecinţă, a respins acest petit; a respins cererea reconvenţională; a admis, în parte, cererea formulată de reclamanta-pârâtă reconvenţională S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta-reclamantă reconvenţională S.C. B. S.R.L., astfel cum a fost precizată şi a obligat pârâta-reclamantă reconvenţională să execute obligaţia de livrare asumată prin contract, prin înlocuirea şi remedierea pieselor livrate reclamantei-pârâte reconvenţionale, conform dispoziţiilor raportului de expertiză nr. x din 9 mai 2018, care face parte integrantă din sentinţă. A obligat pârâta-reclamantă reconvenţională să plătească reclamantei-pârâte reconvenţionale cheltuieli de judecată parţiale, în sumă de 5.000 RON.

Prin decizia civilă nr. 235/AP din 26 februarie 2019, Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă a respins apelul formulat de apelanta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 484/C din data de 3 august 2018 a Tribunalului Braşov, secţia I civilă, a respins apelul formulat de apelanta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva încheierii de şedinţă din data de 18 iulie 2018, a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 484/C din 3.08.2018 a Tribunalului Braşov, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că a respins, în tot, cererea principală, a admis cererea reconvenţională şi, în consecinţă, a dispus rezoluţiunea acordului contractual nr. x/53 din data de 8 februarie 2017, încheiat între S.C. B. S.R.L Bucureşti, în calitate de vânzător şi S.C. A. S.R.L., în calitate de cumpărător, a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară, în sensul obligării reclamantei-pârâte la restituirea tuturor componentelor staţiei de asfalt livrate în temeiul contractului menţionat, a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 114.028, cheltuieli de judecată ocazionate de judecata cauzei în primă instanţă, precum şi a sumei de 47.154 de RON, cheltuieli de judecată în apel şi a păstrat restul dispoziţiilor privind modalitatea de soluţionare a excepţiilor netimbrării şi inadmisibilităţii.

Prin încheierea din 15 aprilie 2019, Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă a respins cererea formulată de apelanta-reclamată S.C. A. S.R.L. privind lămurirea dispozitivului deciziei civile nr. 235/AP din 26 februarie 2019.

La data de 5 aprilie 2019, reclamanta S.C. A. S.R.L. a formulat cerere de recurs împotriva deciziei civile nr. 235/AP din 26 februarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate, în sensul admiterii apelului formulat de recurenta-reclamantă şi respingerii apelului formulat de pârâta-apelantă S.C. B. S.R.L., cu obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată din recurs şi apel (taxa judiciară de timbru şi onorariul de avocat).

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 2 iulie 2019.

Sub un prim aspect, a criticat decizia instanţei de apel din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., susţinând că aceasta conţine motive contradictorii, deoarece, pe de o parte, instanţa de apel a realizat confuzii grave în ceea ce priveşte noţiunea de livrare şi de transmitere a proprietăţii bunului ce a făcut obiectul acordului contractual nr. x/53/08.02.2017, iar pe de altă parte, a fost în confuzie în ceea ce priveşte evoluţia raportului contractual şi ordinea îndeplinirii obligaţiilor de către părţi.

Subliniind că, în conformitate cu dispoziţiile art. 5 pct. 2 ale acordului contractual nr. x/53/08.02.2017, livrarea presupune transportul, descărcarea, depozitarea în condiţii optime, operaţiunile de manipulare şi, nu în ultimul rând inspectarea produsului şi predarea efectivă de la vânzător la cumpărător, a arătat că instanţa de apel nu a analizat toate aceste etape, ci a realizat doar o examinare superficială, în urma căreia a constatat că pârâta-vînzătoare (reclamanta-reconvenţională) şi-a îndeplinit obligaţia de livrare.

Recurenta-reclamantă a susţinut că, în realitate, s-au parcurs doar etapele transportării, manipulării şi depozitării, întrucât etapa inspectării bunului şi a predării efective nu a avut loc, bunul necorespunzând ofertei ce a stat la baza încheierii acordului contractual.

A menţionat că, potrivit dispoziţiilor art. 1270 C. civ., livrarea trebuia să fie considerată încheiată (finalizată) prin întocmirea unui proces-verbal de predare-primire.

Cu toate acestea, instanţa de apel a apreciat, în mod eronat, că operaţiunea de livrare este echivalentă cu operaţiunea de preluare a bunului, noţiuni totalmente diferite şi care produc efecte juridice diferite.

