Performance bond enforced: defendant insurer must pay RON 2,890,000 under letter of guarantee, appeal dismissed as unfounded.

Şedinţa publică din data de 24 iulie 2020

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş la data de 26.07.2017, reclamanta S.C. A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A., ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligată pârâta la plata integrală a sumei totale de 2.890.000 RON, reprezentând contravaloarea Scrisorii de garanţie de bună execuţie nr. x/11.12.2012, emisă în favoarea sa, în baza contractului de achiziţie publică "Extinderea şi modernizarea reţelelor de alimentare cu apă şi canalizare în oraşul Jimbolia", cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 550 din 25 mai 2018 pronunţată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă a respins ca neîntemeiată acţiunea.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel atât reclamanta S.C. A. S.A., solicitând schimbarea în totalitate a acesteia în sensul admiterii acţiunii, cât şi pârâta S.C. B. S.A., solicitând admiterea apelului şi modificarea hotărârii apelate, în sensul admiterii excepţiei prescripţiei extinctive a dreptului la acţiune a S.C. A. S.A. şi respingerii acţiunii, ca prescrisă.

Prin decizia civilă nr. 761/A din 21 noiembrie 2018, Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă a admis apelul declarat de reclamanta S.C. A. S.A. şi a schimbat, în întregime, sentinţa atacată, în sensul că a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.A. în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A. şi a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 2.890.000 RON, conform angajamentului asumat prin scrisoarea de garanţie de bună execuţie nr. x/11 decembrie 2012.

A respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta apelantă S.C. B. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 550/25.05.2018 şi a încheierii de şedinţă din data de 02.03.2018, pronunţate de Tribunalul Timiş în dosar nr. x/2017, având ca obiect pretenţii.

A obligat pârâta S.C. B. S.A. să plătească reclamantei S.C. A. S.A. suma de 48.758, RON cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanţă şi în apel.

Împotriva acestei decizii, S.C. B. S.A. a declarat recurs, solicitând admiterea căii de atac, în baza dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a arătat că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea art. 2321 alin. (3) şi (5) C. civ.

A susţinut recurenta că acest motiv de casare poate fi subsumat şi ipotezei în care, ca urmare a unei înţelegeri complet eronate a situaţiei de fapt, normele legale incidente nu au fost corect aplicate sau au fost total ignorate, arătând că, în speţă, încălcarea legii se manifestă sub două aspecte: i)interpretarea greşită a prevederilor art. 2321 alin. (5) C. civ., prin prisma contractului, a legislaţiei în materia achiziţiilor şi a jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene vizând modificarea esenţială a contractului (neîncasarea valorii contractului de către cel pentru care subscrisa a emis scrisoarea de garanţie, dublată de existenţa unui transfer de drepturi şi obligaţii către S.C. C.) şi ii) interpretarea eronată, în sensul considerării ca neincidente în speţă a prevederilor art. 2321 alin. (3) teza finală C. civ. respectiv a unei cereri abuzive de executare a scrisorii.

Astfel, recurenta-pârâtă a invocat pe de o parte existenţa unei modificări substanţiale a contractului, din perspectiva jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, arătând că instanţa nu a contestat existenţa unei jurisprudenţe relevante la nivelul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, însă a ignorat-o, invocând o situaţie de fapt pretins diferită în speţă, iar, pe de altă parte, existenţa unei modificări esenţiale din perspectiva documentelor de atribuire, respectiv a legislaţiei achiziţiilor publice, susţinând că, în speţă, caietul de sarcini pe baza căruia s-a organizat achiziţia publică nu a permis subcontractarea lucrării prin documentaţia de achiziţie, antreprenorul S.C. GEA 21 S.A. nu a prevăzut în ofertă o eventuală subcontractare, iar contractul de achiziţie în sine nu a stipulat posibilitatea subcontractării şi, cu atât mai puţin, nu a identificat vreun subcontractor.

În acest context, a menţionat că argumentele instanţei, potrivit cărora inexistenţa unui text de lege care să interzică subcontractarea ar permite "chiar şi o subcontractare a tuturor lucrărilor asumate" este lipsită de orice fundament.