Recurenta-reclamantă a mai menţionat că, potrivit prevederilor art. 1690 alin. (3) C. civ., a procedat la anunţarea de îndată a vânzătorului despre existenţa unor vicii aparente, fiind ruginite multe componente, aspect de natură a constitui un impediment în finalizarea livrării.

Cu toate acestea, instanţa de apel a apreciat că livrarea a fost în mod corect îndeplinită în cauză, cu o întârziere justificabilă de 30 de zile şi că:

"în mod greşit prima instanţă a reţinut că reclamanta - cumpărătoare şi-a îndeplinit obligaţia de preluare a bunului vândut" .

Deşi, raportul de expertiză a confirmat faptul că:

"bunul prezintă neconformităţi de forma unor pete şi puncte de rugină", instanţa de apel a apreciat că un bun poate funcţiona chiar dacă este afectat de vicii aparente (coroziune), deşi aceste vicii nu au fost menţionate cu ocazia ofertării, nu au fost acceptate de recurenta-reclamantă şi sunt de natură să afecteze voinţa acesteia de a contracta.

A susţinut că instanţa de apel a luat în discuţie aspecte străine de obiectul cauzei, deoarece, pe de o parte, a notat faptul că, prin sentinţa de fond s-a stabilit că obligaţia de livrare a fost îndeplinită, dar în mod necorespunzător, adică bunul transmis nu corespundea cu calităţile convenite contractual şi cele aplicabile unui produs nou, iar pe de altă parte, a considerat că un bun poate fi restituit, deşi acesta nu a fost predat/livrat.

Recurenta-reclamantă a susţinut, în acest sens, că dispoziţiile art. 10.2 din contract, text care precizează asumarea răspunderii vânzătorului pentru viciile aparente, a fost lapidar analizat în decizia recurată, împrejurarea că viciile aparente au o valoare redusă, comparativ cu valoarea bunului, neputând conferi instanţei dreptul de a aprecia dacă menţinerea contractului este varianta optimă pentru cele două părţi.

A mai susţinut că instanţa de apel a interpretat greşit concluziile experţilor tehnici, care au stabilit că o parte din bunuri sunt afectate de coroziune şi că se impune înlocuirea unora, refacerea tratamentului anticoroziv şi a vopsirii pentru alte elemente, unele în şantier, altele în hale specializate, respectiv refacerea operaţiunii de zincare.

Or, în opinia recurentei-reclamante, aceste operaţiuni nu se puteau realiza în baza obligaţiei de garanţie a vânzătorului, astfel cum greşit a apreciat instanţa de apel.

Sub un al doilea aspect, recurenta reclamantă a criticat decizia recurată din perspectiva prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arătând că hotărârea atacată este dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a dispoziţiilor art. 1270, art. 1272, art. 1685, art. 1690 şi art. 1691 C. civ., raportat la dispoziţiile acordului contractual nr. x/53/08.02.2017.

A apreciat, în raport cu dispoziţiile art. 1690 C. civ., că în mod greşit a stabilit instanţa de apel că evaluarea viciilor trebuia efectuată ulterior momentului în care bunul era pus în funcţiune, ci, tocmai pentru a nu pierde termenul de denunţare a acestor vicii aparente, reprezentantul recurentei-reclamante a avut obiecţiuni cu privire la predarea produsului în respectiva stare, situaţie care demonstrează buna credinţa şi diligenta cumpărătorului.

Astfel, a susţinut că atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel trebuiau să aplice textul art. 1709 C. civ., coroborat cu cel al art. 1710 alin. (1) lit. d) C. civ.

A menţionat că, în conformitate cu dispoziţiile art. 1710 alin. (1) C. civ., cumpărătorul a fost de bună credinţă, a sesizat, la prima vedere, viciile privind bunul cumpărat şi nu a aşteptat să se efectueze predarea şi montajul utilajului.

În plus, în raport cu termenul de două zile lucrătoare impus pentru denunţarea viciilor de art. 1710 alin. (2) C. civ., recurenta-reclamantă a considerat că a acţionat într-un termen rezonabil, calculat de la data constatării viciilor.

A subliniat că în mod greşit a apreciat instanţa de apel că recurenta nu ar fi notificat intimata-pârâtă, în realitate pârâta fiind notificată în mod explicit cu privire la viciile aparente.

Din perspectiva textelor art. 1674 C. civ. (care stabileşte momentul transferului de proprietate ca fiind distinct de cel la predării) şi al art. 1274 C. civ. (care transferă riscul contractual din momentul predării), a considerat că instanţa de apel a greşit atunci când a ajuns la concluzia că recurenta-reclamantă ar fi blocat derularea contractului, prin aceea că nu a semnat procesul-verbal de livrare şi nu a plătit restul de preţ.

În realitate, recurenta-reclamantă a arătat că a îndeplinit toate procedurile legale ce-i reveneau (inclusiv asigurare de dovezi), pentru a arăta că obligaţia de predare din cadrul livrării, ce îi incumbă vânzătorului, nu a fost îndeplinită astfel cum părţile au convenit prin contract şi ofertă.

A mai arătat că ordinea îndeplinirii obligaţiilor contractuale corelative a fost corect apreciată de către judecătorul fondului, intimata-pârâtă neîndeplinind o serie de obligaţii: obligaţia predării unei staţii de asfaltare, formată din mai multe elemente componente conforme tehnic si calitativ, obligaţia de livrare completă şi conformă cu oferta şi contractul şi obligaţia de înlocuire a pieselor afectate de vicii aparente, perfect sesizabile ori perceptibile de la prima inspecţie a componentelor staţiei.

Ca urmare, nici obligaţia întocmirii actului final de livrare şi obligaţia plaţii preţului nu au devenit scadente, deoarece livrarea nu a fost efectuată în parametrii acordului părţilor.

În consecinţă, a considerat nelegală concluzia la care a ajuns instanţa de apel, potrivit căreia se impune rezoluţiunea contractului, ca urmare a neîndeplinirii obligaţiei esenţiale ce îi revenea recurentei-reclamante, aceea de a plăti cea de-a doua tranşă de preţ, în cuantum de 996.000 euro plus TVA.

Recurenta-reclamantă a arătat, totodată, că instanţa de apel nu a mai analizat motivul de apel referitor la neacordarea penalităţilor de întârziere, cu toate că, prin nerespectarea termenului de livrare, intimata-pârâtă datorează, începând cu data de 11 martie 2017, (termenul scadent al livrării) penalităţi in procent de 0,1% pentru fiecare zi de întârziere, până la îndeplinirea întocmai şi în integralitate a obligaţiei de livrare.

A susţinut şi aplicarea lacunară a dispoziţiilor art. 1.554 C. civ. privind repunerea părţilor în situaţia anterioară, context în care a precizat că instanţa era obligată să stabilească cadrul şi condiţiile restituirii tuturor prestaţiilor, nu doar în ceea ce priveşte obligarea recurentei-reclamante la restituirea tuturor componentelor staţiei de asfalt livrate în temeiul contractului menţionat, ci şi în ceea ce priveşte restituirea de către intimata-pârâtă a avansului achitat de către recurenta-reclamantă şi, de asemenea, în privinţa efectelor încercării intimatei-pârâte de a valorifica un instrument de plată bancară emis de recurentă.

În drept, a invocat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

În şedinţa de la 03.04.2020 completul de filtru a pronunţat, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., o încheiere de admitere în principiu a recursului, acordând termen în şedinţă publică, în vederea soluţionării căii de atac.

Analizând actele dosarului, precum şi decizia atacată, prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte reţine următoarele:

În mod expres, recurenta a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., texte de lege potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei sau atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. impune instanţei de judecată obligaţia de a arăta în cadrul hotărârii motivele de fapt şi de drept care i-au format convingerea, precum şi cele pentru care au fost înlăturate cererile părţilor.

Procesul civil include, printre garanţiile sale, dreptul părţilor de a fi în mod real "ascultate", adică în mod corect analizate de către instanţa sesizată, care, în acest scop, trebuie să procedeze la un examen efectiv şi consistent al argumentelor şi probelor administrate, pentru a le aprecia pertinenţa în determinarea situaţiei de fapt.

Aşadar, obligaţia de motivare impune o apreciere ataşată de natura cauzei şi de circumstanţele sale, motivarea unei hotărâri fiind înţeleasă ca un silogism logic, de natură a o explica în mod inteligibil, ceea ce nu presupune un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de părţi, ci la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia.