De asemenea, a invocat existenţa unei modificări esenţiale, prin raportare la conţinutul Scrisorii de garanţie, precum şi la contextul emiterii sale, susţinând că există o legătura evidentă între Scrisoarea de Garanţie ce fundamentează pretenţiile S.C. A. S.A. şi contractul de achiziţii publice de lucrări, semnat între aceasta din urmă şi antreprenorul S.C. GEA 21 S.A., de această legătură fiind avertizată inclusiv autoritatea contractantă, prin ultimul paragraf al Scrisorii, care prevede că aceasta îşi pierde valabilitatea în cazul unor modificări contractuale.

A precizat că toate aspectele evocate conduc către concluzia că o subcontractare frauduloasă a întregului contract, realizată fără ştiinţa asigurătorului şi cu încălcarea atât a prevederilor contractuale, cât şi a celor legale, nu poate să nu genereze consecinţe asupra valabilităţii Scrisorii de garanţie emise în favoarea co-contractantului iniţial.

Potrivit recurentei, susţinerile instanţei de apel potrivit cărora, prin contractul denumit de părţi de "subantrepriză" - în realitate de novaţie subiectivă ("în oglindă") - nu s-a adus nicio modificare contractuală care să afecteze obligaţia de garanţie asumată de pârâtă, sunt eronate.

Recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel a refuzat să dea efect unor elemente faptice evidente şi necontestate de părţi, constând în faptul că prin subcontractarea a 99.99% din lucrare, se operează schimbarea a două dintre cele mai importante elemente ale contractului din perspectiva asigurătorului, anume antreprenorul, respectiv încasarea preţului de cel pentru care s-a emis scrisoarea de garanţie.

Punerea în executare a unei scrisorii pentru suma de 2.890.000 RON întruneşte, în opinia recurentei-pârâte, condiţiile unei executări abuzive, prohibită de art. 2321 alin. (3) teza finala C. civ.

Tot subsumat motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa a schimbat, în mod nepermis, natura actului dedus judecăţii, dezlegând în mod eronat critica privitoare la prescripţie, în speţă fiind pe deplin incidente prevederile art. 2519 C. civ.

Recurenta-pârâtă a precizat că instanţa de apel a asimilat în mod nepermis Scrisoarea de garanţie de bună execuţie nr. x/11.12.2012, emisă de S.C. B. S.A., unei scrisori de garanţie bancară, aplicându-i regimul general al prescripţiei specific acestui din urmă instrument, deşi suntem în prezenţa unui instrument sui-generis (o garanţie autonomă, emisă de un asigurător şi provenită dintr-un contract de asigurare).

Calificarea dată de instanţă încalcă voinţa părţilor, în opinia recurentei-pârâte, întrucât părţile nu au înţeles să supună Scrisoarea emisă în speţă Publicaţiei nr. 758 a I. C. civ. privind Regulile uniforme privind garanţiile la cerere, respectivele reguli urmând a deveni aplicabile doar în ipoteza unei menţionări exprese.

Sub un alt aspect, a susţinut că prevederile art. 2321 alin. (1) C. civ., care statuează natura independentă a raportului emitent-beneficiar, nu pot fi interpretate decât în mod coroborat, respectiv aşa cum sunt acestea explicate la alin. (3) al aceluiaşi articol.

Totodată, a considerat că există mai multe aspecte, probate, care confirmă că instanţa de apel nu putea face abstracţie de contextul şi de persoana emitentului scrisorii, în sensul că Scrisoarea de garanţie nu putea exista în afara Poliţei, aceasta din urmă având, de altfel, ca obiect unic, însăşi emiterea unei Garanţii de bună execuţie a contractului "Extinderea şi modernizarea reţelelor de alimentare cu apă şi canalizare în oraşul Jimbolia". Or, a ignora complet raportul de asigurare, în modalitatea în care a făcut-o instanţa, înseamnă a reţine o natură acauzală a emiterii Scrisorii de garanţie, aspect pe care însăşi legea îl infirmă.

În acelaşi timp, deşi se susţine faptul contrar, a precizat că este neîndoielnic faptul că Beneficiarul a cunoscut şi acceptat atât persoana emitentului, cât şi faptul că Scrisoarea este emisă în cadrul unui raport de asigurare.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii şi străine de natura pricinii.