Or, în speţă, instanţa de apel a reţinut şi a înlăturat susţinerile părţilor şi a explicat raţionamentul juridic pe care l-a adoptat, aşa încât hotărârea sa creează transparenţa asupra silogismului judiciar.

Astfel, curtea de apel a analizat măsura în care părţile şi-au îndeplinit obligaţiile contractuale, reţinând că probatoriul administrat în cauză relevă că livrarea s-a produs în conformitate cu prevederile art. 13.3 din contract, raportul de expertiză tehnică confirmând că toate componentele şi subansamblurile livrate până la data de 06.04.2018 corespund ofertei ce a stat la baza contractului, dar şi că intimata-reclamantă nu şi-a executat obligaţiile esenţiale care îi reveneau în calitate de cumpărător, prevăzute de art. 1719 din C. civ., respectiv obligaţia de preluare a componentelor bunului şi obligaţia corelativă de plată a celei de-a doua tranşe din preţ, iar acest lucru atrage justificarea pârâtei de a solicita, în temeiul art. 1724 C. civ., fie executarea silită a obligaţiei de plată, fie rezoluţiunea vânzării.

De asemenea, contrar susţinerilor recurentei, instanţa de apel a analizat prevederile art. 10.2 din contract, care vizează răspunderea vânzătorului pentru viciile aparente, reţinând, faţă de dispoziţiile art. 1690 alin. (3) şi (4) C. civ., că viciile aparente ale lucrului vândut nu pot fi invocate înainte de preluarea bunului, dar şi că "lipsa de gravitate a viciilor invocate de către cumpărătoare şi lipsa de disponibilitate faţă de numeroasele oferte de remediere a deficienţelor de rugină pe cheltuiala societăţii pârâte, printre care şi extinderea garanţiei şi remedierea pentru zonele afectate de rugină pentru o perioadă de 8 ani, duc la concluzia relei credinţe în neîndeplinirea obligaţiilor de preluare şi plată a preţului şi îmbracă forma unui abuz de drept, fiind contrară dispoziţiilor legale şi contractuale, dar şi practicilor şi uzanţelor în materia vânzării unui utilaj de industrial de amploarea celui ce face obiectul dedus judecăţii."

În ceea ce priveşte pretinsele motive contradictorii ale deciziei atacate, invocate de recurentă, instanţa supremă apreciază, principial, că teza a II-a a art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. presupune existenţa unei contradicţii între considerente, care să aibă drept consecinţă adoptarea a două sau mai multor soluţii diferite ori existenţa unei contradicţii între soluţia care se prefigurează din parcurgerea considerentelor şi cea reţinută în dispozitiv.

Niciuna din aceste două situaţii nu se identifică în cauză.

Nici ipoteza reglementată de art. 488 alin. (1) pct. 6 teza a III-a C. proc. civ. nu este incidentă, deşi a fost invocată de recurentă, atât timp cât textul de lege vizează o hotărâre care cuprinde numai motive străine de natura cauzei, situaţie care nu se regăseşte în speţă.

Mai mult, prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa de apel a realizat confuzii grave în ceea ce priveşte noţiunea de livrare şi de transmitere a proprietăţii bunului ce a făcut obiectul acordului contractual nr. x/53/08.02.2017, iar pe de altă parte, a fost în confuzie în ceea ce priveşte evoluţia raportului contractual şi ordinea îndeplinirii obligaţiilor de către părţi, susţinând că, în realitate, s-au parcurs doar etapele transportării, manipulării şi depozitării, întrucât etapa inspectării bunului şi a predării efective nu a avut loc, bunul necorespunzând ofertei ce a stat la baza încheierii acordului contractual. De asemenea, a arătat că instanţa de apel a apreciat, în mod eronat, că operaţiunea de livrare este echivalentă cu operaţiunea de preluare a bunului şi că livrarea a fost în mod corect îndeplinită în cauză, cu o întârziere justificabilă de 30 de zile, deşi, raportul de expertiză a confirmat faptul că:

"bunul prezintă neconformităţi de forma unor pete şi puncte de rugină", dar şi că a interpretat greşit concluziile experţilor tehnici.

Toate aceste susţineri reprezintă însă trimiteri la elemente de fapt, care au fost deja analizate de instanţele de fond, prin prisma probatoriului administrat.