În acest sens, a precizat că ipoteza rămânerii S.C.GEA 21 S.A. în ecuaţia contractului e contrazisă de situaţia de fapt stabilită la fond, pe care instanţa de apel nu a schimbat-o prin propriile considerente: existenţa atât a unei transmisiuni complete a obligaţiilor, prin contractul de antrepriză, cât şi a beneficiilor, prin intermediul contractului de cont escrow.

De asemenea, a menţionat că o altă chestiune contradictorie vizează preocuparea instanţei de a-i înlătura susţinerile privind existenţa unei cesiuni mascate, apreciind că nu s-ar putea reţine, cu titlu de concluzie irefragabilă, că acel contract de subantrepriză ar fi, în realitate, o cesiune mascată.

Chiar şi într-o asemenea situaţie, a susţinut că este incontestabilă existenţa unei modificări esenţiale a contractului, de natură a face inaplicabilă răspunderea asigurătorului (fără a fi necesară constatarea intenţiei de fraudă a părţilor), context în care, soluţia instanţei ar fi trebuit să fie cel mult de înlăturare a considerentelor privitoare la cesiunea mascată, menţinându-se soluţia de respingere a acţiunii.

Un alt argument contradictoriu şi străin de natura cauzei a fost acela că recurenta-pârâtă ar fi fost pe deplin obligată la executarea Scrisorii de garanţie, dacă S.C. GEA 21 S.A. nu ar fi subcontractat, beneficiul real constând practic într-o "temporizare" a obligaţiei.

În final, a menţionat faptul că refuzul (ce a caracterizat toate cele trei părţi co-contractante) de a încunoştinţa recurenta-pârâtă de operaţiunea de subcontractare a lucrării, în proporţie de 99.99%, nu poate întruni criteriul bunei-credinţe, ci, în realitate, reprezintă proba relei-credinţe.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor; acesta a fost redactat şi comunicat părţilor.

În şedinţa din 3 aprilie 2020, completul de filtru a pronunţat, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., o încheiere de admitere în principiu a recursului, acordând termen în şedinţă publică, în vederea soluţionării căii de atac.

Analizând actele dosarului, precum şi decizia atacată, prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte reţine următoarele:

Situaţia de fapt, astfel cum a fost reţinută de instanţele de fond, rezidă în aceea că între pârâta S.C. B. S.A., în calitate de asigurător, şi S.C. GEA 21 S.A., în calitate de asigurat, a intervenit contractului de asigurare de garanţii seria x nr. x din data de 11.12.2012, având ca obiect garanţie de bună execuţie a contractului "extinderea şi modernizarea reţelelor de alimentare cu apă şi canalizare Jimbolia"- număr de identificare CCI x 013 - CL 4, beneficiar fiind reclamanta S.C. A. S.A.

Pârâta a emis scrisoarea de garanţie nr. x/11.12.2012, cu privire la contractul de achiziţie publică "extinderea şi modernizarea reţelelor de alimentare cu apă şi canalizare Jimbolia"- număr de identificare CCI x 013 - CL 4, prin care şi-a asumat obligaţia de plată în favoarea autorităţii contractante, până la concurenţa sumei de 2.890.000 RON, reprezentând 10% din valoarea contractului respectiv, a oricărei sume cerută de aceasta la prima cerere însoţită de o declaraţie cu privire la neîndeplinirea obligaţiilor ce revin antreprenorului (S.C. GEA 21 S.A.), astfel cum sunt acestea prevăzute în contractul de achiziţie publică. S-a prevăzut că plata se va face în termenul menţionat în cerere, fără nicio altă formalitate suplimentară din partea autorităţii contractante sau a antreprenorului, garanţia fiind valabilă până la data de 10.12.2016.

Reclamanta a solicitat pârâtei la 12.08.2014 executarea scrisorii de garanţie x/11.12.2012, ca urmare a rezilierii unilaterale a contractului de antrepriză, intervenită la data de 08.08.2014 - aspecte confirmate de ambele părţi.

Litigiul a fost determinat de refuzul S.C. B. S.A. de a efectua plata sumei pentru care s-a emis scrisoarea de garanţie.