Or, modalitatea în care instanţele de fond au interpretat elementele de fapt şi probele administrate nu poate fi reevaluată în calea de atac nedevolutivă a recursului, analiza în această etapă a procesului fiind una care poartă doar asupra legalităţii deciziei pronunţate în apel.

De aceea, nici criticile potrivit cărora în mod greşit a apreciat instanţa de apel că recurenta-reclamantă nu ar fi notificat intimata-pârâtă şi că ar fi blocat derularea contractului, prin aceea că nu a semnat procesul-verbal de livrare şi nu a plătit restul de preţ, ceea ce justifică rezoluţiunea contractului, pe care recurenta a înţeles să le circumscrie motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu pot face obiectul analizei instanţei de recurs.

De asemenea, invocând dispoziţiile art. 1270, 1272,1274, 1674, 1685, 1690 şi 1691 C. civ., care reglementează efectele şi executarea contractului, recurenta şi-a exprimat, în realitate, nemulţumirea faţă de modul de soluţionare a apelului, în raport cu situaţia de fapt şi probatoriul administrat în cauză.

Mai mult, recurenta a invocat încălcarea dispoziţiilor art. 1709 şi art. 1710 C. civ., cu toate că instanţa de apel a reţinut că acestea nu sunt aplicabile, de vreme ce, din analiza situaţiei de fapt nu rezultă invocarea unor vicii ascunse, de calitate, ce nici nu puteau fi observate decât odată cu montarea şi punerea în funcţiune a produsului vândut, ci a unor vicii aparente ale unor părţi componente ale produsului, observate cu ocazia livrării acestora.

Reanalizarea situaţiei de fapt stabilite de instanţa de apel în baza probelor administrate nu este posibilă, situaţia de fapt stabilită constituind o premisă ce nu mai poate fi repusă în discuţie, în cadrul controlului de legalitate pe calea recursului.

Nici critica recurentei conform căreia instanţa nu s-a pronunţat asupra motivului de apel vizând penalităţile de întârziere nu este aptă să conducă la admiterea recursului.

Aceasta, întrucât, contrar celor susţinute de autoarea căii de atac, aceste critici au fost analizate, curtea de apel reţinând că, "de asemenea, în mod corect instanţa de fond a stabilit că operaţiunea de livrare a fost îndeplinită în cauză, cu o întârziere justificabilă de 30 de zile, fapt ce rezultă din probele administrate în cauză, inclusiv din proba cu expertiza tehnică prin care se confirmă faptul că pârâta a transportat şi a depozitat la sediul reclamantei toate componentele staţiei de asfaltare obiect al vânzării.

În ceea ce priveşte justificarea întârzierii livrării se are în vedere complexitatea şi dimensiunile produsului ce a presupus foarte multe transporturi, precum şi faptul că în timpul livrării, între transporturi, reclamanta a invocat o serie de vicii aparente ce au dus la negocieri îndelungate, vicii care, după cum se va arăta în cele ce urmează, prin probele administrate în cauză s-a dovedit a fi de aspect şi de mică însemnătate faţă de valoarea produsului."

Referitor la critica vizând aplicarea dispoziţiilor art. 1.554 C. civ., instanţa supremă, în acord cu recurenta, reţine că acest text de lege consacră efectele ex tunc ale rezoluţiunii, cu consecinţa restituirii prestaţiilor.

Din punct de vedere procedural însă, trebuie subliniat că procesul civil este guvernat de principiul disponibilităţii, instituit de art. 9 C. proc. civ.

Astfel, potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor. În acelaşi context, conform art. 22 alin. (6) C. proc. civ., judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii.

Ca atare, instanţa de judecată este obligată să statueze asupra celor solicitate de părţi, fără a putea depăşi cadrul procesual trasat de acestea.

Aşa fiind, şi această critică este lipsită de suport, de vreme ce recurenta-reclamantă nu a solicitat, în cadrul procesului, restituirea avansului achitat.

Având în vedere considerentele expuse mai sus, motivele de nelegalitate invocate de recurentă nu justifică măsura casării deciziei atacate, aşa încât, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

În baza dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ., recurenta urmează să fie obligată la plata către intimată a sumei de 8.423,11 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 235/AP din 26 februarie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă.

Obligă recurenta la plata către intimată a sumei de 8.423,11 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 iulie 2020.