Prima instanţă a respins acţiunea, reţinând, în esenţă, că de vreme ce "garanţia de bună execuţie reprezintă o anexă a contractului de achiziţii publice, conform art. 90 alin. (1) din H.G. nr. 925/2006, astfel cum a fost modificat prin H.G. nr. 834/2009, iar în cauză a intervenit o schimbare a uneia din clauzele esenţiale ale contractului de achiziţii publice, prin substituirea co-contractantului căruia i se atribuise iniţial contractul de către autoritatea contractantă, fapt care echivalează cu transmiterea drepturilor şi a obligaţiilor din raportul obligaţional preexistent, în cauză devin incidente prevederile art. 2321 alin. (5) din C. civ. potrivit căruia "în lipsa unei convenţii contrare, scrisoarea de garanţie nu este transmisibilă odată cu transmiterea drepturilor şi/sau obligaţiilor din raportul obligaţional preexistent".

Prin decizia atacată, instanţa de prim control judiciar a admis apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei sus-menţionate şi a schimbat în tot hotărârea, în sensul că a admis acţiunea, reţinând, în esenţă, că prin contractul de subantrepriză nu s-a adus nicio modificare contractuală care să afecteze obligaţia de garanţie asumată de pârâtă, ci, dimpotrivă, în condiţiile în care antreprenorul iniţial intrase în insolvenţă şi imposibilitatea de realizare a lucrărilor asumate cu propriile forţe era destul de probabilă, subantrepriza a avut ca scop îndeplinirea contractului şi evitarea obligării pârâtei la executarea scrisorii de garanţie.

Pentru aceleaşi motive, a fost respins ca nefondat apelul declarat de pârâtă împotriva sentinţei apelate.

Tot ca nefondat a fost respins şi apelul declarat de pârâtă împotriva încheierii de şedinţă din data de 02.03.2018, prin care prima instanţă a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, curtea de apel apreciind că atâta vreme cât reclamanta îşi întemeiază pretenţiile exclusiv pe scrisoarea de garanţie ce a dat naştere unui raport juridic autonom, dreptul ei la acţiune nu se întemeiază pe un raport de asigurare, aşa cum pretinde art. 2519 alin. (1) C. civ., pentru a fi incident termenul special de prescripţie de 2 ani.

În mod expres, recurenta-pârâtă a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., texte de lege potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei sau atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 2321 alin. (3) şi (5) C. civ., potrivit cărora "emitentul nu poate opune beneficiarului excepţiile întemeiate pe raportul obligaţional preexistent angajamentului asumat prin scrisoarea de garanţie şi nu poate fi ţinut să plătească în caz de abuz sau de fraudă vădită" şi "în lipsa unei convenţii contrare, scrisoarea de garanţie nu este transmisibilă odată cu transmiterea drepturilor şi/sau obligaţiilor din raportul obligaţional preexistent."

Astfel, a subliniat că încheierea contractului de subantrepriză reprezintă o modificare esenţială a contractului (neîncasarea valorii contractului de către cel pentru care a emis scrisoarea de garanţie, dublată de existenţa unui transfer de drepturi şi obligaţii către S.C. C.), dar şi că, în contra celor reţinute de instanţa de apel, cererea de executare a scrisorii de garanţie a fost una abuzivă.

În analiza acestei critici, instanţa supremă va porni de la natura contractului de subantrepriză.

Potrivit art. 1.852 C. civ., "(1)prin contractul de subantrepriză antreprenorul poate încredinţa unuia sau mai multor subantreprenori executarea unor părţi ori elemente ale lucrării sau serviciilor, afară de cazul în care contractul de antrepriză a fost încheiat în considerarea persoanei sale.

(2) În raporturile cu beneficiarul, antreprenorul răspunde pentru fapta subantreprenorului la fel ca pentru propria sa faptă.

(3) Subantrepriza este supusă dispoziţiilor prevăzute pentru contractul de antrepriză."

Aşadar, în cazul subantreprizei se păstrează raporturile juridice directe între antreprenor şi client, antreprenorul răspunzând pentru fapta subantreprenorului la fel ca pentru fapta sa.

Totodată, fiind vorba despre două contracte distincte, contractul de antrepriză şi cel de subantrepriză, ele dau naştere la două raporturi juridice diferite: raportul de antrepriză dintre client şi antreprenor, respectiv raportul de subantrepriză dintre antreprenor şi subantreprenor.

Aşa fiind, nu se poate susţine cu temei că prin încheierea contractului de subantrepriză s-a adus o modificare esenţială contractului de antrepriză, în condiţiile în care S.C. GEA 21 S.A. a rămas în continuare răspunzătoare pentru îndeplinirea obligaţiilor asumate prin contractul încheiat cu S.C. A. S.A.

Astfel, aşa cum rezultă şi din contractul de subantrepriză depus la dosarul cauzei, S.C. GEA 21 S.A., în calitate de antreprenor general controla pe parcursul execuţiei construcţiei calitatea lucrărilor şi respectarea specificaţiei tehnice de execuţie şi asigura asistenţa tehnică.

Prin urmare, drepturile şi obligaţiile din contractul iniţial nu au fost cesionate subantreprenorului, pentru a deveni incidente dispoziţiile art. 2321 alin. (5) C. civ., de vreme ce, în relaţia cu S.C. A. S.A., S.C. GEA 21 S.A. a rămas obligată să execute contractul, rămânând titulara tuturor drepturilor şi obligaţiilor izvorând din acesta, inclusiv a celui de a încasa preţul, împrejurarea că o parte din acesta urma să fie transferat în contul subantreprenorului nefiind aptă să conducă spre o altă concluzie.

Înalta Curte notează că recurenta-pârâtă a invocat modificarea substanţială a contractului, din perspectiva jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Se cuvine subliniat că prin Instrucţiunile nr. 1 din 2 martie 2016 privind modificarea contractului de achiziţie publică în cursul perioadei sale de valabilitate şi încadrarea acestor modificări ca fiind substanţiale sau nesubstanţiale, emise de Agenţia Naţională Pentru Achiziţii Publice, cu luarea în considerare inclusiv a jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene - Cazul C-337/98 - Comisia/Franţa şi Cazul C-454/06, Pressetext, s-a stabilit, la art. 4, că "introducerea de către operatorul economic a unui nou subcontractant în timpul implementării contractului, în condiţiile în care nominalizarea acestui subcontractant în cadrul ofertei operatorului nu ar fi avut vreun impact cu privire la îndeplinirea criteriilor de calificare/selecţie sau la aplicarea criteriului de atribuire şi fără a modifica preţul contractului, este o modificare nesubstanţială."

Nici susţinerile recurentei-pârâte, în sensul că cererea de executare a scrisorii de garanţie a fost una abuzivă, ceea ce ar atrage incidenţa art. 2321 alin. (3) teza finală C. civ., nu pot fi primite.

Aceasta, întrucât, aşa cum a reţinut şi curtea de apel, în lipsa unui text expres de lege care să interzică subcontractarea, dacă prin această convenţie subsecventă nu se schimbă clauzele esenţiale ale contractului, chiar şi o subcontractare a tuturor lucrărilor asumate, nu poate fi considerată o cesiune, câtă vreme intenţia părţilor nu a fost aceea de a substitui antreprenorul iniţial, cu consecinţa liberării acestuia de toate obligaţiile sale, ci exclusiv aceea de a duce la bun sfârşit contractul încheiat, cu sprijinul subantreprenorului.

Nici critica potrivit căreia instanţa a schimbat în mod nepermis natura actului dedus judecăţii, dezlegând în mod eronat critica privitoare la prescripţie, nu este fondată.

În acord cu recurenta, instanţa supremă reţine că, potrivit art. 2519 alin. (1) C. civ., dreptul la acţiune întemeiat pe un raport de asigurare sau reasigurare se prescrie în termen de 2 ani.

Trebuie însă subliniat că sintagma "raport de asigurare sau reasigurare" include raporturile care izvorăsc între asigurător, pe de o parte, şi asigurat, pe de altă parte.

Altfel spus, acţiunea întemeiată pe un raport de asigurare vizează raporturile dintre părţile contractului de asigurare.

Or, în speţă, prin iniţierea demersului judiciar, reclamanta, terţ faţă de contractul de asigurare, urmăreşte executarea unei scrisori de garanţie de bună execuţie.

Potrivit art. 2321 alin. (1) C. civ., "scrisoarea de garanţie este angajamentul irevocabil şi necondiţionat prin care o persoană, denumită emitent, se obligă, la solicitarea unei persoane denumite ordonator, în considerarea unui raport obligaţional preexistent, dar independent de acesta, să plătească o sumă de bani unei terţe persoane, denumită beneficiar, în conformitate cu termenii angajamentului asumat."

Aşadar, scrisoarea de garanţie bancară reprezintă o veritabilă garanţie autonomă.

De altfel, calitatea de terţ a S.C. A. S.A. faţă de contractul de asigurare încheiat între recurentă şi S.C. GEA 21S.A. rezultă din chiar analiza acestui contract, depus la dosarul cauzei.

Este adevărat că scrisoarea de garanţie de bună execuţie în favoarea S.C. A. S.A. a fost emisă în baza unui raport de asigurare grefat pe un contract de asigurare încheiat între S.C. GEA 21 S.A., în calitate de asigurat şi recurentă, în calitate de asigurător.

Această împrejurare nu este însă aptă, prin ea însăşi, să conducă spre concluzia că acţiunea prin care se tinde la executarea scrisorii de garanţie este una întemeiată pe un raport de asigurare, părţile acestuia rămânând asigurătorul şi asiguratul.

Aşa fiind, în mod judicios a reţinut curtea de apel că atâta vreme cât reclamanta îşi întemeiază pretenţiile exclusiv pe scrisoarea de garanţie ce a dat naştere unui raport juridic autonom, dreptul ei la acţiune nu se întemeiază pe un raport de asigurare, aşa cum pretinde art. 2519 alin. (1) C. civ., pentru a fi incident termenul special de prescripţie de 2 ani.

Nici critica potrivit căreia că instanţa de apel a asimilat în mod nepermis Scrisoarea de garanţie de bună execuţie nr. x/11.12.2012 unei scrisori de garanţie bancară nu este întemeiată, atât timp cât, în argumentarea caracterului autonom al garanţiei, curtea de apel a făcut trimitere la art. 2321 alin. (1) C. civ., care nu distinge după cum emitentul este o bancă sau o altă entitate juridică.

Prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susţinut că decizia atacată cuprinde motive contradictorii şi străine de natura cauzei.

În ceea ce priveşte pretinsele motive contradictorii ale deciziei atacate, invocate de recurentă, instanţa supremă apreciază, principial, că teza a II-a a art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. presupune existenţa unei contradicţii între considerente, care să aibă drept consecinţă adoptarea a două sau mai multor soluţii diferite ori existenţa unei contradicţii între soluţia care se prefigurează din parcurgerea considerentelor şi cea reţinută în dispozitiv.

Niciuna din aceste două situaţii nu se identifică în cauză, de vreme ce recurenta reclamă din această perspectivă împrejurarea că ipoteza rămânerii S.C.GEA 21 S.A. în contract este contrazisă de situaţia de fapt stabilită la fond; preocuparea instanţei de a-i înlătura susţinerile privind existenţa unei cesiuni mascate; faptul că instanţa de apel a reţinut că ar fi fost pe deplin obligată la executarea Scrisorii de garanţie, dacă S.C. GEA 21 S.A. nu ar fi subcontractat, beneficiul real constând practic într-o "temporizare" a obligaţiei, precum şi că refuzul (ce a caracterizat toate cele trei părţi co-contractante) de a încunoştinţa recurenta-pârâtă de operaţiunea de subcontractare a lucrării, în proporţie de 99.99%, nu poate întruni criteriul bunei-credinţe, ci, în realitate, reprezintă proba relei-credinţe.

Or, niciuna dintre aceste critici nu poate fi circumscrisă ipotezei în care există o contradicţie, în sensul celor arătate, principial, mai sus.

Nici ipoteza reglementată de art. 488 alin. (1) pct. 6 teza a III-a C. proc. civ. nu este incidentă, deşi a fost invocată de recurentă, atât timp cât textul de lege vizează o hotărâre care cuprinde numai motive străine de natura cauzei, situaţie care nu se regăseşte în speţă.

Având în vedere considerentele expuse mai sus, motivele de nelegalitate invocate de recurentă nu justifică măsura casării deciziei atacate, aşa încât, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 761/A din 21 noiembrie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 iulie 2020.